Titlu original: „O călătorie spre Sarov și Diveyevo în 1926”
de Ivan M. Andreev, Revista Ortodoxa Life 1982 nr.2
Ivan Mihailovici Andreevski (Andreev fiind pseudonimul său literar)s-a născut la 14 martie 1894, din părinţi înstăriţi, în Petersburg şi a urmat şcoala secundară în acest oraş. A avut cel puţin o soră (poetesa Maria Şakapskaia)şi un frate. Bineînţeles că a fost crescut în credinţa ortodoxă (chiar s-a întâlnit de două ori cu Sfântul Ioan de Kronstadt), dar spre sfârşitul adolescenţei a intrat într-o perioadă de „revoltă”(…) : nu frecventa biserica, era un tânăr cu vederi revoluţionare, aşa cum se obişnuia în Rusia la începutul secolului al XX‑lea. Se pare că a terminat şcoala secundară în Elveţia, şi auzim despre el după aceea la Paris. El a făcut studii aprofundate de medicină şi psihiatrie la Institutul Behterev din Petrograd, iar aceste studii l-au ajutat şi la dezvoltarea sa intelectuală şi filosofică. Mai târziu avea să spună: „Am ajuns la Dumnezeu prin ştiinţă”, şi această afirmaţie arată clar calea vieţii sale spirituale: printr-o arzătoare iubire de adevăr (ca fiind opusă opiniilor şi prejudecăţilor care adesea uzurpă numele de ştiinţă), a ajuns în cele din urmă la Adevărul însuşi. În primii ani ai regimului sovietic, el studia, de asemenea, şi literatura la Universitatea din Petersburg; într-adevăr, interesul său pentru psihiatrie fusese iniţial trezit de adâncimile sufletului omenesc pe care le găsise revelate în romanele lui Dostoievski. Şi în literatură căuta în primul rând adevărul. Vigoarea intelectuală şi profunzimea anilor de studenţie ai lui Andreev sunt cu adevărat uimitoare. Fiind evident un om de geniu, el a urmat în trei ani trei doctorate: în medicină, în literatură şi în filosofie; câţiva ani mai târziu avea să adauge un al patrulea: în teologie. Venind la adevărata ortodoxie, Andreev a avut parte în cele din urmă, în cadrul unui pelerinaj la Mănăstirea Diveevo a Sfântului Serafim, de o experienţă pe care a descris-o ca fiind „naşterea lui duhovnicească”. Era obiceiul ca pelerinii la Diveevo să rămână cel puţin 24 de ore în mănăstire şi să împlinească rânduiala scrisă de însuşi Sfântul Serafim: să meargă de trei ori în jurul „canafcăi(kanavka)” Maicii lui Dumnezeu (cărarea din jurul mănăstirii pe care, dupa cum spune tradiția, Maica Domnului trece o dată pe zi) spunând o rugăciune specială cu metaniile, rugându-se pentru toţi cunoscuţii şi apropiaţii, şi, la sfârşit,să-şi pună o dorinţă sinceră şi presantă, a cărei împlinire era garantată neîndoielnic, în funcţie de rugăciunea fiecăruia. Andreev descrie experienţa lui în textul de mai jos.
„Încă din prima tinerețe, auzisem multe despre Mănăstirea Sarov și minunatul Diveievo, unde s-a nevoit Sfântul Serafim, Făcătorul de minuni al Sarovului și al întregii Rusii. De multe ori visam să merg acolo, dar pentru o lungă perioadă de timp nu am putut ajunge.
Odată, în vara anului 1926, în iulie, s-a întâmplat să fiu în Kiev. Într-o zi, stăteam pe malul Niprului, admirând Lavra Peșterilor( Pecerska) din Kiev. Un pelerin a urcat și a început să vorbească cu mine. Mi-a spus că face un pelerinaj la locurile sfinte și că acum se pregătește să plece din Kiev pentru a vizita Sarovul și moaștele Sfântului Serafim.
„Cât de norocos sunteți”, i-am spus. „Veți fi într-un loc plin de sfințenie. Am visat ani de a rândul să mă duc acolo și încă nu am reușit. „
Atunci pelerinul s-a ridicat în picioare, s-a uitat cu atenție la mine și a spus:”Robul lui Dumnezeu, Ivan! Vei ajunge acolo înaintea mea! „Apoi m-a binecuvântat și a plecat.
Mergând la Leningrad am aflat că noua mea slujbă nu va începe decât în septembrie. Ca urmare, unul dintre prietenii mei m-a sfătuit să folosesc timpul liber pentru a merge la Sarov. Cum se întâmpla că aveam niște bani și, că, în plus, primisem de la noul meu loc de muncă un bilet gratuit pentru orice itinerariu, pe 5 august m-am dus la gara orașului pentru a afla când ar trebui să-mi validez biletul pentru Sarov- în ziua plecării sau înainte.
Am fost foarte întristat de faptul că Sărbătoarea Sfântului Serafim (19 iulie / 1august) trecuse deja dar prietenul meu m-a consolat, spunându-mi că ziua de sărbătoare a icoanei Maicii Domnului „Umilenie“, înaintea căreia sfântul s-a rugat toată viața lui și înaintea căreia a murit, va fi sărbătorită în Diveievo în a doua jumătate a lunii august.
