„Ceea ce izbea în persoana lui Vasile Voiculescu era bunătatea serafică pe care știa să o arate orișicui: nici nu critica pe nimeni, nu găsea defecte nimănui și nu blama pe nimeni, aflând întotdeauna scuze și înțelegându-l pe fiecare.”

Viața și opera poetului Vasile Voiculescu sunt paradigmatice modele de trăire, de gândire creștină, cu precădere în zilele noastre, când adevăratele valori se relativizează, locul lor luându-l superficialitatea, imoralitatea, duhul secularizant – dușmani înverșunați ai unei viețuiri autentice.

Vasile s-a născut pe data de 13 octombrie 1884, în localitatea Pârscov, județul Buzău, ca fiu al lui Costache și Sultana Voicu. Învățământul primar și gimnazial l-a absolvit la școala din Pleșcoi, iar cel mediu, la liceele „A. Hâșdeu” din Buzău și „Gheorghe Lazăr” din București. Se pare că la școală i s-a modificat numele de familie, devenind așa cum îl cunoaștem din literatură, Voiculescu. După absolvirea liceului, s-a înscris la Facultatea de Litere și Filosofie, abandonând-o la scurt timp. A urmat apoi cursurile Facultății de Medicină, absolvită în 1909; și-a susținut teza de licență în chirurgie, continuându-și specializarea în Medicină internă și Epidemiologie. De mic copil s-a dovedit o fire evlavioasă, sensibilă, dornică de a cunoaște tainele și sensurile existenței. Buna sa mamă i-a sădit în suflet credința și, după cum însuși mărturisea, adesea-i strecura, pe lângă povești sau basme, citiri din Viețile Sfinților. Mai târziu afirma că pregătirea științifică, studiile medicale, cursurile de la Filozofie, lectura numeroaselor cărți de religie, cultură ori artă l-au apropiat foarte mult de Dumnezeu. Obișnuia adesea să spună: „credința trebuie să stea la temelia spiritului omului normal”. De altfel, mai târziu a mărturisit: „dacă n-aș fi ajuns medic, cred că aș fi fost preot”.

La 21 februarie 1910, tânărul medic Voiculescu s-a căsătorit cu o colegă de facultate și consăteană, Maria Mitescu, având împreună cinci copii. Cariera medicală și-a început-o într-o localitate din județul Gorj. Mobilizat pe front, a participat la Primul Război Mondial ca șef al Spitalului Mobil Nr. 6. Cu răspundere, cu dragoste, îi îngrijea în egală măsură pe soldați și pe refugiați. Se dovedea un samarinean milostiv, turnând pe rănile lor untdelemnul devotamentului, amestecat cu vinul bucuriei de a se jertfi pentru greu încercații lui pacienți. Cu iubire altruistă, a slujit la căpătâiul militarilor români sfârtecați de gloanțe ori schije, până ce s-a îmbolnăvit de tifos. După terminarea primei conflagrații mondiale, medicul jertfelnic, scăpat din ghearele morții de Desăvârșitul Taumaturg, Hristos Domnul, s-a preocupat de sănătatea românilor, îndeosebi a celor din mediul rural, inițiind o serie de acțiuni de popularizare a unor reguli fundamentale de igienă, de promovare a medicinii „verzi”, aflată la îndemâna tuturor. Considerându-și profesia o misiune, o pasiune, nu-l interesa niciodată remunerarea serviciilor sale; astfel și-a atras supranumele de „doctorul fără de arginți”.

Pe lângă misiunea grea, epuizantă, de vindecător al trupurilor, Vasile Voiculescu și-a găsit timp să aștearnă pe hârtie gânduri albe, versuri de o frumusețe aparte. A debutat în revista „Convorbiri literare” cu poezia Dorul, în anul 1912. În 1916 a publicat volumul Poezii, iar în 1927, Poeme cu îngeri, urmând ca până în 1939 să publice și alte volume de versuri: Destin, Urcuș, Întrezăriri. Mare parte a operei sale dramatice și a prozei a fost publicată postum. În urma activității literare susținute, Societatea Scriitorilor Români l-a ales ca membru în 1920. Din 1934, Vasile Voiculescu a activat ca director de programe culturale la Radio România, până în 1946, când, după unele mărturii, se pare că a fost interzis.

