Acest Sfânt s-a născut în Capadochia, către anul 340, și a strălucit cu nevoința și cu dumnezeiasca cunoștință, în vremile împăraților Valentinian și Valens, ajungând până la vremea marelui Teodosie (379-395) și a fiilor săi Honorius și Arcadie. A trăit în aceeași vreme cu Sfântul Vasilie cel Mare și cu Sfântul Grigorie de Nazianz, deși era mult mai tânăr decât ei, și a avut legături de prietenie cu ei.
În tinerețe a învățat carte, ajungând judecător respectat și iubit de tot poporul, pentru cinstea și bunătatea sa, precum și învățător vestit al dreptei credințe, bun vorbitor împotriva rătăcirilor din vremea sa și, îndeosebi împotriva lui Arie și a lui Macedonie, om al faptelor, mai mult decât filosof. Pe la 373, la îndemnul Sfântului Grigorie de la Nazianz, părăsi lumea și slava omenească și se retrase, cu tatăl său, într-un ținut îndepărtat din Capadochia, o singurătate numită Oziz, nevoindu-se acolo cu citirea Sfintelor Scripturi și cu grădinăritul. Pentru că în locul acela nu creștea grâul, Sfântul Grigorie îi trimitea grâu, iar Amfilohie îi aducea legume.
Deci, după oarecare vreme, Sfântul Vasilie, fiind ales arhiepiscop al Capadochiei, Amfilohie s-a ferit de el, de teamă să nu fie așezat la vreun scaun de episcop, socotindu-se nevrednic de asemenea răspundere. Părăsi deci Capadochia și se așeză în Iconia. Dar se întâmplă ca, în acea vreme, tocmai Iconia să fie fără păstor. Aflând că este căutat, a voit mai întâi să fugă, dar la stăruințele poporului, a primit, până la urmă, să fie sfințit episcop al Iconiei, în anul 374. Bucurându-se de aceasta, Sfântul Vasilie, care-l prețuia mult, îi trimise o scrisoare de încurajare și îndreptar de lucru.
S-a dovedit un viteaz cuvântător, apărând și întărind dreapta credință în popor, pentru care pricină multe izgoniri și necazuri a răbdat, în vremea stăpânirii împăratului arian Valens (364-378). Asemenea, a luat parte la cel de al doilea Sinod a toată lumea, împotriva lui Macedonie și a altor luptători împotriva Duhului Sfânt, altături de cei o sută cincizeci de părinți, Sinod ținut în Constantinopol, în anul 381, arătându-se unul dintre mărturisitorii credinței Bisericii, în Duhul Sfânt, din crezul nostru de astăzi și de totdeauna. Și așa, păstorind mulți ani turma lui Hristos și alcătuind multe învățături în dreapta credință, s-a odihnit cu pace în Domnul.
Sfântul Antonie de la Vâlcea
Iar după câtăva vreme, a căzut la grea boală și chema ajutorul lui Dumnezeu. Deci, a văzut atunci iarăși, nu în vis, ci aievea, că sta dinaintea unui divan de judecată. Vedea încă și pe un împărat înfricoșător, șezând pe scaun și îmbrăcat totodată cu podoabă împărătească și arhierească. Și de-a dreapta și de-a stânga lui ședeau oarecare bărbați cu sfințită cuviință și cucernici, iar el, Ioan, sta mai jos decât aceia; de-a dreapta împăratului vedea niște tineri frumoși, iar de-a stânga lui vedea că sta cineva mai smerit. Înapoia împăratului vedea o prăpastie foarte întunecată și adâncă, încât numai din vedere pricinuia nespusă frică și durere mare. Deci, în vreme ce el sta cu frică și cu cutremur, i-a zis lui împăratul: „O, tânărule, oare știi cine sunt Eu?” Iar Ioan i-a răspuns: „Știu Stăpâne, că Tu ești Cel ce Te-ai întrupat, Fiul lui Dumnezeu și Dumnezeu, precum dumnezeieștile nostre Scripturi glăsuiesc”. Iar împăratul a zis către dânsul: „Și dacă tu, din Scripturi, Mă cunoști, apoi cunoști, și pe cei care stau împreună cu Mine. Deci, cum ai uitat îngrozirea aceea pe care ți-a făcut-o ție împăratul Constantin, cu câțiva ani mai înainte? Sau, nu înțelegi ce-ți spun?” Iar Ioan i-a răspuns: „Înțeleg Stăpâne, și groaza aceea o am încă în inima mea”. Și a zis împăratul: „Dacă rămășițele groazei le ai încă în inimă, cum stăruiești în răutăți? Deci, învață-te din cercare, prin tine însuți, că Eu eram Cel ce ți-am dat ție groaza aceea, și nu Constantin.”
Și, acestea zicându-le, Împăratul numai cu un semn a poruncit celor Ce-l înconjurau ca să-l arunce pe Ioan în prăpastia ce se vedea în spatele tronului împărătesc. Deci, îndată ce au început tinerii să-l împingă în prăpastie pe Ioan, fără milă, îndată acesta chema în ajutor pe Născătoarea de Dumnezeu, că i s-a părut lui că a văzut-o și pe Dânsa acolo în mijloc. Și după aceasta, a auzit pe Împăratul zicând: „Lăsați-l pe el să plece pentru rugăciunile Maicii Mele”. Până aici, este ceea ce a văzut Ioan.
