Astăzi prăznuim înnoirea bisericii ce­lei noi, preaslăvită și mare din Ierusalim, nu aceea pe care a zidit-o Solomon împăratul, pe muntele Moria, ci aceea pe care binecredinciosul împărat Constantin împreună cu cea vrednică de laudă, maica sa Elena, au făcut-o pe muntele Golgota preaminunată. Și au curățat și înnoit și Sfântul Loc, cel spurcat cu necurăția idolilor.

Că, după Patima cea de bunăvoie a lui Hristos și după Învierea și Înălțarea la cer, Sfântul Loc, pe care s-a săvârșit mântuirea noastră, era urât și spurcat de norodul cel urâtor de Hristos. Iar, mai vârtos Adrian păgânul împărat, toate locurile cele sfinte le-a spurcat cu drăcești idoli și jertfe. Că pe locul cetății celei preafrumoase a Ierusalimului, cea stricată de Tit, Adrian a zi­dit o cetate cu numele său și a numit-o Elia, că el așa se numea, Elia Adrian. Atunci a poruncit ca să se astupe mormân­tul Domnului cu țărână și cu pietre mari. Iar pe muntele acela, unde Domnul a fost răstignit, a zidit o capiște zeiței sale Venera cea spurcată, punând într-însa idolul ei. Iar deasupra mormântului celui dum­nezeiesc a pus un alt idol, acela al zeului Jupiter. Și în locul unde Mielușelul lui Dumnezeu S-a adus pe Sine jertfă lui Dumnezeu Tatăl, pentru păcatele noastre, acolo se aduceau jertfe spurcate dracilor și se săvârșeau necurate păcate. Asemenea și în Betleem, unde Cel preacurat din preacuratul pântece S-a născut I-a pus pe ido­lul Adon, ca acel loc sfânt să se spurce cu lucrurile de rușine. Iar unde a fost templul Iui Solomon, acolo a zidit o capiște ido­lească. Și a poruncit să nu îndrăznească nimeni a numi cetatea aceea lerusalim, ci Elia. lar toate aeestea s-au făcut, vrând ca și pomenirea numelui lui Iisus Hristos să o piardă de pe pământ, pentru aceea și ce­tatea întru care Hristos multe semne a făcut, a numit-o cu alt nume. Iar la locurile unde S-a născut și unde S-a răstignit și S-a îngropat, a făcut lăcașuri drăcești, ca, adică, neamul ce vine să uite cu totul pe Hristos și locurile acelea, pe unde au um­blat picioarele lui Hristos, să nu le mai po­menească nimeni, niciodată. Însă a pierit el însuși, ticălosul…

Locul cel sfânt, iarăși, L-a proslăvit Împăratul slavei. Că a ridicat pe împăratul Constantin și pe maica sa Elena și, lumi­nându-i pe dânșii cu lumina sfintei cre­dințe, le-a pus lor la inimă să înnoiască sfânta cetate a lerusalimului și să zidească locaș lui Dumnezeu, preafrumos, și toate sfintele locuri de spurcăciunile drăcești să le curățească și să le sfințească. Deci, binecuvântatul împărat Constantin a trimis la acest lucru pe Sfânta Maica sa Elena, cu mulțime de aur, la lerusalim și a scris preasfințitului patriarh Macarie, ca să adauge sârguință la zidirea bisericii. Deci, ajungând Sfânta Elena la lerusalim, a stri­cat toate locașurile idolești și idolii i-a sfărâmat și sfânta cetate de toate spurcăciu­nile păgânești a curățat-o și a înnoit-o. Și a mai aflat încă și cinstita Cruce a Domnu­lui și mormântul, îndepărtând țarina și pie­trele, cu care au fost astupate, și a înte­meiat acolo biserică foarte frumoasă și mare și a îngrădit amândouă locurile, adică locul unde a fost răstignit Hristos și locul unde a fost îngropat, că nu erau departe unul de altul, cum zice Evanghelistul loan: „Iar, în locul unde a fost răstignit, era o grădină, și în gradină un mormânt nou, în care nu mai fusese nimeni îngropat. Deci, din pricina vinerii iudeilor, acolo L-au pus pe Iisus, pentru că mormântul era aproape” (loan, 19, 41-42). Deci, cu o biserică a cuprins și Golgota și mormântul Domnului. Și a fost numită biserica aceea Martirion, adica mărturie. Mărturie însă a învierii lui Hristos; mărturisind că la acel loc Hristos a murit și a înviat.

