Acest Sfânt Iacov numit „fratele Domnului” (Gal. 1, 19), a fost cel dintâi episcop al Ierusalimului, rânduit a păstori pe credincioșii Cetății Sfinte chiar de Sfinții Apostoli. El nu face parte din cei doisprezece Apostoli ai Domnului și era frate bun cu celălalt frate al Domnului, cu Sfântul Iuda, scriitorul epistolei din Noul Testament. Din cercetarea Sfintei Scripturi se arată că acești frați ai Domnului au o altă mamă decât pe Maica Domnului, că mama lor trăia pe vremea părinților patimilor Domnului și că era sora Maicii Domnului și deci că fiii ei erau nu frați de aceeași mamă cu Mântuitorul, ci veri și rude cu Dânsul. Rămâne hotărât de asemenea, că Iacov, fratele Domnului, este altcineva decât Iacov al lui Alfeu și decât Iacov, fiul lui Zevedei.

Ca păstor al creștinilor din Ierusalim și rudă a Domnului, Sfântul Iacov era mult iubit de popor și slăvit, pentru evlavia și viața lui aspră. Și de mult ce se ruga în genunchi și cu mâinile ridicate în sus, i se îngroșase pielea genunchilor lui, ca la genunchii de cămilă. Și își câștigase atât de mare vază între creștini, încât Iacov, împreună cu Apostolii Petru și Ioan, era socotit unul din stâlpii Bisericii lui Hristos. Poporul însuși îl numea „cel drept”, pentru viața lui curată și pentru judecata lui din Ierusalim, ținută la anul 51, nepărtinitoare și sănatoasă de la Soborul Apostolilor. Mulțumită înțelepciunii lui, păgânii care aveau să se întoarcă la Dumnezeu și să creadă în Hristos, nu mai erau ținuți să păzească legea lui Moise. Astfel, începea lupta mântuirii, prin credința în Hristos și prin fapte bune.

De la Sfântul Iacov ne-a rămas o Epistolă, care se află în Noul Testament, plină de porunci înțelepte, cum să ducem o viață sfântă. Ne-a mai rămas de la el și o Sfântă Liturghie, numită a Sfântului Iacov, pe care a făcut-o mai pe scurt, mai întâi, Sfântul Vasilie, iar după dânsul, și mai pe scurt, a făcut-o Sfântul Ioan Gură de Aur. Liturghia  Sfântului Iacov se săvârșește și azi în Biserica ortodoxă greacă, o dată pe an, de ziua Sfântului Iacov, la 23 octombrie.

Tradiția Bisericii ne spune că Sfântul Apostol Iacov a pătimit moarte de mucenic, fiind aruncat de pe aripa templului din Ierusalim și ucis cu pietre, pentru credința lui în Hristos, la anul 62, rugându-se ca și Domnul, pentru ucigașii săi, că nu știu ce fac.

.

Întru această zi, cuvântul Preacuviosului Părintelui nostru Efrem Sirul,
despre Judecată și despre Înviere

    Veniți toți, frații mei, și ascultați-mă pe mine, Efrem cel prea mic, să punem duhul nostru judecător și să cercam, cu dinadinsul, inima noastră, dacă umblăm așa cum zic de Dumnezeu insuflatele Scripturi. Oare nu cumva ne lepădăm de Duhul Sfânt, întru care ne-am pecetluit? Și dacă a văzut cineva lucruri bune întru sine, sârguiască-se a crește darul pe care l-a luat de la Iubitorul de oameni, Dumnezeu, întru smerita cugetare. Iar dacă în păcate suntem prihăniți și vinovați, pentru ce ne lenevim, o, iubitorilor de Dumnezeu frați? Că iată a sosit peste noi, fraților, ziua aceea, întru care se va întuneca lumina soarelui și vor cădea stelele, întru care se va strânge cerul ca o carte, întru care va striga trâmbița cu mare și înfricoșător glas și va deștepta pe toți cei din veac morți, întru care se vor deșerta cămările iadului prin glasul Judecătorului, întru care va veni Hristos pe nori, împreună cu Sfinții îngeri, să judece vii și morții și să răsplătească fiecăruia după faptele lui.

Că, în adevăr, înfricoșătoare va fi venirea lui Hristos întru slavă. Că minune va fi, o, iubitorilor de Hristos, să vadă cineva dintr-o dată cerul desfăcându-se și pământul schimbându-se și morții sculându-se. Că va pune pământul de fața trupul omului, așa cum l-a luat, chiar dacă fiare l-au rupt sau păsări l-au mâncat sau pești l-au mistuit, nu va lipsi nici un fir de păr din capul omului înaintea Judecătorului. Că fiecare se va preface la porunca lui Dumnezeu, întru nestricăciune. Că vor lua semne pe trup toți, după cum sunt și faptele lor: trupurile drepților vor străluci de șapte ori mai mult decât lumina soarelui, iar ale păcătoșilor întunecate se vor afla și de rău miros vor fi pline. Că trupul omului va arăta faptele lui. Pentru fiecare din noi, faptele noastre sunt scrise în trupul nostru. Că grea cercetare a faptelor noastre se va face atunci. Că de a greșit cineva din noi și prin grai și prin gânduri, toate vor sta înaintea lui atunci, și de a lucrat bine, asemenea și de a lucrat rău oriunde va căuta, luminat va vedea, toate faptele sale.

Deci, să ne nevoim, fraților iubiți, ca să scăpăm de ocară și de înfricoșătoarea rușine, care va întâmpina atunci pe toți păcătoșii, și să ne facem părtași ai bunătăților acelora pe care le-a gătit Dumnezeu tuturor drepților, acelea pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, nici la inima de om nu s-au suit, la care doresc îngerii să privească. Că, atunci când Se va pogorâ Hristos din cer, îndată focul cel nestins va alerga pretutindenea înaintea feții Lui și va acoperi toate. Că și potopul, cel ce s-a făcut pe vremea lui Noe, era o închipuire a focului acestuia nestins. Că, precum a acoperit potopul acela toate vârfurile munților, așa și focul acesta va acoperi toate. Atunci, vor alerga îngerii pretutindeni și vor răpi pe toți sfinții și credincioșii, spre întâmpinarea lui Hristos întru slavă, pe nori. Deci, să ne sârguim, iubiților, a ne afla vrednici de răpirea aceea și a sta neprihăniți și nevinovați înaintea înfricoșatorului și groaznicului județ. Că fericit va fi cel ce va întâmpina pe nori pe Împăratul slavei. Precum, cu adevărat, de trei ori ticălos va fi cel ce se va lipsi de răpirea aceea. Că cei ce nu vor fi răpiți întru slavă, pe nori, aceia sunt păcătoși.

Deci, să nu ne lenevim, o, fraților iubitori de Hristos. Că, iată, locul cel de nevoință este deschis tuturor. Până avem vreme, să ne sârguim, dar, a ne pocăi. Să biruim patimile cele pierzătoare ale trupului și dezmierdarea sufletului, făcându-ne înțelepți precum Iosif nu numai cu trupul, ci și cu gândul. Că bărbatul cel desăvârșit așa se sârguiește a fi, cu totul înțelept. Că cel ce caută la femeie, spre a o pofti, iată, s-a și defăimat cu ea întru inima lui. Că pe faptele trupului, de multe ori, multe pricini le taie și frica omenească le oprește. Iar faptele minții fără de frică se lucrează și fără de osteneală se săvârșesc. Adica ce zic, iubiților? Iată, de multe ori, cineva se gândește la păcat, cu înverșunare, și se învoiește cu gândul acesta, dar ispita trece totuși de la el. Unul ca acesta se aseamănă cu căprioara săgetată, care, de multe ori, scapă din mâinile vânătorilor, dar se duce, luând cu sine săgeata. Că dacă pe cineva din noi l-ai birui gândul, unul ca acesta nu mai este cu totul înțelept față de Dumnezeu. Că, deși de multe ori cineva pentru frica de oameni sau pentru rușine nu și-a spurcat trupul împreună cu sufletul, unul ca acela nu se încununează ca un preaînțelept, ci, deși plăcut oamenilor, se osândește neîncetat, de nu se va pocăi.