Am sperat din tot sufletul să ajung la Diveievo și Sarov pentru acea sărbătoare și m-am rugat Maicii Domnului și Sfântului Serafim să mă ducă acolo în ziua aceea.
Mi-am planificat plecarea pe 7 august. Când am cerut casierului să-mi valideze biletul pentru 7 august, acesta dintr-un motiv necunoscut, dintr-o dată, mi-a spus: „De ce să mergeți poimîine? Mergeți mâine”-și mi-a validat biletul pentru 6 august.
Părintele meu duhovnic, protopopul Serghei Tikhomirov (care a fost împușcat de bolșevici în 1930), îmi spusese că într-o călătorie la Sfântul Serafim toate lucrurile au un curs al lor și că nu ar trebui să opunem rezistență acestora( chiar dacă sunt lucruri ce aparent modifică cele planificate de noi n.n.). Amintindu-mi acest sfat, am cedat faptului că mi s-a impus să plec cu o zi mai devreme decât am avut intenția, cu toate că aceasta mă deranja.
În seara zilei de 6 august, m-am dus la gară, dar odată ajuns acolo am aflat că trenul spre Moscova pleacă noaptea târziu, și că am două ore de timp liber. M-am dus la biserica Maicii Domnului „a Semnului” (ulterior distrusă de bolșevici după moartea academicianului I. P. Pavlov, un enoriaș al acestei biserici)(…) și am bătut la ușa bisericii închise. În ciuda orei târzii, bătrânul paznic a deschis ușa și, aflând că îmi doream să mă rog înainte de a începe pelerinajul meu la Sarov, cu multă căldură m-a lăsat să intru și a zis: „Rugați-vă, rugați-vă; știți, avem o capelă închinată Sfântului Serafim în această biserică.” Faptul acesta m-a surprins și m-a umplut de fericire.
În timp ce mă rugam înaintea picturii în mărime naturală a Sfântului Serafim, în inima mea, am simțit că Sfântul mă binecuvântează pentru călătorie. După ce am părăsit biserica, am trecut pe la una dintre rudele mele îndepărtate, care locuia lângă stație și am servit niște ceai. Ruda mea trăia într-un așa-numit„apartament comun“, în care existau multe camere și în care locuiau mai mulți oameni diferiți. În timpul discuției noastre în jurul ceaiului, a bătut cineva la ușa camerei și o femeie necunoscută a întrebat : „Este aici un pelerin care merge la Sarov?”
Uluit, am răspuns: „Da, eu voi merge la Sarov. „
„Ei bine, există o femeie bătrână, bolnavă, care locuiește în camera alăturată și care vă cere să vă rugați pentru ea la moaștele Sfântului Serafim, la care are mare evlavie. Iată 50 de copeici pentru o prescură. Numele femeii este Sofia. Te roagă să te rogi pentru ea și ea vrea să știe numele tău, ca să se poată ruga și ea pentru tine. Poate că în timpul călătoriei, Sofia însăși îți va da un adăpost.”
Am luat cele 50 de copeici, i-am spus numele meu și am promis să mă rog pentru roaba lui Dumnezeu, Sofia.
În noaptea aceea, am plecat de la Leningrad către Moscova. Știam că la Moscova există două trenuri pentru Arzamas: unul care pleacă dimineața și sosește în Arzamas pe timp de noapte, iar celălalt pleacă noaptea și sosește dimineața. Desigur, am decis să merg cu acesta din urmă, cu trenul de noapte, astfel încât să nu trebuiască să îmi fac griji cu privire la găsirea unui loc de dormit și nici să nu cheltui bani, din care adusesem, la sfatul ghidului meu duhovnicesc, doar cinci ruble. În plus, adusesem cu mine o cantitate mică de medicamente. Sunt medic, iar în călătorie cineva ar fi putut avea nevoie de asistență medicală. Intenționam să-mi petrec toată ziua, până la plecarea trenului de noapte, la Moscova, vizitându-mi rudele, prietenii și cunoștințele, deoarece nu mai fusesem acolo de mult timp.
Dar, când m-am dus la casa de bilete din Moscova pentru a-mi valida biletul pentru trenul de noapte, aici, la fel ca în Leningrad, casierul, pentru un motiv necunoscut, dintr-o dată, mi-aspus: „Puteți încă să prindeți trenul de dimineață – trebuie doar să traversați piața și veți găsi stația Kazan, din care trenul spre Arzamas va pleca într-o jumătate de oră.” Și mi-a dat un bilet pentru trenul de dimineață, ceea ce m-a enervat foarte tare inițial dar, amintindu-mi că ar trebui să nu mă plâng și să mă supun la orice mi s-ar întâmpla, am considerat că poate prin plecarea mea prematură voi întâlni pe cineva de care am nevoie sau poate astfel voi evita vreo problemă sau un necaz.