Anul 1946 a însemnat pentru el o răscruce. Soția sa a decedat în urma unei comoții cerebrale, iar Voiculescu a părăsit viața publică, devenind, după mărturia unuia dintre fiii săi, un veritabil sihastru. A scos din alimentație carnea, a refuzat să participe la serate ori întruniri culturale, trăind retras, supunându-se unor nevoințe din ce în ce mai aspre. Bunăoară, și-a blocat cu cărți soba din odaie, așa încât aproape un deceniu a dormit în frig. Și-a lăsat păr lung, barbă, devenind la înfățișare asemenea unui monah cuminte. Un contemporan, apropiat de-al lui, îl descria astfel: „ceea ce izbea în persoana lui Vasile Voiculescu era bunătatea serafică pe care știa să o arate orișicui: nici nu critica pe nimeni, nu găsea defecte nimănui și nu blama pe nimeni, aflând întotdeauna scuze și înțelegându-l pe fiecare”. În căutările sale duhovnicești, a găsit cercul religios „Rugul Aprins” de la Mănăstirea Antim, frecventat de renumiți monahi, teologi, oameni de cultură care au înțeles să-L caute pe Dumnezeu stăruitor, având în vedere tăvălugul bolșevic ce deja strivise multe vieți și idealuri creștine. De la membrii monahi ai grupării a învățat să se apropie și să practice Rugăciunea inimii. Simțind „pericolul” reprezentat de o mână de oameni pașnici, iubitori de frumuseți spirituale, culturale, regimul totalitar a desființat „Rugul aprins”, numeroși membri sfârșind în închisorile comuniste. Printre ei s-a numărat și firavul poet Vasile Voiculescu, arestat în noaptea de 4 spre 5 august 1958, în pofida vârstei sale de aproape 74 de ani. Deși trăia atât de sfios, neîmpricinat cu nimeni, s-a văzut acuzat de uneltire contra ordinii sociale.

În perioada dramaticelor interogatorii, venerabilul om de cultură a încercat să se apere cu demnitate, susținând că „Rugul aprins” nu constituia o mișcare antinațională, nici fascistă, ci doar un cerc literar, religios. După patru luni de chinuri, de nenumărate umilințe, procesul s-a încheiat la 8 noiembrie 1958 cu o nedreaptă condamnare la cinci ani de temniță. Inițial, l-au închis pe Voiculescu la Jilava, transferându-l apoi la Aiud. Demn, tăcut, Vasile Voiculescu a suportat cu nădejde creștinească torturile încarcerării. După eliberare nu a povestit nimic, nici nu a încercat să se victimizeze cu atrocitățile suferite în detenție. Însă după 1990, mulți colegi de suferință au amintit în memoriile lor despre Vasile Voiculescu. Bunăoară, istoricul Vasile Boroneanț afirma: „am zărit (în celulă, n.r.) un bătrân cu părul alb, purtând parcă o aură de sfânt. Atitudinea și figura lui iradiau liniște și blândețe. Acesta a fost momentul întâlnirii mele cu cea mai scumpă și dragă persoană din câte am cunoscut în cei zece ani de închisoare, poetul Vasile Voiculescu”. Frigul, mizeria, foamea l-au răpus pe asceticul poet, căci contractase o necruțătoare boală, TBC la coloana vertebrală, care l-a imobilizat într-o stânjenitoare infirmitate fizică. Cu toate acestea, sufletul său continua să iradieze lumină și pace, căci, după spusele aceluiași camarad de celulă, „era impresionantă purtarea lui de față de toți cei din jur. Se hrănea parcă din Duh Sfânt și era un creștin desăvârșit. Nu-l interesa prea mult hrana, împărțind-o cu ceilalți. Se crease în jurul lui un cerc de profitori, care uneori îi luau mâncarea fără ca măcar să-l întrebe. Într-o zi, un bolnav s-a repezit să-i ia mâncarea. Răspunsul blajinului încarcerat la riposta colegilor a fost: «Lăsați-l, și el este creatura lui Dumnezeu și dacă s-a repezit s-o ia, înseamnă că el are nevoie mai mare decât mine de această mâncare»”.

