„Nu este nimic ascuns care să nu se dea pe faţă, şi nimic tainic care să nu devină cunoscut si să nu vină la arătare.” Înseamnă că oricât ne-am ascunde faptele noastre rele, acestea sunt trecute, chiar dacă noi nu vrem, într-un zapis ce se va face arătat la vremea lui. Care este hârtia pe care se scriu aceste lucruri?

Conştiinţa noastră. Câteodată îi poruncim să tacă, iar ea tace; de tăcut tace, însă îşi face treaba şi trece faptele noaste în catastif cu cea mai mare amănunţime. Dar ce e de făcut, dacă acolo sunt scrise multe lucruri rele?
Trebuie şterse însemnările. Cum? Cu lacrimi de pocăinţă. Aceste lacrimi vor şterge tot şi nu va mai rămâne nici urmă din lucrurile rele scrise acolo; iar de nu le vom şterge, vom fi siliţi la judecată să le citim, unul câte unul, noi înşine şi întrucât dreptatea va stăpâni atunci în conştiinţă, tot noi ne vom rosti osânda, iar Domnul o va întări. Hotărârea luată atunci va fi nestrămutată, căci fiecare se va osândi pe sine si nimănui nu-i va mai arde de păcatele celorlalţi; şi totul se va săvârşi într-o clipită: vei privi şi te vei vedea aşa cum eşti, iar de la Domnul Cel Pretutindenea-Fiitor vei auzi îndată întărirea osândei si totul se va sfârşi…

*****

„Luminătorul trupului este ochiul”; iar luminătorul sufletului e mintea. Când ochiul trupesc este nevătămat, vedem limpede tot ce ne înconjoară în lumea din afară, ştim cum şi încotro să mergem; iar când mintea e sănătoasă, vedem tot ce se află în lumea noastră lăuntrică privitor la legătura noastră cu Dumnezeu si cu aproapele si privitor la felul în care trebuie să ne purtăm. Mintea, partea cea mai înaltă a sufletului, cuprinde simţirea Dumnezeirii, cerinţele conştiinţei şi aşteptarea unor lucruri mai bune decât tot ce avem şi cunoaştem. Atunci când mintea este sănătoasă, în suflet împărăteşte frica de Dumnezeu, curăţia conştiinţei şi libertatea faţă de toate cele din afară, iar când mintea este bolnavă, Dumnezeu e uitat, conştiinţa şchioapătă de amândouă picioarele şi sufletul se cufundă din ce în ce mai mult în ceea ce vede şi stăpâneşte, în această împrejurare, omul se află în noapte adâncă: înţelegerea i se rătăceşte, faptele lui sunt fără rânduială, inima este plină de o tânjeală tristă, împrejurările îi dau brânci şi el se lasă dus ca surceaua de apă. Nu ştie ce a făcut până în clipa de faţă, ce este el acum şi cum se va sfârşi calea sa. Dimpotrivă, omul cu mintea sănătoasă îşi orânduieşte viaţa cu chibzuinţă, temându-se de Dumnezeu, ascultă numai de legea conştiinţei, care dă o întocmire temeinică întregii sale vieţi şi nu se cufundă în cele ce cad sub simţuri, înaripându-se cu nădejdea fericirii veşnice si desăvârşite. Ca atare, vede limpede în toate împrejurările vieţii şi totul este luminos pentru el ca şi cum i-ar lumina o făclie cu strălucirea ei (Lc. 11,36).
********

Domnul îşi începe mustrarea îndreptată către contemporanii Săi cu faptul că ei „lasă la o parte dreptatea si iubirea de Dumnezeu”, împuţinarea dreptăţii şi a dragostei este izvorul tuturor neorânduielilor atât în societate, cât şi în fiecare om; iar această împuţinare îşi are rădăcina în iubirea de sine sau egoism.

Atunci când egoismul se sălăşluieşte în inimă, odrăsleşte în ea o oaste întreagă de patimi. El însuşi nimiceşte dreptatea şi dragostea, care cer lepădare de sine, iar patimile zămislite de el alungă toate celelalte virtuţi şi omul, prin starea sa sufletească, nu se mai potriveşte pentru nici un lucru cu adevărat bun. Încă mai poate să dea „zeciuială din izmă şi din untariţă si din toate legumele”, dar nu găseşte în sine bărbăţie pentru vreo faptă mai deosebită. Asta nu înseamnă că purtarea sa din afară ar fi necuviincioasă. Nu, el se spoieşte în tot chipul cu cumsecădenia sa, însă în sine este un „mormânt care nu se vede, şi oamenii care umblă peste el nu îl ştiu”, începutul îndreptării de sine este atunci când în inimă răsare lepădarea de sine, în urma căreia se reînnoiesc dreptatea şi dragostea, iar după acestea încep să prindă viaţă, una câte una, toate celelalte virtuţi.