Trenul era arhiplin cu oameni. În jur, puteai să auzi cuvinte urâte, strigăte și muzica de concertina( n.n. instrument muzical asemănător cu acordeonul dar cu formă hexagonală). Trenul se mișca încet, cu lungi opriri în stații. Am călătorit toată ziua. A venit seara și s-a lăsat întunericul. O ploaie ușoară a început să cadă. Oamenii au început să coboare, iar când trenul s-a apropiat de Arzamas în acea noapte, aproape nici un pasager nu a mai rămas.
Deranjat de gândul că am ajuns într-un oraș necunoscut noaptea, în întuneric, în ploaie și fără bani, mi-am acoperit fața cu mâinile și m-am rugat la Sf. Serafim, ca să mă ajute să-mi găsesc un loc unde să-mi petrec noaptea.
Dintr-odată, o femeie în vârstă, curată și elegant îmbrăcată, a urcat și a început să vorbească cu mine. Auzind că eram din Leningrad și că mă duceam la Sarov – la Sf. Serafim, ea a fost uimită și încântată. „Ei bine! și unde veți dormi? Aveți vreo rudă?”
Am răspuns că nu am niciun prieten în Arzamas și că m-am rugat ca Sf. Serafim să mă ajute să găsesc un loc unde să stau.
“-Atunci, petrece noaptea la mine, batiușca, exclamă femeia. „Sofia însăși vă va oferi adăpost”, a adăugat ea.” Am început să-mi amintesc ce mi s-a spus cu o zi înainte : „poate că însăși Sofia vă va oferi adăpost”și m-am minunat foarte mult, pentru că această femeie a vorbit despre ea ca „Sofia însăși”.
„Numele tău este Sofia?”, am întrebat.
„Nu. Sunt Xenia Dmitrievna Kuznetsova, dar eu lucrez ca îngrijitor al Catedralei Sf.Sofia și trăiesc chiar sub turnul clopotniței. De aceea am spus că Sofia însăși, înțelepciunea lui Dumnezeu, vă va da un adăpost.”
Xenia Dmitrievna m-a condus prin orașul Arzamas în întuneric și m-a dus în camera ei de sub turnul clopotniță al Catedralei Sf. Sofia.
„Iată, vă voi da un ceai de băut, vă voi hrăni și vă voi da un pat să dormiți, iar eu mă voi culca în colț, pe podea”, a spus ea.
Am început să protestez, spunând că aș sta cu plăcere pe podea și am adăugat că, din păcate, aveam foarte puțini bani.
„Ce vrei să spui, batiușca, ce vrei să spui? Aveți nevoie de banii dumneavoastră, așa că, mai degrabă v-aș da eu decât să vi-i iau. Cine a auzit vreodată ca cineva să ia bani de la un pelerin care merge la locurile sfinte? Și nu te voi culca pe podea, ci în pat…. Nu vreau să sfârșesc în iad din cauza ta! „a concluzionat ea în mod neașteptat. Văzând uimirea mea, ea a spus: „Unui pelerin îi datorăm onoare, respect și cel mai bun pat din casă sau altfel Domnul se va mânia”.
Dimineața, mi-a dat din nou ceva de mâncat și de băut, mi-a pus niște prăjituri în pungă, mi-a dat un toiag mare de lemn, cu o cruce în vârf, pe care mi l-a cerut să i-l aduc înapoi acasă și mi-a arătat calea spre Diveievo (care era la șaptezeci de kilometri depărtare), sfătuindu-mă să parcurg distanța în două zile.
„Dar înainte de a merge la Sf. Serafim „, a spus Xenia Dmitrievna,” nu ratați să mergeți doi kilometri în direcția opusă și să vă închinați icoanei făcătoarei de minuni a Sf. Nicolae Făcătorul de Minuni de la Mănăstirea Sf.Nicolae. La început m-am gândit așa: „De ce ar trebui să îmi schimb traseul planificat la Diveievo?“, dar apoi am înțeles că prin acest gând l-am supărat pe Sfântul Nicolae, la care, ca și la Sfântul Serafim, aveam evlavie încă din copilărie.
Ca urmare, m-am dus mai întâi la Mănăstirea Sfântului Nicolae unde am văzut icoana făcătoare de minuni a acestuia, sculptată în lemn. Îmi părea că Sfântul Nicolae mă privește cu asprime. Atunci, am căzut în genunchi și mi-am cerut iertare pentru gândurile mele. Apoi, cu toiagul în mână, am pornit în direcția Diveyevo. O ploaie torențială începuse să cadă și m-am udat până la oase. Părea că Sf. Nicolae mi-a trimis o ușoară încercare și o mică pedeapsă pentru indiferența mea.
Obosit și epuizat, am ajuns cu mare efort în primul sat Yamishche. Satul într-adevăr stătea într-o mare scobitură și într-o râpă, precum descrierea unui anumit sat din povestea lui Cehov(…). Satul era murdar, zgomotos și neprietenos. Era o sărbătoare sovietică. Oamenii cîntau la acordeon; discuțiile triviale umpleau aerul. Am traversat întregul sat și am decis să mă așez să mă odihnesc. Soarele ieșise din nori și a început să îmi usuce încet lucrurile. Vremea se luminase complet.După ce m-am odihnit pe o piatră, am plecat mai departe, în calea mea.