Deci, să fugim fraților, de pofta cea rea, că aceasta a dezgolit de slavă pe Eva, că a poftit gustarea unei mâncări. Aceasta a adus și potopul asupra lumii, că au văzut fiii lui Dumnezeu (fiii lui Set) pe fetele oamenilor și s-au apropiat de ele și s-au pângărit. Aceasta și pe egipteanca a făcut-o să se îndrăcească asupra lui Iosif, celui preaînțelept. Însă, tânărul acela, temându-se de Dumnezeu, a biruit ispita. Aceasta, și pe viteazul și nebiruitul nazireu Samson, l-a făcut să cadă în robie. Că, cel ce, mai înainte, despicase pe un leu mâncător de sânge și a ucis o mie din cei de altă seminție, numai cu o falcă de asin, același, când a poftit să locuiască cu vipera (Dalila) îndată a pierdut și părul nazireului și lumina ochilor, orbindu-se cu jale, și a ajuns îndată batjocura tuturor. Asemenea încă și David pe Urie l-a junghiat. Pentru poftă a murit și Habot. Aceasta și pe ticălosul Iuda l-a făcut a vinde pe Hristos, stăpânul meu. Deci, fericit este acela ce s-a făcut biruitor a toată pofta, a auzului, a vederii, a pipăirii și a mirosirii, că, de va câștiga cununa întregii înțelepciuni, va purta această cunună și înaintea Divanului celui groaznic și înfricoșător. Veniți deci, toți împreună, să ne închinăm Lui, zicând cu un glas: Aliluia! Veniți toți să slăvim pe Hristos! Amin.

Întru această zi, istorisire despre aflarea
Preacuviosului Părintelui nostru Macarie Românul

    In manastirea ce se numeste a Sfantului Asclipie, care este in Mesopotamia, intre apele Tigrului si Eufratului, unde erau multi monahi care petreceau viata placuta lui Dumnezeu, erau si acesti trei monahi cu viata sfanta: Serghie, Ughin si Teofil. Acestia, din multa ravna si din oarecare descoperiri dumnezeiesti s-au unit intre dansii ca sa umble, incojurand pamantul pana la margini, ca sa vada lucruri dumnezeiesti, spre proslavirea numelui Domnului. Si asa, rugandu-se si chemand numele Domnului in ajutor, au mers mai intai in Palestina, spre Ierusalim si, ajungand in hotarele Betleemului, au gasit locul magilor, de unde ei au luat vestire de la inger sa mearga pe alta cale in tara lor. De acolo, mergand la Betleem, s-au inchinat sfintei pesteri unde S-a nascut Mantuitorul, si, de la sfanta pestera, nu departe de acolo, au fost la locul unde au cantat ingerii: „Slava intru cei de sus lui Dumnezeu!” Au inconjurat, apoi, tot muntele Eleonului, de unde S-a inaltat Domnul Hristos. De acolo, au intrat in Ierusalim si, dupa inchinarea la Mormantul Domnului, au vazut toate locurile sfinte si au cercetat toate manastirile, inchinandu-se si rugandu-se sfintilor parinti, sa-i binecuvanteze, ca pe unii ce aveau atatea locuri departate de strabatut. Si, iesind ei de acolo, au mers mai mult de douasprezeci si cinci de zile, pana au trecut apa Tigrului si au ajuns in partile Persiei. Dupa aceea, au mers in orasul Ctesifon, ce este in tara Babilonului si, inchinandu-se acolo, au slavit pe Dumnezeu, Care i-a invrednicit a ajunge pana si la acel loc.

Si, pornind mai departe, au mers douazeci si patreu de zile pana in partile Indiei, si acolo nu au avut pace, ca au venit multimi de indieni cu prajini si, izgonindu-i, i-au petrecut pana ce i-au scos afara din tara lor.

Si, de acolo, calatoreau flamanzi –  numai unul Dumnezeu stie necazul lor – si asa au mers patruzeci de zile spre rasarit si au gasit un loc cu tot feului de pomet si erau copacii incarcati si roadele erau foarte dulci la gust si, mancand, au dat mare multumire Mantuitorului Iisus Hristos.