Încă a mai zidit Sfânta Elena și alte biserici: în Betleem, la muntele Eleonului, la Ghetsimani și la multe sfinte locuri și le-a înfrumusețat cu toată podoaba. Însă biserica cea de deasupra mormântului Domnului, mai mult decât toate, era mai frumoasă și mai mare. Dar împărăteasa Elena n-a apucat să vadă sfârșitul bisericii, că se întorsese la fiul ei și se mutase la Domnul, până a nu se săvârși biserica. Că n-a fost cu putință ca o atât de minunată și mare zidire să se săvârșească în puțină vreme, ci abia în zece ani s-a zidit. Deci, săvârșindu-se biserica, a poruncit dreptcredinciosul împărat ca să se adune epis­copii din toate părțile în Ierusalim la sfin­țirea bisericii. Și a venit mulțime multă de arhierei, ce se adunaseră din Bitinia și din Tracia, din Cilicia și din Capadochia, din Siria și din Mesopotamia, din Fenicia și din Arabia, din Palestina și din Egipt, din Africa și din Tibania și din Persida, un episcop. Ci, și popor mult, fără de număr, din toată lumea se adunase, cât în hotarele Ierusalimului nu încăpeau noroadele. Și s-a sfințit biserica Învierii lui Hristos în­tru această lună în treisprezece zile și tot Ierusalimul s-a înnoit, întru al treizecilea an al împărăției lui Constantin. Și au așe­zat Sfinții Părinți, ce se adunaseră acolo, ca să prăznuiască în tot anul ziua înnoirii, după asemănarea cu aceea a lui Solomon. Că, precum Solomon, în legea veche, zi­dind o biserică preaslăvită, Sfânta Sfinte­lor, pusese rânduială ca, în toți anii, întru această lună a lui septembrie, întru care a fost sfințită, să se prăznuiască ziua înnoirii ei, despre care înnoire și în Evanghelie se pomenește: ,,Și era atunci la Ierusalim sărbătoarea înnoirii templului” (loan, 10, 22), așa și Sfântul și întocmai cu apostolii împărat Constantin, în Darul cel nou, zi­dind o a doua Sfântă a Sfintelor, a orân­duit, cu Sfinții Părinți, ca înnoirea bisericii celei mari din Ierusalim, care este mama tuturor bisericilor, să fie prăznuită de toate bisericile din toată lumea.

Să prăznuim, deci, mulțumind lui Dumnezeu Hristos, Celui ce cu Patima și cu Învierea Sa a înnoit toată făptura și a curățit sfânta sa Biserică de spurcăciunile idolești. Dar și noi să ne înnoim, făcându-ne biserici ale Dumnezeului celui viu, lepădând pe omul cel vechi și, îmbrăcându-ne în omul cel nou, să ne întoarcem de la rău­tățile noastre, care s-au învechit în noi, și să facem lucruri bune, începând să um­blăm întru înnoirea vieții. Că, precum oa­menii prăznuiesc înnoirea bisericii celei făcută de mână, așa și îngerii să prăznuias­că biserica noastră cea sufletească, nefăcută de mână. Că bucurie se face în ceruri îngerilor de păcătosul care, prin pocăință, se înnoiește.