La zece seara și într-un întuneric complet, am ajuns în satul Orekhovets, la jumătatea drumului spre Diveievo. Cum trebuia să găsesc un loc unde să dorm, am început să bat la ușile colibelor.
Dar nicăieri nu mă lăsau să intru când auzeau că sunt un „trecător”, un”pelerin”. Unii chiar spuneau grosolan: „Valea! Exista prea multi pierde-vară pe aici! „
În cele din urmă, un sătean mi-a spus:” În partea aceea locuiește un preot; poate că te va lăsa să stai la el”. M-am dus la casa preotului și am bătut la ușă. După câteva minute am auzit pași și zgomot de papuci, iar un preot bătrân a întredeschis ușa puțin. La cererea mea de a mă găzdui peste noapte, el a răspuns că, din păcate, nu poate să mă primească, deoarece aceasta i-a fost interzis de autorități sub amenințarea cu o pedeapsă severă, și m-a sfătuit să merg în coliba din colț, la Komsomol, unde poate aș putea petrece noaptea .
“-Oh, batiushka, am răspuns eu, oriunde altundeva numai nu la Komsomol. Mă duc la Sfântul Serafim să mă rog… Nu vă temeți de mine, documentele mele sunt în ordine și eu sunt un credincios … „
“- În plus, copiii mei sunt bolnavi”, preotul mă întrerupse.
“-Batiushka, am exclamat cu căldură, sunt medic și specialist în boli ale copiilor de asemenea; Îți voi examina copiii. Eu chiar am medicamente cu mine”. Convins de argumentele mele, preotul m-a lăsat să intru și m-a prezentat soției sale. După ce i-am examinat pe copiii săi bolnavi, i-am asigurat pe părinți că e numai o gripă și le-am dat niște medicamente, matushka a pus samovarul, iar noi trei am stat la un ceai, am vorbit și după o oră am devenit prieteni.
“-Iertați-mă, spuse brusc preotul, pentru că v-am refuzat să vă primesc să dormiți. Dumnezeu mi-a trimis un oaspete atât de interesant și eu am vrut să-l alung departe.”
Eu, la rândul meu, mi-am cerut scuze că am fost atât de insistent cu rugămintea mea pentru un loc de dormit.
După ce a trecut noaptea, mi-am continuat drumul dis de dimineața după ce am băut ceaiul cu biscuiți. Matushka îmi uscase, îmi curățase și călcase hainele și îmi pusese niște prăjituri în geantă. Batiushka m-a făcut să-mi dau cuvântul că mă voi opri în casa lui în călătoria de întoarcere acasă.
Vremea era clară și caldă. Păsările cântau și îmi simțeam inima ușoară. M-am rugat la Sf. Serafim tot timpul cât am mers pe jos, depășind pe ceilalți călători. Toți zâmbeau cu înflăcărare și făceau închinăciuni. Am vorbit chiar cu unii dintre ei.
„Vezi cât de mulți oameni călătoresc și merg pe jos!”, mi-a spus un călător.”Toți acești oameni vin la Sfânt din toate părțile Rusiei!”
Și într-adevăr, pe oricine întrebam îmi răspundea că merge la Sfântul Serafim. Oameni de pretutindeni erau acolo. Oameni simpli și inteligenți, bărbați și femei, tineri și copii. Unii erau de la Moscova, alții de la Odessa, alții de la Arhanghelsk, alții din Siberia … Acest lucru m-a încântat foarte mult și m-a umplut de bucurie.
„Iată, înaintea noastră, un tânăr, un călugăr, urcă pe un deal. Acesta este Părintele Platon, fiul renumitului Profesor I. de la Moscova. Într-un moment în care toată lumea încearcă să intre în Komsomol, el s-a făcut călugăr „, mi-a spus o doamnă în vârstă din Tula.
Din motive necunoscute, am simțit brusc dorința de a mă apropia de acest tânăr călugăr. L-am ajuns din urmă, am făcut o plecăciune, am început sa vorbesc cu el și am devenit prieteni. Am petrecut restul călătoriei împreună. Părintele Platon avea doar un bilet de la Moscova la Arzamas și înapoi. Nu avea nici bani, nici bagaje.
„Sfântul Serafim întotdeauna face rost și ne va găsi un loc unde să rămânem.” a spus cu convingere „
„Aveți prieteni în Diveievo ?”, l-am întrebat eu.
„Nu, dar Sfântul Serafim ne va trimite prieteni!”
„-Poate prin mine, un păcătos, vă v-a trimite acești prieteni,” am spus eu.”Sper să-mi întâlnesc un bun prieten, profesoară de medicină, care după moartea soțului ei, și el profesor, a plecat la Diveievo și lucrează acolo în infirmieria mănăstirii „, i-am explicat Părintelui Platon.