Apoi, mergand multa cale si strabatand tinuturi neprielnice, dar paziti de Dumnezeu, au ajuns la o rapa mare, ce era ca o prapastie adanca si au stat acolo sapte zile, nepricepandu-se incotro vor merge, fara numai ca se rugau lui Dumnezeu, ca sa-i scoata de la acel loc rau. Si, iata, ca s-a aratat inaintea lor o ciuta mugind si, luandu-se ei dupa ea, au sosit la o alta rapa si cu multa nevoie s-au putut cobora pana intr-un ses, unde se aflau cirezi de elefanti, de cerbi si de ciute. Si au trecut pe acolo, nepatimind nici un rau. Si nu mai aflau, de acum, nici un drum. Insa, rugandu-se lui Dumnezeu, au mers de-a dreptul, fara drum, ca la saptezeci de zile si a dat Dumnezeu de au sosit la un loc ses, plin de pomet cu roade si, mancand, au multumit Domnului Iisus. Si mai mergand putin de la acel loc cu pomet au inceput a se arata neguri intunecoase si li s-a inchis si calea. Si, iata, pe neasteptate, a sosit o porumbita si s-a asezat la un loc inalt. Si, mergand spre dansa, ea a zburat si ei se tineau dupa ea. Si au sosit la un loc unde era un stalp de piatra ce avea slove elinesti scrise pe el: „Acest stalp l-a ridicat imparatul Alexandru al Macedonilor. Iar, cine va voi a se indrepta, sa mearga, de aici spre partea stanga, de unde curg apele, si asa va iesi la loc mai bun”. Si, apucand ei in partea stanga, au mers patruzeci de zile si au inceput a simti un miros greu si iute. Si, ajutand Domnul, au scapat de acel loc. Si, mai mergand cateva zile, au ajuns la doi munti foarte inalti si plini de fiare si au trecut pe acolo cu mare frica. Si, stand la rugaciune, au auzit un glas ce le arata lor cale. Si au mers ca la patruzeci de zile, avand mare lipsa de mancare, ca numai cu apa isi mangaiau foamea. Si au ajuns la un rau mare si, band apa cu multa dulceata, au dat multumire lui Dumnezeu. Si, stand ei langa acel parau, ca la o suta de zile, au pornit de acolo si au ajuns intr-un loc unde au aflat un fel de buruiana, ca de un cot deasupra pamantului, ce avea intr-insa roade mai dulci decat laptele si stridiile si, mancand, s-au saturat si au preaslavit pe Dumnezeu, Cel ce hraneste pe toti cei ce nadajduiesc spre Dansul.

Apoi, mergand de acolo inainte, au calatorit multe zile pe cai neumblate si au dat de o cararuie si, tinandu-se de ea, au ajuns pana la pestera Cuviosului Macarie. Si, ajungand ei acolo, si-au facut sfanta cruce, bucurandu-se. Si, intrand inlauntru, n-au aflat pe nimeni. Si graiau intre dansii, zicand: „In pestera aceasta se vede ca locuieste om. Sa asteptam, deci, pana seara, ca sa vedem, nu va veni cineva?” Asa stand, au simtit un miros placut, ca de un mir foarte minunat. Si, luand aminte spre rasarit, au vazut un barbat, care era fericitul Macarie. Si, apropiindu-se acesta de pestera, a simtit ca sunt calugari acolo si, stand, nu departe de pestera, a ingenunchiat la rugaciune si, sculandu-se, a inceput a-i jura, zicand: „De sunteti de la Dumnezeu, spuneti-mi mie. Iar de sunteti de la satana, fugiti de la mine, smeritul si pacatosul.” Iar ei, au strigat zicand: „Blagosloveste, sfinte al lui Dumnezeu, ca suntem oameni, iar nu draci.” Atunci, apropiindu-se de dansii, fericitul si-a intins mainile spre Cer si s-a rugat lui Dumnezeu. Si, desfacandu-si parul de pe obraz, i-a blagoslovit si a inceput a vorbi cu dansii. Si ei se minunau de dansul, vazandu-l cu asa par alb ca zapada, si, de multa batranete, nu i se vedeau ochii, ca erau slobozite sprancenele peste ochi. Iar mustatile, acoperindu-i gura, se amestecau cu barba, care ajungea pana la pamant. Si i-a intrebat fericitul de unde sunt si pentru ce au venit la dansul. Iar ei i-au spus toate intamplarile lor si ca au gandul sa mearga pana la marginile pamantului. Si le-a raspuns, zicand: „Fiii mei, nu este cu putinta a afla aceasta. Ca si eu pacatosul, dupa ce m-am asezat in pestera aceasta, mi-am pus in gand sa fac aceasta, mergand in multe locuri si multe vazand. Intr-o noapte, mi s-a aratat mie Domnul in vis, zicandu-mi:  Nu te apuca a ispiti aceasta, ca nu vei putea trece mai departe de acest loc, ci te intoarce la pestera ta. Si daca am auzit aceasta de la Domnul, n-am cutezat a merge mai departe.” Iar monahii, daca au auzit aceasta de la Sfantul Macarie, s-au infricosat si au slavit pe Dumnezeu.