Întru această zi, pomenirea Sfântului Corneliu, sutașul

Acesta a trăit pe vremea Sfinților Apostoli și este cel dintâi care a venit din lumea păgână la credința creștină. Era su­taș în armata romană, având sub ascultarea sa o sută de ostași, din ceata ce se chema Italica. A trăit pe vremea împăratului Tibe­riu (14-37), iar slujba o avea în Cezareea Palestinei. Deci, măcar că era păgân din naștere, acest Corneliu, un om drept și te­mător de Dumnezeu, ducând o viață fără de prihană, făcând multă milostenie săra­cilor, se ruga totdeauna lui Dumnezeu cel adevărat, pe Care Îl cunoștea, atât el cât și toată casa lui, din citirea cărților Legii vechi. Iar în ce chip s-a făcut încreștinarea și venirea lui la Hristos, ne spune Sfântul Evanghelist Luca, în cartea sa, numită Faptele Apostolilor, la capitolele 10 și 11. Că rânduise Dumnezeu ca prin Sfântul Corneliu să arate că Împărăția lui Dumne­zeu este deschisă tuturor semințiilor pământului. Deci, a văzut un Înger care I-a îndemnat să cheme în casa lui pe Sfântul Petru, acesta aflându-se atunci aproape de Cezareea, la Iope. Și venind Petru și vor­bind tuturor celor ce-l ascultau, de Hristos și de taina puterii Lui de mântuire, fără seamăn pe lume, a trimis Dumnezeu pe Duhul Său peste ei, crezând toți în Hristos, iar Sfântul Petru pe toți i-a botezat.

Din tradiția creștină mai știm că Sfân­tul Corneliu, după o vreme, a însoțit pe Sfântul Petru în multe din drumurile pro­povăduirii lui și că, pentru râvna și vredni­cia lui, Sfântul Corneliu a fost așezat epis­cop în Cezareea Palestinei. Drept aceea, umbla din loc în loc, propovăduind cre­dința cea nouă. Cu multă stăruință, Corneliu a izbutit să încreștineze pe mulți din locuitorii cetății, în frunte cu însăși căpe­tenia lor, dregătorul Dimitrie, om foarte iscusit și înțelept, cu bun sfat, care a cre­zut cu toată casa lui. Deci, așezând preot pe Eunomie și cu mulțumirea de a vedea pe credincioșii din cetate crescând în cre­dință, în nădejde și în dragoste, Sfântul Corneliu își încheie viața apostolește, du­cându-se către Domnul.

Întru această zi, învățătură înaintea Înălțării Sfintei Cruci

Să aveți înștiințare, fraților, că întru această zi este înainte-prăznuirea Înălțării Cinstitei Cruci a lui Hristos, pe care a fost pironit Domnul nostru Iisus Hristos și a pierdut blestemul strămoșilor, care se pricinuise din neascultare și din sfatul dia­volului și din gustarea cea de demult, prin care eram căzuți cu tot neamul omenesc. Pentru aceea, Stăpânul, Domnul nostru, omorând gustarea cea de moarte, pe Cruce Și-a pironit trupul Său cel ce n-a gustat din gustul cel amar, ca să-mi aducă mie nepătimire prin lemnul cel făcător de viață. Aceasta dorind, să ne sârguim, fraților, și, curățindu-ne toți sufletele și trupurile, să ne apropiem de Sfânta Cruce cea de viață făcătoare și să ne închinăm ei și cu buze curate să o sărutăm. Că ea curățește păca­tele noastre și ne sfințește sufletele și prin­tr-ânsa neputințele noastre se vindecă, dracii fug de ea, că stăpânirea iadului, printr-ânsa s-a sfărâmat, iar Împărăția lui Dumnezeu s-a deschis tuturor celor ce, cu credință, i se închină ei.

