Sfântul Ioan era, de fapt, din Palestina și a trăit între anii 578-649. Iscusit la minte și aplecat spre învățătură, fericitul Ioan s-a îndeletnicit cu cartea, încă din copilărie, înainte de a intra în tagma călugărească. La vârsta de 16 ani însă, în fragedă tinerețe, se lepădă de toată slava lumească și, suindu-se la muntele Sinai, s-a hotărât să slujească și, suindu-se la muntele Sinai, s-a hotărât să slujească lui Hristos și oamenilor, viețuind în mănăstire.

Deci, la vârsta de 20 de ani, a fost tuns în călugărie, „mutându-se cu trupul în Sinai, iar, cu sufletul, în muntele ceresc” și a fost încredințat unui foarte bun ava, anume Martirie. Și, a petrecut, mai întâi, 20 de ani sub povățuirea acestui ava în viața de obște a mănăstirii, apoi, după aceea, alți 21 de ani, în viața pustnicească, în pustia Tola, la început, ca ucenic al lui Martirie, iar, după moartea acestuia, singur, și, în sfârșit, ca povățuitor al lui Moise, ucenicul său. Și era Tola, ca la cinci stadii de biserica mănăstirii.

Deci, petrecând patruzeci de ani în focul dragostei dumnezeiești, fericitul Ioan s-a făcut un desăvârșit învățat, în toată înțelepciunea, și dascăl al științelor cerești, încât i s-a dat și numele de Scolasticul, adică învățatul, încă tânăr fiind, învăpăindu-se de-a pururea cu dorința aprinsă a dumnezeieștii iubiri.

Dar, cine este destoinic a arătat prin cuvânt ostenelile lui cele de taină, având rugăciunea părintelui său arma de apărare, pentru risipirea patimilor și îmblânzirea cornului mândriei: Și cine ar fi crezut că Sfântul poate avea și vrăjmași?

Deci, auzind el că-i învinuit de unii, că-și pierde vremea în cuvântări deșarte, căutând lauda și slava lumii, ori de câte ori, în Duminici și în sărbători spunea un cuvânt de învățătură fraților. Sfântul Ioan n-a mai vorbit un an întreg, nici un cuvânt, către nimeni, ostenindu-se singur la tăcere. Trecând anul, înfrânți de umilința Sfântului, învinuitorii și frații l-au rugat, cu lacrimi, să le ierte nedreapta învinuire și să nu îngroape talantul înțelepciunii, ci să povățuiască pe cei ce vin la dânsul. Și Sfântul Ioan a rupt tăcerea și, fără supărare și umilință, propovăduia oamenilor cuvântul lui Dumnezeu, după obiceiul lui cel dintâi.

Și, petrecând în neîncetată rugăciune și în dragostea spre Dumnezeu, cea neasemănată, fiind plin de toată fapta bună, de mari arătări s-a învrednicit.

Așa, afâlndu-se o dată în chilia sa, și cunoscând prin darul Sfântului Duh că ucenicul său Moise se odihnește, furat de somn, sub o piatră mare ce sta să cadă să-l turtească, starețul l-a izbăvit dintr-o moarte ce aceea, arătându-i-se în vis și chemându-l afară din primejdia pietrei aceleia, care a și căzut îndată.

Deci, ajungând el în vârful faptelor bune și toți frații fiind uimiți de iscusința lui, în toate împrejurările, l-au ridicat pe fericitul Ioan, lumina în sfeșnic, la dregătoria de egumen al fraților din Sinai. Nu se știe câți ani a trăit ca egumen, nici când a fost sfințit preot, dar, ceea ce se știe bine este că Sfântul Ioan n-a plecat în veșnicie din lumea aceasta vremelnică, înainte de a ne lăsa, la cererea prietenului său Ioan, egumenul din Rait, minunata și plina de înțelepciune carte nemuritoare, a dumnezeieștilor suișuri duhovnicești, ce se cheamă Scara. De la cartea aceasta vestită, marele stareț își trage numele de Ioan Scărarul, Dumnezeului nostru, slavă !

Puteți descărca această carte – de aici: Sf_Ioann_Scarariul_Scara

Mai multe despre Viata si învãtãturile Sfântului Ioan Scãrarul se gãsesc în Vietile Sfintilor

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Ioan Scărarul, despre cum se pot mântui creștinii din lume

Am auzit pe unii care petrec in lume cu nepasare, zicand catre mine: „Cum putem noi, cei ce vietuim impreuna cu sotiile (sau cu sotii) noastre, sa petrecem viata calugareasca ?” Acestora le-am raspuns: „Toate lucrurile bune pe care le puteti face, faceti-le: nu defaimati pe nimenea, nu furati de la nimeni, nu mintiti fata de nimeni, nu va inaltati fata de nimeni, nu urati pe nimeni, nu va despartiti de adunarile de la slujbele din biserica, patimiti impreuna cu cei lipsiti, nu pricinuiti nimanui sminteala; de aceea ce e al altuia sa nu va apropiati; indestulati-va cu ceea ce va pregatesc femeile voastre. De veti face asa, nu veti fi departe de Imparatia Cerurilor.”