Deci, fiind seara, le-a zis batranul: „Fiii mei, dati-va in laturi putin, ca eu am doi copii care vin in fiecare seara la mine si ma tem ca, nu cumva vazandu-va straini, sa va vateme.” Si, dandu-se ei in laturi, au vazut doi lei fiorosi, care, venind repede din pustie, indata s-au inchinat la picioarele Sfantului, racnind. Iar monahii s-au infricosat foarte, dar fericitul Macarie, punandu-si mainile peste lei, le-a zis: „Fiii mei cei buni, au venit acesti parinti la noi, din lumea oamenilor, deci voi sa nu le faceti nici un rau, ca sunt robi ai lui Dumnezeu.” Si a zis Sfantul Macarie catre parinti: „Veniti, fratilor, sa citim Vecernia si nu va temeti.” Si, mergand ei, au sarit leii spre intampinarea lor. Si, ca niste oameni priceputi, li s-au inchinat lor, iar ei au proslavit pe Dumnezeu pentru toate acestea. Si, facand Vecernie, au inceput calugarii a intreba pe fericitul Macarie, zicand: „Spune-ne noua, cinstite parinte, cum ai venit aici?” Iar el, raspunzand, le-a zis: „Plecati auzul vostru, fratilor, si ascultati cuvintele mele si veti intelege cum am venit eu aici.

Eu, smeritul, sunt fiu al lui Ioan dregatorul din Roma, care voia a ma insura fara voia mea. Si, facandu-se nunta, seara m-au inchis cu mireasa in camera, iar eu, gasind un loc tainic, am iesit afara si, fugind, m-am ascuns la o femeie saraca – Dumnezeu sa o pomeneasca! Si acea femeie mergea si la casa parintilor mei, de imi aducea veste, cum se tanguiesc, cautandu-ma si nu ma aflau. Iar eu, dupa sapte zile, sculandu-ma intr-o noapte, am slavit pe Dumnezeu si, multumind acelei femei sarace, am iesit la drumul cel mare. Iar iubitorul de oameni Dumnezeu, Cel ce voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca, prin milostivirea Sa, a trimis pe Arhanghelul Rafail, in chip de batran. Si, aflandu-l sezand langa cale, l-am intrebat: Unde mergi, parinte? Iar el a zis: Unde gandesti tu, acolo merg si eu. Iar eu am zis: Parinte, indrepteaza-ma la calea pe care sa pot dobandi mantuirea. Si el mi-a poruncit sa merg dupa dansul, si, mergand, am avut toata indestularea despre cele de nevoie. Si, in scurt, in trei ani am ajuns aproape de locul acesta si, stand acolo putin, am adormit. Iar cand m-am desteptat, nu am mai vazut pe acel batran. Si am inceput a plange si a ma vaita. Si indata mi s-a arata el si mi-a zis: Eu sunt Rafail Arhanghelul, cel ce, aratandu-ma tie in chip de calugar batran, te-am adus pana aici. Deci, nu te teme, ci da slava lui Dumnezeu. Si acestea zicand, Arhanghelul s-a facut nevazut. Iar eu am plecat, iarasi, si, asa mergand, am intalnit un asin salbatic si am zis catre asin: Te jur cu numele Domnului ca, mergand, sa-mi arati calea. Si a mers cu mine asinul doua zile. Si dupa doua zile, am intalnit un cerb. Si, ramanand asinul, m-a povatuit, trei zile, cerbul. Si, dupa trei zile, am intalnit un balaur. Si am mers dupa balaur, pana ce am venit la pestera aceasta, si s-a dus balaurul. Si eu, intrand inlauntrul pesterii, am aflat o leoaica moarta si puii ei amandoi, scancind de foame, ca nu aveau ce suge, si am luat de i-am hranit cu cele ce se afla in pustiul acesta si i-am crescut ca pe niste fii ai mei. Iar pe mana lor am ingropat-o, afara din pestera, in pamant.” Si, auzind aceasta parintii, au proslavit pe Dumnezeu.