Prin întocmirea sa sufletească, omul capătă atunci bun chip înaintea ochilor lui Dumnezeu, chiar dacă oamenilor, din afară, poate să nu li se pară prea arătos. Dar judecata oamenilor nu e un lucru de seamă atâta vreme cât judecata lui Dumnezeu nu este împotriva noastră.

*******
„Feriţi-vă de aluatul fariseilor, care este făţărnicia.” Făţărnicia se deosebeşte prin aceea că face totul de ochii lumii. A face fapte bune în văzul altora încă nu e făţărnicie, fiindcă cele mai multe fapte bune pe care suntem datori a le săvârşi sunt în folosul aproapelui, deci trebuie făcute printre ei si în văzul lor. Deşi mai bine fac cei ce se străduiesc să făptuiască totul în taină, lucrul acesta nu este totdeauna cu putinţă; ca atare, cei ce săvârşesc fapte bune în văzul lumii nu trebuie mustraţi îndată pentru dorinţa de a fi văzuţi. Ei pot dori fără făţărnicie să facă binele, iar faptele din afară sunt, negreşit, vădite.

Făţărnicia începe din clipa în care apare hotărârea nu de a face binele, ci de a părea un om care face binele. Nici acest lucru nu e întotdeauna nelegiuit, fiindcă poate fi vorba de un gând fugar, de o clipă, ce e îndată băgat de seamă şi alungat. Atunci însă când omul vrea să îşi clădească
faimă de făcător de bine, aceasta este de-acum făţărnicie care pătrunde adânc în inimă; iar atunci când la toate acestea se va mai adăuga încă şi ţelul ascuns de a trage foloasele unei astfel de faime, e vorba de făţărnicie în toată puterea cuvântului. Aşadar, fiecare să ia aminte la ceea ce
Domnul cere de la noi atunci când porunceşte: „Feriţi-vă de aluatul fariseilor”. Fă binele din dorinţa de a face bine, din conştiinţa că asta este voia lui Dumnezeu, întru slava lui Dumnezeu, iar despre ceea ce gândesc oamenii nu te îngriji – şi vei scăpa de făţărnicie.

******
„Nu vă temeţi de cei care ucid trupul şi după aceasta n-au ce să mai facă. Vă voi arăta însă de cine să vă temeţi: Temeţi-vă de acela care, după ce a ucis, are puterea să arunce în gheenă; da, vă zic vouă, de acela să vă temeţi.” Cea mai mare frică a noastră este moartea. Domnul spune, însă, că frica de Dumnezeu trebuie să fie mai mare decât frica de moarte. Atunci când împrejurările cer fie să ne pierdem viaţa, fie să ne împotrivim imboldurilor fricii de Dumnezeu, mai bine să mori decât să treci peste frica de Dumnezeu; fiindcă dacă treci peste frica de Dumnezeu, după moartea trupească, de care oricum nu ai să scapi, o altă moarte, mult mai cumplită decât cele mai cumplite morţi trupeşti. Dacă am avea mereu în minte acest lucru, frica de Dumnezeu nu ar slăbi nicicând în noi şi n-am săvârşi nici un fel de fapte potrivnice fricii de Dumnezeu. Să presupunem că ne tulbură patimile, întărâtându-se ele, conştiinţa, îmboldită de frica de Dumnezeu, cere să le stăm împotrivă; a nu face pe placul patimilor pare că e totuna cu despărţirea de viaţă, cu omorârea trupului. Ca atare, când iau naştere aceste simţiri smintitoare şi încep să clatine conştiinţa, grăbeşte-te să deştepţi în tine frica de Dumnezeu şi frica de judecata lui Dumnezeu cu toate urmările ei. Atunci, ameninţarea morţii mai cumplite va alunga ameninţarea morţii mai puţin cumplite şi îţi va fi uşor să aperi cerinţele datoriei şi ale conştiinţei. Iată cum se împlineşte spusa înţeleptului: „Aminteşte-ţi cele mai de pe urmă ale tale, şi în veac nu vei păcătui”.

____________________

Sursa: https://stranaortodoxa.wordpress.com/2020/12/08/nu-este-nimic-ascuns-care-sa-nu-se-dea-pe-fata-si-nimic-tainic-care-sa-nu-devina-cunoscut-si-sa-nu-vina-la-aratare-constiinta-mintea-sanatoasa-si-mintea-bolnava-sfantul-teofan-zavoratu/

Sfântul Teofan Zăvorâtul, TÂLCUIRI DIN SFÂNTA SCRIPTURĂ PENTRU FIECARE ZI DIN AN