Întru această zi, cuvânt despre doi călugări, care au mântuit o desfrânată

Doi călugări oarecare mergeau din pustie în cetatea Tarsului, pentru o tre­buință, și au intrat într-o casă de străini, ca să se odihnească acolo o noapte. Iar, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, au aflat acolo trei tineri, care aveau cu ei o desfrânată; și tulburându-se au șezut, însă unul din frați, scoțându-și din traistă Evanghelia a început a citi. Iar desfrânata, dacă a văzut pe bătrân citind, a lăsat pe tineri și, venind, a stat aproape de bătrân. Iar bătrânul, împingând-o pe ea, a zis: „Mare pacoste îmi ești. O, ceea ce ești pătimașă fără de rușine, cum nu te-ai sfiit a veni aici și a sta aproape de noi?” Iar ea a răspuns, zicând: „Nu, părinte, nu te scârbi de mine, măcar că sunt plină de tot felul de păcate. Că și pe desfrânata ceea ce a venit de demult, Stăpânul, Domnul Dum­nezeul tuturor, nu a lepădat-o”. Iar bătrânul a zis către dânsa: „Dar desfrânata aceea nu s-a mai întors de la Hristos, la păcate”. Iar ea a zis bătrânului: „Nădăj­duiesc și eu spre Fiul lui Dumnezeu celui viu, ca, din ceasul acesta, și eu nu mă voi mai întoarce la păcate, dacă mă vei po­vățui pe mine, la calea pocăinței”. Iar ei i-au făgăduit, zicându-i: „Te vei mântui, de ne vei asculta pe noi”. Deci ea, lăsând pe tinerii aceia și toate câștigurile sale, a mers după acei bătrâni.

Și au dus-o în mănăstirea de fecioare și au tuns-o în cinul călugăresc și, dând-o egumenei, s-au dus. Iar ea, în pocăință pe­trecând până la bătrânețe, multă înțelep­ciune a câștigat și, minuni făcând, s-a odih­nit cu pace. Și era numele ei Maria.

Tot întru această zi, pomenirea Cuviosului Ioan de la Prislop

Icoana Cuviosul Ioan PrislopBiserica Ortodoxă îl prăznuiește pe Cuviosul Ioan de la Prislop în fiecare an pe 13 septembrie.

Ioan se trăgea din satul Silvașul de Sus. Pe când era tânăr, acesta părăsește casa părintească și merge la Mănăstirea Prislop unde se va călugări. Acolo bunul nostru sfânt va duce o viață umilă, petrecându-și majoritatea timpului în rugăciune, muncind și săvârșind foarte multe fapte bune.

La ceva ani distanță, din dorința de a duce o viață și mai liniștită, se retrage cam la o jumătate de kilometru de mănăstire, pe malul râului Silvuț. Acolo, Ioan își va construi cu propriile mâini o chilie mică de piatră. În acest loc își va trecere timpul rămas pe pământ, în rugăciune și ajunări, la fel ca și mai marii nevoitori întru cele duhovnicești. Totuși, din voia bunului Dumnezeu viața sa s-a sfârșit mult prea repede.

Totuși, potrivit tradiției, pe când își construia o mică fereastră pentru chilie, doi vânători care se aflau pe celălalt versant al prăpastiei îl împușcă fără ca măcar să știe cine era. Astfel își dă viața Cuviosul Ioan de la Prislop în mâinile domnului.

Nu se știe cu exactitate perioada în care acest cuvios a trăit, însă, se presupune că acesta a viețuit undeva în secolul al XV-lea sau în prima jumătate a secolului al XVI-lea. Pentru credincioșii de pe meleagurie Hațegului și ale Hunedoarei, Cuviosul Ioan va rămâne o dovadă vie a sfințeniei în timp ce chilia lui a rămas un loc de cinste, unde pelerinii vin pentru a se ruga și pentru mângâiere.

La data de 20-21 iunie a anului 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a decis ca Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop să fie canonizat și prăznuit în fiecare an pe 13 septembrie.

Sursa foto: Atelier Icoane

 

 

 

 

.