Si, inca vorbind ei, a venit un corb mare, aducand o paine si jumatate si, punand paine intre dansii, s-a dus. Si le-a zis fericitul: „Sa cunoastem ca nu ne paraseste Dumnezeu, ci ne-a trimis hrana. Ca, iata, sunt multi ani de cand mi se trimite hrana prin pasarea aceasta, in fiecare zi, cate o jumatate de paine, iar astazi ne-a trimis pentru noi toti. Deci, acum sa mancam si apoi voi mai povesti si alte intamplari de ale mele.” Si, mancand ei si dand multumire lui Dumnezeu, a inceput fericitul a le spune lor, zicand: „Dupa ce s-au implinit doi ani de petrecere a mea aici, iesind intr-o zi afara, ca pe la al saptelea ceas, sedeam cu acesti leisori. Iar satana a inceput a ma ispiti. Ca indata am vazut inaintea mea o basma femeiasca zacand jos, foarte subtire si frumoasa, iar eu, ticalosul, n-am cunoscut cursa vrajmasului, caci n-am mai fost ispitit vreodata. Si, nefacandu-mi Sfanta Cruce, am luat-o si am bagat-o in pestera si cugetam ce poate fi, si de unde sa fi ramas acel lucru pe aceste locuri. Si, iesind iarasi a doua zi, dupa obicei, am aflat niste papuci frumosi femeiesti si iarasi nu mi-am facut Sfanta Cruce, ca tot crestinul dator este a o face, de orice lucru s-ar apuca (precum scrie fericitul Chiril al Ierusalimului in Catehezele sale: Tot crestinul in viata sa sa-si faca Sfanta Cruce, ca dracii de semnul cinstitei Cruci se tem si fug si se cutremura. Pentru aceasta si suntem datori a tine predania Sfintilor Apostoli si a ne apara cu Crucea si a o avea pe dansa in casa si spre infrumusetarea bisericii ei cu dansa a goni toate vrajile, cu dansa sa ne sfintim). Si, luand papucii i-am dus si pe ei in pestera. Si, iesind a treia zi de dimineata, ca sa ma inchin lui Dumnezeu, si inca neputand a-mi face Sfanta Cruce, iarasi mi-a intins vrajmasul mreaja sa: ca am vazut o femeie tanara, stand deasupra unei pietre, imbracata cu haine de aur foarte scumpe si de frumusetea ei nu ma puteam satura. Si am zis catre dansa: De unde ai iesit si cum ai nimerit aici? Iar ea se arata ca plangea nemangaiata, incat m-a facut de am plans si eu de jalea ei. Si mi-a raspuns cu foarte umilit glas, zicand: Eu, ticaloasa de mine, am fost oarecand mireasa lui Macarie si sunt fiica a unui dregator roman. Deci, m-au logodit parintii mei fara a voi, nevrand eu a ma marita. Si, dupa facerea nuntii si inchiderea in camera cu dansul, nu stiu ce i s-a intamplat lui, ca am ramas singura. Si eu, vazand acest bun prilej, m-am tainuit si am iesit de acolo, ascunzandu-ma pe unde puteam si, dupa aceea, am iesit noaptea la drumul cel mare. Apoi am ratacit si, nemaicunoscand drumul, am luat muntii si pustiile, nestiind unde sa merg; si, asa, cale lunga am facut, pana am nimerit aici.