Întrebat adesea cum privește atrocitățile îndurate, cu voce caldă, pașnic, răspundea: „asta mi-a fost crucea pe care trebuie să mi-o duc”. După patru ani de zguduitoare chinuri, poetul, coborât parcă dintr-o icoană, a fost eliberat. Un fel de a spune „eliberat”, căci nici nu se putea mișca din cauza bolii. Prin rugăciune și meditație se liberase de mult… La 2 mai 1962, familia l-a luat din pușcăria de la Aiud, ducându-l în odăița sa din București, unde maldărele de cărți îl așteptau în pacea isihastă, dorită de atâta vreme. A urmat apoi un an de dureri, de necruțătoare suferințe, până ce, în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963, Domnul l-a trimis pe îngerul Său să-l cerceteze pe încărunțitul poet Vasile Voiculescu. Astfel și-a luat zborul către înălțimi celeste un suflet bun, milostiv, un medic de trupuri, dar și un mânuitor iscusit al condeiului, un căutător de liniști isihaste, un mare iubitor de frumuseți nepieritoare.

ARHIMANDRITUL MIHAIL DANILIUC /DOXOLOGIA

Citiți și Sorin Gheorghe Suciu: Schimbarea la Față a României și Rostul creștin în opera lui Vasile Voiculescu

Nota Redacției: În ziua de 13 octombrie 1884 pe drumul ce lega un sat de pe Valea Buzaului, la Parscov, de resedinta tinutului – targul Buzaului, fiul lui Costache Voicu si femeia lui, Sultana, au adus pe lume un fecior. Este cel de-al saselea copil al familiei. Ceilalti copii nu voise Dumnezeu sa fie baieti. I se va pune numele Vasile . „Parintii mei, oameni simpli, au fost piosi, de o credinta neabatuta de nicio clipa de sovaire sau indoiala. Practicanti moderati, fara habotnicie, religia a fost insa pravila, enciclopedia vietii lor practice … Sunt nascut la tara! … cel mai mare noroc din viata mea.” Cum insa parintii scriitorului nu stiau carte, actul de nastere s-a eliberat de abia in ziua de 27 noiembrie 1884, nr. 86. Tatal sau, Vasile Costache Voicu avea 45 de ani iar mama Sultana 40 ani. Erau amandoi de profesie muncitori si domiciliati in comuna Parscov, judetul Buzau. (VasileVoiculescu.eu)

________________

Sursa – https://www.activenews.ro/cultura-cultul-eroilor/O-tara-mea-mancata-de-jivine-Pe-drumurile-ti-albe-n-triste-sate-Cu-traista-de-cersetor-in-spate-Azi-iar-colinda-Dumnezeu-prin-tine-Vasile-Voiculescu-poetul-coborat-din-icoana-13-octombrie-27-noiembrie-1884-26-aprilie-1963-177787

. ..

Citiți articolul (click pe titlu):

Fără Hristos,

fără întoarcerea sinceră

la Sfânta Ortodoxie

prin lepădarea și îngrădirea de orice erezie

începând cu cea mai vicleană dintre toate

– ecumenismul sincretist,

NU putem face NIMIC ! ! ! . . .

Iată ”tabloul” mai amplu:

.,,,,.

Pentru a înțelege mai bine

CE este ecumenismul,

citiți (descărcați de aici în format pdf)

2 EXCEPȚIONALE cărți:

1. Ecumenismul fără mască

și mai ales :

2. Ecumenismul – erezia ereziilor

Principalele două instituții

infiltrate de multe decenii

de indivizi care slujesc în blană de oaie

intereselor STRĂINE României,

sunt Patriarhia și B.N.R. …

.

Poziția oficială a B.O.R.

despre masonerie,

– document semnat de

Patriarhul Miron Cristea în 1937:

– aici.

…

Această ex-cep-ți-o-na-lă carte

( Biserica Ortodoxă și ecumenismul )

ce conține în a 2-a ei parte,

argumente ZDROBITOARE,

ARGUMENTE CLARE, LIMPEZI

despre

ADEVĂRATA FAȚĂ A EUROPEI,

carte scrisă de

SFÂNTUL Iustin Popovici

încă mai poate fi descărcată

în format electronic pdf

de aici.

Articole pe această temă – aici.

Citiți și articolul: