„După câteva zile, Nifon a avut o vedenie. Se făcea un drum larg care ducea spre răsărit și pe care-l păzeau o mulțime de bărbați negri înarmați cu sulițe și nu lăsau pe nimeni să treacă. La începutul drumului se înghesuiau o mulțime de oameni dar nu înaintau pentru că se temeau de acei negri. Între oameni se afla și Nifon și se întreba cum ar putea trece pe drum fără primejdie. Cum stăteau ei nedumeriți neștiind ce să facă, a apărut un bărbat îmbrăcat în alb și s-a oprit lângă ei.

– Ce-i cu frica aceasta care vă stăpânește pe toți? a întrebat el.

– Ne temem de negrii aceia, au răspuns ei.

– Și tu de ce nu mergi? s-a adresat lui Nifon.

– De aceeași frică, a răspuns el.

– Nu te-ai rugat niciodată ca să ți se dea smerenie?

– Ba da, necontenit cer acest lucru de la Dumnezeu.

– Ei atunci iată că ți-a trimis-o! Vezi minunea? Se vedea ca și cum îngerul i-a despicat pieptul și i-ar fi scos inima înaintea toturor. A aruncat-o la pământ și i-a pus alta în loc.

– Mergi acum pe drum, i-a poruncit îngerul. Negrii vor fi neputincioși la trecerea ta și nu se va atinge de tine nici unul. Atunci mulțimea a rugat pe înger:

– Fă și cu noi, rugămu-te, cum ai făcut cu el, ca să putem merge fără împiedicare pe acest drum.

– Cereți și voi acest lucru de la Domnul cu rugăciune și cu post, și fiți siguri că veți primi. Dacă nu o cereți, nu o veți lua. Și dacă nu o luați, nu puteți trece pe acest drum. Și să știți că acesta este singurul drum care duce la viață. Vedeți, acesta care a luat inima înfrântă și smerită, de mulți ani cere de la Dumnezeu și abia acum a dobândit-o. Uitați-vă la el cum merge!

Întorcându-și privirile, îl văd străbătând drumul fără nici o împiedicare. A ajuns la prima straja alcătuită din doi negri, care cum l-au văzut, și-au scos săbiile împotriva lui. Dar mâinile lor dintr-o dată au înțepenit și el a trecut netulburat. A ajuns la a doua gardă, pe care a trecut-o în același chip. Tot așa și cu a treia și cu a patra și cu toate celelalte.

După puțin timp a ajuns la un loc unde era adunată o mulțime mare de negri. Cum l-au văzut, toți s-au repezit asupra lui ca să-l lovească, dar au rămas înlemniți și neputincioși.

Erau așa de mulți, încât fericitul Nifon, negăsind nici un loc de trecere, a început pe unii să-i împungă și peste alții să calce, ca să-și deschidă drum. „Cine a adunat aici atâția blestemați, ca să ne închidă calea și să nu mergem la viață?” a strigat el. Și pe când toți îl priveau cu admirație, a străbătut drumul până la capăt.

Când a dispărut vedenia și Nifon și-a venit în sine, era nedumerit ce să însemneze toate acestea. Dar Duhul Sfânt i-a luminat mintea și l-a ajutat să înțeleagă. „Vrei să înțelegi ceea ce ai văzut? Ia aminte: calea pe care ai străbătut-o este calea cea strâmtă și îngustă. Negrii, sunt viclenii draci care stau împotriva tuturor celor ce vor să treacă. Apoi trebuie să mai știi, că nimeni nu poate să străbată această cale, dacă nu a cerut și nu a primit inima înfrântă și smerită. Tu ai cerut-o și ai primit-o. De acum nu te vei mai teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua și de lucrul care vine din întuneric, pentru că Cel Preainalt este scăparea ta. Ia, aminte, însă, că mare ispită va veni asupra ta; dar nu te va birui pentru că Eu sunt cu tine”. Acestea i le-a zis Duhul lui Dumnezeu și l-a lăsat. Apoi cuviosul a simțit o tainică și negrăită mireasmă, care l-a învăluit.