Acestea zicand ea, eu ticalosul, fiind uimit de dragostea ei, o credeam in toate cele graite de dansa, iar ea, cu mare mestesug satanicesc, imi mangaia sufletul meu. Si eu, ingreuiat de pacatele mele, nicidecum nu am putut pricepe, si, luand indrazneala, am luat-o de mana si am adus-o intru aceasta pestera. Si satana, ca mai bine sa ma incredintez ca-i fiinta omeneasca, a zis ca-i este foame, si eu i-am dat sa manance din mugurii acestei pustii, ca sa-si astampere foamea, si ea a mancat. Iar lacrimile ei nu se mai opreau si eu cautam cu suflet umilit la dansa si am uitat cu totul a-mi face Sfanta Cruce. Iar dupe ce s-a inserat, mi-a venit o ingreuiere si o uraciune de a-mi mai face rugaciunea si slujba Vecerniei catre Hristos Dumnezeu. Dar, cu mare osteneala, deabia am facut-o si, culcandu-ma ca sa ma odihnesc, eu, ticalosul, am adormit. Si ea indata s-a aflat langa mine si a inceput a ma ispiti, dar eu, ticalosul, eram ingreuiat ca de un somn greu, fiindca eram uimit cu gandul. Si eu, cel ce niciodata n-am poftit macar urma de pacat trupesc, biruit fiind de pofta femeii, m-am plecat a ma culca cu dansa. Si, cand mi se parea ca savarsesc pacatul, atunci ea indata s-a facut nevazuta de la mine si eu, ticalosul, m-am pomenit zacand cu fata in jos. Si, daca m-am trezit din inselaciunea satanei, atunci am venit in simtire. Si, vazandu-mi greseala, ca este foarte mare, am iesit afara din chilie si am plans cu amar.

Iar acei doi lei n-au venit la mine opt zile, iar dupa opt zile, venind, stateau departe, privind la mine ca la un pacatos si nu voiau a ma asculta ca mai inainte. Si, vazand eu aceasta, ma rugam lui Dumnezeu ca sa-mi ierte mie aceasta greseala. Si, iubitorul de oameni Dumnezeu nu a trecut cu vederea rugaciunea mea, ci mi-a trimis iarasi leii. Deci, dupa aceasta, am socotit sa ma mut aiurea, intr-alta parte, ca nu candva, iarasi, sa ma insel si sa fiu lepadat de la fata lui Dumnezeu. Si, sculandu-ma, am iesit din pestera aceasta si, mergand cale ca de doua zile, mi-a stat inainte ingerul Domnului, zicandu-mi: Unde te duci, Macarie? Iar eu am zis: Fug de pacatele mele. Iar ingerul mi-a zis: O ispita nu ai putut rabda. Intoarce-te la chila ta. Si eu l-am intrebat: Cine esti tu, Doamne? Iar el a zis: Eu sunt Rafail Arhanghelul, care te-am ajuns la calea aceasta. Si, aceasta zicand, s-a facut nevazut de mine.

Deci intorcandu-ma la chilie, am ingenunchiat inaintea Domnului si m-am rugat patruzeci de zile si patruzeci de nopti, nemancand nimic. Iar dupa ce m-am sculat de la rugaciune, am vazut pestera aceasta toata plina de lumina si pe un barbat imbracat cu porfira, avand pe cap o cununa impodobita cu pietre scumpe, care canta cantari ceresti si preaslavite. Si, glasul lui era ca de norod mult, parandu-mi-se ca multi viersuiau impreuna cu el. Si, dupa savarsirea cantarii, s-a facut un miros preaplacut si indata barbatul acela s-a facut nevazut.  Dupa aceea, a intrat in pestera un nor ca de foc, care a cules toata acea nepovestita lumina din pestera. Si, suindu-se norul, s-au facut tunete, fulgere si cutremur si se parea ca muntii si dealurile si pietrele rasunau cu glasurile lor, zicand: Sfant, Sfant, Sfant esti Doamne. Si atat m-am inspaimantat, cat am fost ca un mut saptezeci de zile si cei doi lei erau ca niste morti, zacand la pamant, din care am cunoscut ca aici a fost Insusi Domnul Iisus Hristos, de a sfintit aceasta pestera cu nor si cu foc. Si m-am infricosat, mirandu-ma si nepricepandu-ma cum m-am invrednicit a vedea niste minuni ca acestea, om fiind eu si ca un nimic inaintea lui Dumnezeu. Si, de atunci, sunt saptezeci de ani si mai bine. Iata acestea, cate ati auzit de la mine, pe toate le-am patimit eu; iertati-ma pentru Domnul, fratilor.” Iar parintii, daca au auzit unele ca acestea, au proslavit pe Dumnezeu.