 Întru această zi, cuvânt despre o fecioară monahie, pe care a mântuit-o Sfântul Macarie,
că era nemilostivă

O oarecare fecioara din Alexandria, cu numele mononia, se calugarise, din tineretile sale, si arata cu chipul ca era smerita, iar cu voirea era slujitoare de idoli, ca una ce era iubitoare de arginti. Ca iubea bogatia si aduna aur si niciodata nu da milostenie, din averea ei, nici la straini, nici la saraci, nici la vaduve, nici la calugari. Insa avea o nepoata de sora careia, noaptea si ziua, ii fagaduia bogatia sa, ca una ce cazuse din cereasca dragoste. Ca lucru de inselaciune al diavolului este ca, adica, sa tie cineva avere si sa nu faca milostenie la saraci.  Ca diavolul nu ne lasa sa ne ingrijim de suflet, ci, mai mult, ne invata sa asuprim pe cei saraci si pe aproapele, si sa trecem cu vederea pe tata si pe mama, sa ne asemanam ucigasilor. Ca, de multe ori, si pe calugari ii sfatuieste sa se ingrijeasca de rudenii si sa le adune avere, iar la saraci milostenie sa nu faca, cu adevarat, spre pierzare pastrand-o pe ea. Ca, daca cineva, din intelegere duhovniceasca si cu darul lui Dumnezeu se porneste, mai intai, a se ingriji pentru sufletul sau, iar, dupa aceea, incepe a iubi pe rudenii, unul ca acesta, unul ca acesta, nu poate canta impreuna cu David, intru frica lui Dumnezeu, zicand: „Cine se va sui in muntele Domnului si cine va sta in locul cel sfant al Lui? Cel nevinovat cu mainile si curat cu inima, care n-a luat in desert sufletul sau” (Ps. 23, 3-4). Pentru ca aceia, cu adevarat, in desert isi iau sufletul lor, parandu-li-se ca au murit cu trupul, fiindca lucrul cel duhovnicesc cu lenevire il fac, iar pentru trup, in tot chipul se silesc.

Deci, pe aceasta fecioara ce se numea Mononia, vrand sa o faca milostiva si sa o intoarca de la averea ei cea covarsitoare, Sfantul Macarie presbiterul, iconomul saracilor, al schiopilor si purtatorul lor de grija, ca unul, care, in tinerete, fusese lucrator de pietre scumpe, a zis catre Mononia: „Pietre nepretuite, smarald si iachint a adus la mine cineva si nu stiu, ori sunt furate, ori cumparate, nu pot spune, pentru ca sunt mai presus decat pretul cerut. Si le vinde pe ele, cel ce le are, cu cinci sute de galbeni si prea potrivite sunt spre impodobirea hainelor nepoatei tale.” Acestea auzindu-le, Mononia a cazut, cu toata osardia, la picioarele lui, zicand: „Rogu-ma tie, sa nu le ia pe ele nimeni.” El i-a zis ei: „Sa mergi, stapana mea, singura in casa mea si sa le vezi.” Iar ea n-a vrut sa mearga, ci i-a dat lui cinci sute de galbeni, zicand: „Ia-i pe acestia, rogu-ma tie, ca eu nu voi iesi din chilie si nu vreau sa vad pe omul acela care le vinde.” Deci, luand de la dansa cinci sute de galbeni, Macarie i-a dat pe ei la trebuinta saracilor.

Si a trecut catava vreme; insa, fiindca avea mare cinste, in Alexandria, iubitorul de Dumnezeu si milostivul staret, fecioara se sfia ca sa-i aduca aminte. Iar, mai in urma, l-a intampinat pe el la biserica, si i-a zis: „Ce poruncesti, rogu-te, cu privire la pietrele acelea, pentru care ai luat pretul de la mine, cinci sute de galbeni.” Iar el i-a zis ei: „Din ziua in care mi-ai dat mie aurul, l-am dat pe el la pretul pietrelor si, de voiesti ca sa le vezi pe ele, sa mergi in casuta mea, ca acolo se afla pietrele si sa vezi de-ti vor placea, iar de nu, iti vei lua aurul tau.” Si a venit Mononia, bucurandu-se. Si erau in casele acelea, in cele de sus, barbati, iar in cele de jos, femei. Deci, venind in casa lui, i-a zis ei Sfantul: „Ce voiesti sa vezi? Iachintul sau smaraldul?” Iar ea a zis: „Ceea ce tu voiesti.” Si a suit-o pe ea in casele de sus si i-a aratat ei pe schiopi, pe orbi si pe slabanogi si i-a zis: „Aceasta este iachnitul.” Dupa aceea, a pogorat-o pe ea in casele de jos si i-a aratat ei femeile, zicandu-i: „Iata, acesta este smaraldul. Si socotesc ca nu se afla nimic mai scump si mai cinstit decat acestea, de-ti sunt placute si tie, iar de nu, sa-ti iei aurul tau.”

Deci, dupa ce s-au facut acestea asa, s-a intors fecioara foarte necajita. Si, intrand in casa ei, de necazul cel mult a cazut in boala, ca nu pentru Dumnezeu facuse lucrul acesta, ci, fara voie, de staret amagita fiind. Si in boala aceea, aproape de moarte ajungand si foarte slabita fiind, s-a vazut pe sine, in vis, in locurile cele de osanda: de o parte, intru intunericul cel mai din afara, iar de alta, in focul cel nestins si la viermele cel neadormit si s-a infricosat. Iar un oarecare barbat luminos i le arata ei pe acestea si-i zicea: „Vezi ? Dintru aceasta osanda te-a izbavit pe tine Cuviosul Macarie, care ti-a cumparat tie pietrele acelea, iachnitul si smaraldul.” Deci, ea, ca din somn desteptandu-se, din boala s-a trezit si mult multumea staretului. Iar, dupa aceea, s-a facut fecioara foarte milostiva spre saraci. Dumnezeului nostru, slava !

 

 

.