„Ei bine, slavă Domnului!” a răspuns tânărul călugăr. Am continuat să mergem pe jos și la un moment dat, când am sugerat Părintelui Platon să ne așezăm și să ne odihnim, a răspuns: „Nu, nu ne putem odihni; trebuie să ne grăbim sau altfel vom ajunge târziu la privigherea de noapte. Știi, este o sărbătoare foarte mare!”
„Ce sărbătoare?” am întrebat.
„Nu știi? Mâine este sărbătoarea icoanei Diveyevo a Maicii Domnului „Umilenie”și, de asemenea, sărbătoarea Maicii Domnului Hodighitria.” Ca și cum niște solzi ar fi căzut de pe ochii mei, am înțeles deodată de ce atât la Leningrad cât și la Moscova, casierii mi-au validat biletele cu o zi și jumătate mai devreme decât am cerut. În mod clar a fost ajutorul Maicii Domnului, care mi-a răspuns la rugăciunea de a petrece sărbătoarea icoanei Maicii Domnului „Umilenie” la Diveyevo. Astfel, Hodigitria m-a luat de mână și m-a adus la timp pentru a ajunge la sărbătoarea icoanei „Umilenie” mișcându-mi sufletul cu o bucurie plină de pace…
Am ajuns la Diveyevo când se trăgeau clopotele, chiar la începutul privegherii de toată noaptea. Toată oboseala dispăruse, deși mersesem mai mult de treizeci de kilometri. În biserică era un număr mare de oameni. Trei episcopi au slujit:Preasfinția Sa Serafim, Filip și Zenovie. Peste trei mii de pelerini au venit la Diveyevo în acea seară și în ziua următoare.
Când am întrebat o călugăriță dacă dr. V. V. Sh. era în mănăstire, ea a răspuns că „Matushka Vera este aici, „și m-a condus la V.V., care se călugărise deja și care acum conducea infirmeria mănăstirii.
„Veți dormi în infirmerie”, mi-a spus ea mie și părintelui Platon. „Am o cameră cu două paturi care este complet goală. Dar acum mergeți la biserică. După Slujbă, veniți la mine pentru un ceai”.
Sllujba a fost minunată. Un cor frumos, melodiile, stilul de a cânta atât de specific Diveievului …
După privegherea de noapte, Pr. Platon și cu mine am vizitat pe V. V. și am vorbit mult timp despre minunatul Diveyevo, despre Sfântul Serafim și instrucțiunile lăsate de el.
„Mâine după Sf. Liturghie, vom merge imediat la Sarov, la moaștele Sfântului Serafim”, a spus părintele Platon și eu am fost de acord: „Să mergem la Sarov cât mai repede posibil!”
„Nu”, a spus V.V., „trebuie să stați o zi cel puțin la Diveyevo. Nu știți ce a spus Sf. Serafim?” Fericit este cel care rămâne o zi în Diveyevo, pentru că în jurul Diveievului merge PreaSfânta Născătoare de Dumnezeu. Stăpâna noastră vine pe pământ o dată pe zi și înconjoară mănăstirea. „
V.V. ne-a mai spus că există o rânduială a Sfântului Serafim, care trebuie să fie îndeplinită, și anume să umbli în jurul”șanțului” (pe kanavka) de trei ori cu un metanier în mână și să spui rugăciunea „PreaSfântă Născătoare de Dumnezeu” de o sută cincizeci de ori și „Tatăl nostru” de o sută cincizeci de ori, apoi să te rogi pentru toate rudele și cunoștințele tale, atât vii cât și morți. După aceasta, puteți să vă exprimați dorința pe care o considerați cea mai arzătoare și cea mai necesară și aceasta va fi îndeplinită fără nicio îndoială.
Una dintre novicele de la Diveyevo a spus odată maicii starețe Alexandra:”Ce bine ar fi dacă am ști momentul exact în care Stăpâna noastră merge în jurul mănăstirii de-a lungul șanțului!” La aceasta, Maica Stareță a răspuns:”Ei bine, trăiți toată ziua ca și cum PreaSfânta Născătoare de Dumnezeu ar merge pe lângă voi în fiecare clipă.” Ce răspuns minunat!
Bineînțeles, Părintele Platon și cu mine am decis să rămânem încă o zi la Diveyevo.
Seara, după ce am văzut toate locurile importante ale mănăstirii, în special cimitirul, unde Manturovii, Maria-Martha de șaisprezece ani și alții menționați în Cronicile din mănăstirea Serafim-Diveyevo a Mitropolitului Serafim(Chichagov) sunt îngropați, Părintele Platon și cu mine, cu metaniere în mână, am început să punem în practică „regula” Sfântului Serafim și am parcurs în tăcere șanțul din jurul mănăstirii de trei ori.