Dupa aceea, venind cei doi lei din pustie, au cazut si s-au inchinat Sfantului Macarie, iar el si-a pus mainile peste dansii si i-a blagoslovit. Apoi a zis si catre acei calugari: „Puneti si voi mainile pe capetele lor.” Iar ei, cu mare frica, au facut ascultare. Dupa aceea au zis catre Sfantul: „Da-ne blagoslovenie, cinstite parinte, ca sa ne ducem inapoi in lume, ca sa povestim cele despre tine si despre sfanta ta petrecere. Si sa vestim in toate bisericile si manastirile si in Ierusalim la preacuviosul episcop, iar sfintia ta fa rugaciune mare la Dumnezeu pentru noi.” Iar Sfantul le-a zis: „Mantuiti-va cu pace, sufletestii mei fii, si va rugati pentru mine.” Si asa au pornit batranii, fiind trei zile petrecuti de lei, care, apoi, le-au sarutat urmele picioarelor si s-au intors catre Sfantul Macarie. Si parintii, calatorind catre lume vreo cateva zile si, sosind la un rau, au adormit putin si indata au fost luati de dumnezeiesti ingeri si dusi in Ierusalim. Iar ei, desteptandu-se si vazand, au cugetat, mirandu-se, cata cale si cate grozavii au strabatut ca prin vis, si au proslavit pe milostivul Dumnezeu. Si, facand rugaciune pe la toate sfintele locuri, s-au intors la manastirea de unde erau ei si au povestit calugarilor de acolo toate cate au vazut si au patimit pe drum si cele despre Sfantul Macarie, toate le-au spus, ca, auzind de sfintenia lui, sa proslaveasca pe Tatal si pe Fiul si pe Sfantul Duh, Caruia este slava si pururea in vecii vecilor! Amin.

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Maxim, despre dragoste

    Deplina dragoste este aceea ce nu deosebește pe om, zicând: „Pe acela îl știu, iar pe celălalt nu-l știu,” sau: „Acesta mă laudă, iar acela mă blestemă.” Ci, spre firea ta de om privind de-a pururea, pe toți oamenii întocmai să-i iubești, pe prieteni, adică, și pe vrăjmași, pe cei buni și pe cei răi, ca să fii desăvârșit înaintea lui Dumnezeu. Și de la vrăjmași să rabzi răutățile cele aduse asupra ta și nicidecum să nu gândești că de la ei îți este făcut răul, ci de la diavolul, pentru păcatele noastre. Drept aceea și Domnul nostru Iisus Hristos, arătându-Și dragostea Sa față de noi, a pătimit pentru noi toți oamenii și tuturor la fel le-a dăruit nădejdea Învierii, întru care nădejde vrednic se face fiecare, ori de cinste ori de osândă. Că robii lui Hristos îi iubesc pe toți, curat, măcar că ei nu sunt iubiți de toți. Iar prietenii lumii acesteia, nu iubesc din inimă pe nimeni. Iar oamenii duhovnicești păzesc până la sfârșit dragostea cea de Dumnezeu alcătuită. Deci, să vă sârguiți a iubi pe tot omul din sufletele voastre, că aceasta este porunca Domnului. Iar dacă nu puteți să o păziți, măcar pe nimeni să nu urâți, ca să primiți harul de la Hristos Dumnezeu, Căruia este slava în vecii vecilor! Amin.

 

 

 

.