Inima omenească, a zis el întru sine, nu-și poate închipui cu ce se aseamănă dulceața miresmei Sfântului Duh. Întrece orice bucurie și fericire. Niciodată n-aș vrea să mai gust din plăcerile și dulcețile lumii.

Părăsind aceste cugetări, iarăși s-a pornit asupra sa, zicând: „Vai de mine păcătosul, răul, nelegiuitul, vicleanul, blestematul! Vai de mine că și pe draci i-am întrecut cu păcatele mele! Ce să fac ca să mă izbavesc de cei ce lucrează fărădelegea? Vai de mine că mă aflu în latura și în umbra morții…

Totdeauna obișnuia să zică „Vai de mine, păcătosul!” Când mergea la biserică, după slujbă se închina toturor cu multă smerenie, iar el își pleca privirea, ca să nu vadă pe cineva care i se închină lui; așa de mult ura slava omenească. De multe ori l-am auzit, zice ieromonahul Petru, ucenicul și scriitorul vieții lui, rugându-se cu suspinuri și zicând: „Doamne, să nu mă slăvească oamenii, nici nu-i lăsa să mă respecte și să mă cinstească. Ci dăruiește-mi slava care rămâne în veșnicie. Pentru că numai atunci se va odihni duhul meu, când se va desfăta lângă Tine„.

Adeseori mergând la biserică, se tânguia, zicând: „Ai venit aici, ticălosule, să murdărești pe acești oameni sfinți? Vai de tine, întinatule! La vedere te arăți om, dar cu viața și cu faptele ești ca un diavol viclean!” Și adăuga: „Dumnezeule, miluiește-mă că n-am făcut nici un bine spre plăcerea Ta!”

Cu aceste gânduri își călca în picioare iubirea de sine și se socotea că este pământ sub picioarele fraților. „Nifone, își zicea adesea întru sine, praful pe care-l scutură frații de pe sandale este mai de preț decât tine, pentru că acela provine de sub picioare sfinte, pe când tu, ticălosule, ai întrecut și pe draci cu ticăloșia. O, vai de tine în ziua judecății!”

Ticăloșindu-se astfel pe sine, cinstea și slujea pe Dumnezeu cu o minunată evlavie. Când dădea un ban sau altceva vreunui sărac, zicea: „Ale Tale dintru ale Tale, Ție Îți aducem Doamne, de toate și pentru toate!” Apoi își pleca capul, închinându-se cerșetorului cu frică și cutremur, și adăuga: „Nu-i destul că vine Hristos la picioarele noastre ca să cerșească? Trebuie oare să ne mai roage, să ne implore, să ni se închine? Nicidecum! Ci, potrivit cu poruncile Lui, noi cei dintâi trebuie să-l mângâiem, să avem milă de El. Fericit este cel ce se grijește de Hristos!”

Toată viața și-a petrecut-o în adâncă smerenie. Dacă vreodată se întâmpla să cadă în vreo greșeală, alerga îndată la biserică să se spovedească, rugându-se lui Dumnezeu cu suspinuri ca să-l ierte. Obișnuia să zică: „De vreme ce omul păcătuiește zilnic, de aceea trebuie să se și pocăiască. Astfel, ceea ce satana construiește, noi vom dărâma”.

‘’Viața, nevoințele și învățătura Sfântului Ierarh Nifon al Constantianei’’- Capitolul ” Inima înfrântă și smerită”

_______________

Sursa – Minunea inimii schimbate. Să cerem la rugăciune să ni se dea inimă înfrântă și smerită precum cerea tot timpul Sfântul Nifon Episcopul Constanțianei. Astfel nu ne va mai stăpâni frica și numai astfel vom putea merge pe singurul drum care duce la Viață. Iar dacă se întâmplă să cădem în greșeală, să alergăm îndată să ne spovedim, rugându-ne lui Dumnezeu cu suspinuri ca să ne ierte. Sfântul Nifon obișnuia să zică: „De vreme ce omul păcătuiește zilnic, de aceea trebuie să se și pocăiască. Astfel, ceea ce satana construiește, noi vom dărâma”. – Este mai târziu decât credeți! (wordpress.com)

.

.

DEȘTEAPTĂ-TE ROMÂNE !!!

.