După ce am făcut o tură, mă gândeam să cer în rugăciune multe lucruri, materiale și spirituale, dar când, la sfârşitul celui de al treilea circuit în jurul «canafcăi», împlinind întreaga rânduială, am vrut să-mi exprim cele mai profunde dorinţe, mi s-a întâmplat ceva minunat, bineînţeles prin marea milă a Sfântului Serafim. Am fost dintr-odată cuprins de o bucurie cu totul deosebită, liniştită, călduroasă şi încântătoare– o convingere neîndoielnică a întregii mele fiinţe despre existenţa lui Dumnezeu şi a unei comuniuni de rugăciune cu El, deplin reale. Şi mi-a devenit cu totul evident şi clar că orice rugăciune pentru orice lucru pământesc ar fi echivalentă cu rugăciunea: «Doamne, depărtează- Te de la mine şi lipseşte-mă de darul Tău minunat…». Şi atunci, în lăuntrul meu, m-am adresat cu înfocare lui Dumnezeu: «Doamne, nu-mi da nimic, ia de la mine toată bogăţia pământească,dar nu mă lipsi de bucuria comuniunii cu Tine, sau, dacă este imposibil să păstrăm aceasta întotdeauna în viaţa noastră, atunci dă-mi aducerea aminte a inimii, dă-mi posibilitatea de a păstra până la moarte amintirea acestui moment binecuvântat de conștientizare a Duhului Tău cel Sfânt!» A doua zi am plecat la Sarov. Ne-am închinat la moaştele Sfântului Serafim cu mare emoţie, cu teamă duhovnicească şi cu evlavie. Am simţit că mă născusem duhovniceşte în ziua anterioară la Diveevo. Totul devenise nou în mine. Mai înainte de aceasta nu înţelesesem un adevăr atât de simplu: lucrurile duhovniceşti sunt mai diferite de cele ale sufletului decât sunt cele din urmă faţă de lucrurile trupeşti.(1 Cor,2: 14-15) Dar acum am înţeles bine aceasta. Înlăuntru, în adâncurile sufletului meu, era linişte, calm, bucurie. Minunile din afară, de la racla Sfântului Serafim, care se petreceau înaintea ochilor mei, nu mă uimeau. Totul părea simplu şi natural: un băiat cu un picior uscat a fost vindecat la sfintele moaste; o femeie bolnavă mintal a fost vindecată – toate acestea trebuiau să se întâmple așa.
Un călugăr bătrân stătea în permanență la moaștele Sf. Serafim. El făcea această ascultare de mulți ani- stătea în picioare la sfintele moaște și binecuvânta icoane și cruci.
Unul dintre prietenii mei, care a fost la Sarov cu mulți ani în urmă, mi-a povestit următoarea poveste. Stând la coadă la moaștele sfântului, ținea o mică icoană în mâinile sale ca să fie binecuvântată, a observat că bătrânul călugăr , numit Isac, lua icoanele le atingea de fruntea și de pieptul sfântului și apoi le dădea înapoi; uneori, dacă icoanele erau mai mari, erau ștampilate:”Binecuvântate pe moaștele Sf. Serafim de Sarov. „
Prietenul meu, un inginer de profesie, se gândi: „Cum poate fi asta? Ai nevoie de agheasmă ca să binecuvântezi icoane.”
Dar el nu a spus nimic și, mergând până la Bătrân, în tăcere i-a dat icoana lui. Călugărul apoi s-a oprit pentru oclipă, ca și cum ar fi fost nehotărât, apoi nu a atins icoana nici de fruntea, nici de pieptul Sf. Serafim, dar a cerut unuia dintre frați să-i aducă niște agheasmă, și a stropit icoana. Evident, bătrânul îi citise gândurile.
Uitându-mă la acest bătrân, mi-am amintit povestea prietenului meu, care mai târziu a devenit preot …
În Sarov, ne-am dus la schiturile din apropiere și de departe, am văzut fântânile săpate de Sf. Serafim, am făcut baie în apa izvoarelor sfinte vindecătoare, am văzut piatra de sub sticlă pe care Sf. Sarov s-a nevoit făcând rugăciuni o mie de zile și nopți și multe alte lucruri.
De asemenea, am cunoscut o călugăriță bătrână, care ne-a spus că la deschiderea moaștelor Sf. Serafim în 1903, a fost prezentă la înmânarea unei scrisori către împăratul Nicolae al II-lea din partea Sf. Serafim (adresată “celui de-al patrulea suveran care va veni aici „). Scrisoarea a fost păstrată la Mănăstirea Sarov pe parcursul anilor a patru domnii. Suveranul era profund tulburat când a citit scrisoarea. Nu se știe nimic despre conținutul scrisorii. Am fost foarte mișcat de povestea călugăriței, pentru că nu mai auzisem niciodată de acest fapt înainte.
Părintele Platon și cu mine ne-am fi dorit să obținem și o așchie cît de mică din stânca pe care Sf. Serafim s-a rugat, dar ni s-a spus că, dacă fiecărui vizitator la Sarov i s-ar fi dat o așchie, piatra ar fi dispărut demult. Atunci Pr. Platon a sugerat să merg cu el în adâncurile pădurii și să mă rog la Sf. Serafim, ca să ne trimită o așchie din stâncă.