Iar el, înspăimântându-se și venindu-și în fire, s-a dus la un monah cucernic și i-a povestit lui întâmplarea. Iar monahul i-a zis: „Dă slavă lui Dumnezeu, frate, că te-ai învrednicit să iei asemenea învățătură, de aceea, deșteaptă-te, iubitule, ca nu cumva să pătimești și tu cele întâmplate aceluia, despre care îți voi povesti acum: Un vis asemenea cu al tău, a zis monahul, a văzut și un alt om aievea. Că, acesta aflându-se la judecătoriile împărătești și văzând pe un anume Gheorghe, care cu silnicie era dus legat, să fie aruncat într-o grozavă prăpastie, cu totul s-a înspăimântat. Deci, având îndrăzneală către împăratul, el a oprit pe cei ce-l duceau pe osândit la prăpastie și-i ruga pe ei să-l lase, dându-le lor chezășie că în douăzeci de zile se va îndrepta. Deci, Gheorghe a fost slobozit, prin acest fel de chezășie și de ajutor. După aceea, cel ce a văzut acestea și a înțeles ce însemnează ele, s-a dus și i-a descoperit lui Gheorghe, cel osândit la prăpastie, că îi era prieten și cunoscut. Iar Gheorghe, auzindu-le acestea, ca nimic le-a socotit. Așadar, a rămas ticălosul neîndreptat. Iar după ce au trecut acele douăzeci de zile, Gheorghe a fost răpit din viața aceasta și s-a dus ca să plătească făgăduita datorie.”
Acestea le-a povestit cu chip de adăugire monahul acela către Ioan, iar Ioan, auzindu-le, și având în mintea sa, vii încă, îngrozirile ce a văzut, și-a mărturisit fără de rușine toate păcatele sale, și schimbându-și în mai bine viața, a viețuit mulți ani, plăcând lui Dumnezeu, și așa s-a dus la cereștile locașuri.
Întru această zi, istorie a Sfântului Varlaam către Ioasaf, despre viaţa veşnică, despre bogăţie şi sărăcie, despre cereasca Împărăţie şi despre osândă.
Am auzit că a fost un împărat, care se îngrijea foare mult de împărăția sa, și era blând și milostiv cu oamenii de sub stăpânirea lui, dar greșea, totuși, că nu avea luminarea cea cu dreaptă cunoștință, ci de îndrăcirea idolească era stăpânit. Încă avea și un sfetnic bun și împodobit cu toată evlavia față de Dumnezeu și cu toată cealaltă îmbunătățită înțelepciune, însă se întrista și se scârbea pentru înșelarea împăratului și se ispitea să-l mustre pe el pentru aceasta, dar se oprea de la un lucru ca acesta și se înfrâna, temându-se ca să nu fie pricinuitor de rău și lui și cunoscuților lui. Că multora, mustrarea nu se face spre folos și, de aceea, el căuta vreme potrivită, pentru a-l trage spre bine.
Iar odată, într-o noapte, a zis împăratul către dânsul: „Vino, să ieșim și să umblăm prin cetate, doar vom vedea ceva de folos”. Deci, umblând ei prin cetate, au văzut o rază de lumină strălucind în sus dintr-o fereastră, și privind spre fereastra aceea, au văzut sub pământ un loc ca o peșteră, în care ședea un om, petrecând în cea mai de pe urmă sărăcie, îmbrăcat în zdrențe și femeia lui îi sta înainte, amestecându-i vinul. Iar bărbatul, luând paharul, cânta dulce cântare și femeia lui îi făcea veselie, săltând și cu cântări lăudându-și bărbatul. Iar cei ce erau împreună cu împăratul, toți acestea auzindu-le, s-au minunat, că oamenii aceia fiind într-o așa sărăcie, încât nici casă nu aveau, nici haine, petreceau o viață veselă ca aceea. Și a zis împăratul către sfetnicul său: „O, ce minune, prietene, că eu și tu n-am vrea niciodată o viață ca acești oameni, bucurându-se de o hrană și slavă ca aceea în care strălucim, în vreme ce această proastă și ticăloasă viață, pe unii oameni ca aceștia îi îndulcește și-i veselește”. Iar sfetnicul, răspunzând, i-a zis: „O, împărate, pe cele ce vezi, să nu le înțelegi așa. Că viața aceasta înșelătoare și ticăloasă numai pe cei necunoscători îi veselește. Ci aceasta este o taină creștinească. Că Dumnezeu nu silește pe nimeni spre El, ci prin fapte ne dă semne și chipuri, ca pe cei ce-L cunosc pe El, prin acestea, să-i ducă la Împărăția cerească, iar pe cei ce nu voiesc a-L cunoaște, fără de răspuns, în osândă să-i arunce. Iar tâlcuirea este aceasta: Noaptea, adică, este traiul vieții acesteia. Ieșirea împăratului este auzirea cuvântului de suflet folositor, iar peștera cea adâncă este Biserica lui Hristos, cea de Prooroci văzută și de Apostoli zidită. Bărbatul și femeia, îmbrăcați în zdrențe, arată, sufletul și trupurile dreptcredincioșilor creștini, îmbrăcate cu deplină curăție și cu smerenia cea bună. Cântarea de dulci cântări sunt, adică, Scripturile cele de Dumnezeu insuflate. Veselia și săltările înseamnă omorârea poftelor trupești, băutura și paharul, Sfântul Sânge al lui Hristos, din care oamenii primesc viața veșnică, după cum zice Proorocul: „Se vor împărtăși din îndestularea casei Tale”.
Iar Ioasaf a zis: „Arată-mi mie, părinte, toate cele ce grăiești, că acestea toate mă bucură pe mine”. Iar Varlaam i-a zis: „În ceasul când vei ajunge în pustie, atunci îți vei aduce aminte, despre cele văzute, și tuturor le vei spune”. Dumnezeului nostru slavă!
.