Precum copiii cu credință fierbinte, convinși că rugăciunea noastră va fi auzită, am îngenuncheat și ne-am rugat. Rugăciunea noastră a fost auzită repede. Nu a trecut nici jumătate de oră când, rătăcind prin pădure, ne-am oprit lângă o cruce de lemn mare, din care erau foarte multe în păduri, câmpuri și pe marginea drumurilor din provincia Tambov. Crucea tocmai fusese pictată de o călugăriță cu o imagine a Mântuitorului. Călugărița își termina lucrarea când am urcat și am salutat-o.
“- Cum te numești, maică?”
“- Barbara”, răspunse ea.
„-Cât de bine pictați!”, am spus.
„-Ei bine, nu foarte bine”, a spus mica Barbara. „Aceasta nu este specialitatea mea; eu sunt o miniaturistă. Când unor ierarhi li s-au dat bucăți din stânca Sf. Serafim, cam de marimea unei unghii, am pictat fața sfântului pe aceste pietricele” … „Maică!“, a exclamat părintele Platon „ne-am dori foarte mult să obținem chiar și o așchie minusculă din piatra aia!“
Calugarița s-a uitat cu atenție la noi și a spus: „Am păstrat mai multe așchii din piatra sfântă, cinstindu-le ca pe o foarte mare binecuvântare. Aceste așchii au rămas după ce am lustruit pietricelele pe care am desenat imaginile. Dar aceste așchii sunt păstrate la rudele mele, departe, la șaptezeci kilometri de aici …. Poate ați putea să-mi dați adresele, și aș putea trimite prin poștă aceste așchii. „
S-a întâmplat că aveam două plicuri ștampilate. Am scris adresa mea din Leningrad și Pr. Platon, adresa din Moscova, am adăugat cuvântul”recomandată” și le-am dat maicii Barbara.( Două săptămâni după întoarcerea mea acasă, am primit mai multe dintre aceste așchii prin poștă așa cum a promis maica Barbara, pe care s-a întâmplat să o întâlnesc în pădurea Sarov în astfel de circumstanțe minunate.)
În următoarele două zile, am vizitat atelierul de iconografică remarcabilă, am vorbit cu mulți călugări bătrâni și călugărițe, m-am plimbat prin pădurea deasă, cu uriașii săi (două lungimi de braț în circumferință) pini, am respirat„tămâia pinilor de Sarov,“ așa cum un poet – Klyuev – a descris mireasma Sarovului.
Am luat decizia să obțin o mică icoană de argint care avea pictată pe o parte pe Maica Domnului „Umilenia” și pe cealaltă pe Sfântul Serafim, ca să o port în jurul gâtului pentru tot restul vieții mele. Dar, din nefericire, în acel moment nu mai rămăsese nicio astfel de icoană, din care era de obicei disponibilă la mănăstire o mare cantitate. Am rămas foarte descurajat dar Pr. Platon mi-a spus cu convingere: „Rugați-vă, și Sfântul Serafim vă va trimite această icoană. „
Din nou, cu credință asemănătoare copilului, părintele Platon și cu mine am cerut Sfântului să-mi trimită această icoană (însoțitorul meu avea deja una).
„Ei bine, acum, înainte de a ajunge acasă, cu siguranță vei primi această icoană” mi-a spus cu convingere Părintele Platon. „Fie că o veți primi ca dar de la cineva, fie că o veți cumpăra”.
Fiind hrăniti duhovnicește la Sarov si Diveyevo, am plecat spre Arzamas.
Era obiceiul să acoperi pe jos cele șaptezeci de verste de la Sarov la Arzamas. „Cel care vine să mă viziteze trebuie să-și poarte cele mai bune încălțări”, Sf.Serafim ar fi spus deseori. Prin urmare, aproape toți pelerinii veneau la Sarov pe jos. Dar, de obicei, făceau călătoria de întoarcere în căruțe, fiecare căruță purtând aproximativ zece persoane pentru o rublă. Dar condițiile de călătorie erau de așa natură încât toți cei zece nu puteau călători în căruță în același timp, făcând parte din drum pe jos.
Și Pr.Platon și cu mine am călătorit într-o aceeași modalitate.
(…)
Pe drum spre Arzamas am observat o altă căruță în fața noastră, ocupată și ea de zece pasageri. Printre acestea, atenția noastră a fost atrasă de două figuri feminine: o tânără călugăriță schivnică și însoțitoarea ei, o asistentă medicală cu o basma albă.
Asistenta se așeza adesea în cărucior, deși era o femeie puternică, cu obrajii rumeni. Însă călugărița, palidă, fragilă și cu o aparență extrem de bolnavă, mergea alături cu vioiciune și nu se așeza niciodată în cărucior. Am devenit interesați de acești pelerini, am ajuns din urmă asistenta și am vorbit cu ea.
Aflând că sunt medic, asistenta m-a întrebat:”Explicați-mi, doctore, cum trebuie să înțeleg următoarea întâmplare”. Mi-a explicat că ruda ei, tânăra călugăriță Veronica din mănăstirea Smolensk, era bolnavă de tuberculoză în stadiul final. Doctorii îi mai dăduseră două-trei săptămâni să trăiască. În acel moment, ea a insistat să i se dea schima și apoi sa fie dusă la moaștele Sf. Serafim. A fost adusă, abia suflând,într-un compartiment separat al trenului și apoi pe un cărucior până la Sarov.
În timp ce se închina la moaștele Sf. Serafim, Maica Veronica s-a simțit vindecată și a spus: „Iartă-mă, Sf. Serafim,că nu am putut veni la tine pe jos cu ,cei mai buni pantofi ai mei, dar pentru a compensa, nu voi merge în căruță cei șaptezeci de kilometri înapoi Arzamas, ci voi merge pe jos. ” Și iat-o, că mergea.
Am răspuns că nu eram doar un doctor, ci și un creștin creștin ortodox și, prin urmare, am înțeles acest incident ca fiind o minune fără îndoială lucrată de Sf. Serafim. Trei ani mai târziu, în timp ce eram închis pentru convingerile mele religioase, în lagărul de concentrare Solovetski, m-am întâlnit acolo cu Episcopul Ilarion de Smolensk, care mi-a spus că maica Veronica era încă în viață când a fost mutată de acolo în 1929 și că mulți dintre credincioșii din regiunea Smolensk știau despre vindecarea ei miraculoasă.
Pe drumul spre Arzamas, pr. Platon si cu mine am intrat la Pr. Alexis, preotul din satul Orehovets și am petrecut o oră de neuitat într-o discuție duhovnicească cu el în timp ce caiii s-au odihnit. În Arzamas, Pr. Platon și cu mine ne-am despărțit: el a plecat la Moscova și eu m-am oprit să-l văd pe noul meu prieten – îngrijitoarea catedralei Sf. Sophia, Xenia Dmitrievna.
I-am înapoiat toiagul, i-am mulțumit pentru tot și am purtat o conversație ca de la inimă la inimă cu ea.
„-Chiar nu știu ce să vă dau ca o amintire de la mine”, a spus Xenia Dmitrievna, și se gândi o clipă. „Asta-i ! Voi reuși să găsesc o altă icoană ca asta în Sarov, dar nu veti putea găsi una ca asta la Leningrad”. Și a scos o mică icoană de argint din jurul gâtului și mi-a arătat-o.
” – Nu aveți o astfel de icoană, nu-i așa?”
M-am uitat și am rămas fără grai. Era icoana cu imaginea Maicii Domnului”Umilenie” și cu Sf. Serafim. Aceasta era aceeași icoană pentru care m-am rugat cu Pr. Platon în pădure cu o zi înainte.
„Această icoană”, explică Xenia Dmitrievna cînd mi-o punea la gât „a fost așezată pe fruntea și pe pieptul Sf. Serafim în ziua deschiderii moaștelor sale în 1903”. Am plecat acasă și din acel moment, de peste douăzeci de ani în urmă și până acum, această icoană a fost întotdeauna cu mine. Fie ca Dumnezeu să-mi dea voie să o iau cu mine în mormânt cu mine. Am nădejdea că va fi așa.
Viața mea s-a schimbat cu totul după pelerinajul meu la Mânăstirea Sarov. Domnul a luat de la mine, potrivit rugăciunii mele facută la canafcă, toate bunurile lumești, dar a păstrat pentru totdeauna înlăuntrul meu amintirea acelui moment în care, prin mila Sa nemărginită, prin mila Maicii Domnului și cu ajutorul rugăciunilor Sfântului Serafim, eu, un păcătos, am primit darul cu totul nemeritat de a simți în adâncul sufletului meu adierea plină de pace, bucurie și bună mireasmă a Sfântului Duh al Domnului.”
***********************
Construită la 12 kilometri de oraşul Nijny Novgorod din Rusia, Mănăstirea Diveevo se află situată într-o zonă considerată de o mare importanţă spirituală, în apropierea altor două mănăstiri: Sarov şi Sanaxar. Această mănăstire, cunoscută mai ales pentru vieţuirea aici a Sfântului Serafim de Sarov, este una dintre marile mănăstiri ortodoxe din Rusia.
Mănăstirea Diveievo este legată de prezenţa nevăzută a Maicii Domnului şi a Sfântului Serafim de Sarov, ale cărui moaşte se află într-una din bisericile mari. Locul este permanent frecventat de închinători. În cea mai veche biserică a mănăstirii sunt adăpostite şi raclele a şapte sfinte, nevoitoare în mănăstire din decursul secolelor XIX şi XX. Tot acolo se află și izvorul Sfântului Serafim de lângă Sarov, în apele căruia cei ce se scaldă pot dobândi vindecare, potrivit credinţei lor şi făgăduinţei Sfântului. La Diveevo impresionează evlavia credincioşilor, rânduiala zilnică în tăcere, indiferent de vreme, când se face o procesiune – kanavka – în cinstea Maicii Domnului(pe locul unde ea a înconjurat mănăstirea, acolo unde Sf. Serafim ă întâlnit-o), ambientul duhovnicesc, blânda prezenţă a sfântului Serafim de Sarov.Tradiția spune că atunci când parcurgi kanavka trebuie să te rogi în continuu și Maica Domnului te va ajuta negreșit.
