De unde vine puterea așa de mare a smereniei? Privește la vameș, ce face el? Se bate în piept, neîndrăznind să se uite la cer și zice: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!“ Două lucruri face: se căiește pentru păcatele sale și cere milă de la Dumnezeu. Două lucruri foarte simple: se vede omul așa cum este și aleargă la Dumnezeu, iar din ele izvorăște un noian de daruri.

De obicei, omul fuge de sine, se ferește să se uite în sufletul său, ca să nu vadă cum este. Se teme chiar să o facă, presimte că această privire este primejdioasă; ca o prăpastie în care, dacă te uiți prea mult, amețești și te prăbușești. Acest simțământ nu este mincinos.

Omul nepăsător față de mântuire duce casă bună cu păcatul și cu patimile; se obisnuiește cu ele, i se par firești, „că așa este el“, fără să-și dea seama de fiara pe care o hrănește. Abia atunci când se trezește și vrea să scape de ele, face o amară experiență. De unde păcatul i se părea plăcut, se făcea cu lesnire, acum însă a devenit o fiară ucigătoare, cu anevoie de biruit. Patima se încuibează adânc în firea omului, cu atât mai adânc, cu cât este săvârșită de mai multe ori. Întreaga alcătuire: trup și suflet, minte, simțire și voință, se păcătoșesc; însăși lumea înconjurătoare apare stricată și îndeamnă la păcat. „După ce diavolul pustiește sufletul omului, zice Sf. Maxim Mărturisitorul, se îndepărtează și lasă în suflet idolul păcatului“.

Acest idol nu-i altceva decât firea omenească modelată după chipul păcatului, fire care nu mai funcționează după legile rânduite de Făcător, ci după mincinoasele legi ale patimii. Când omul vrea să scape de patimă, însăși firea sa i se împotrivește și-l silește la păcat. Omul se luptă din răsputeri cu sine însuși, dar puterea cu care el trebuia să se împotrivească răului, este și ea pervertită și-l târăște la rău; de aceea, este aproape întotdeauna biruit. N-ați văzut oameni împătimiți: bețivi, tutungii, desfrânați ș.a., care voiesc să scape de patimă, dar nu mai pot? De zeci de ori se hotărăsc s-o curme cu răul și de zeci de ori cad. „Patima învechindu-se și rana obrintindu-se, spune o vorbă veche, a se tămădui cu anevoie este“. Iar Cuviosul Dorotei ne îndeamnă: „Să tăiem patimile degrab, până nu ne obișnuim cu ele… pentru că dacă le vom lăsa să se întărească cu totul și ne vor cuprinde, atunci singuri nu le vom mai putea dezrădăcina oricât de mult ne-am osteni“. Pentru că la început sunt slabe și neputincioase ca o furnică, dar mai pe urmă cresc și se întăresc ca niște lei și nu mai pot fi biruite. Aceasta este robia păcatului, moartea sufletului înainte de moarte și arvuna iadului.

În această stare de neputință, omul renunță să se mai lupte cu păcatul, se deznădăjduiește: Nu mă mai pot mântui, sunt pierdut! Atunci apare din nou vrăjmașul și șoptește: „Vezi? Ai păcătuit peste măsură; nu mai poți face nimic; Dumnezeu te-a părăsit!“ Omul se găsește în pragul deznădejdii, pe marginea prăpastiei iadului. Aceasta-i prăpastia pe care o sapă păcatul în sufletul omului și de care el se teme când fuge de sine. Dacă omul nu se eliberează din puterea tiranică a răului, căderea este sigură; dar omul singur, cu puterile sale numai, nu se poate smulge din robia în care se află. Ce să facă? Să ne uităm la vameș. El privește în prăpastia sufletului său; se spăimântă și se cutremură, dar se umilește și strigă degrabă: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului!. Dar dacă omul nici nu vrea să-și recunoască starea decăzută și nici nu vrea să alerge la Dumnezeu?, lucru care se întâmplă de fapt cel mai adesea.

Duminica a doua a Triodului ne pune înainte pilda Fiului Risipitor, a tânărului care și-a cheltuit în desfrânări toată moștenirea părintească și a ajuns argat și porcar, adică rob patimilor celor rușinoase. Ce l-a făcut să se gândească la tatăl său? Lipsa, foamea, mizeria vietii. Dacă omul nu se smerește de bună voie, Dumnezeu tot nu-l lasă; îi trimite necazuri, încercări, boli, suferințe, ca să-l trezească. Pentru că smerenia trupească mai ușor aduce și smerenia sufletească și omul se trezește, „își vine în sine“. Nevoințele pustnicilor: posturile aspre, privegherile de toată noaptea, ostenelile trupești au și acest rost, să smerească trupul și, prin aceasta, mai ușor să smerească sufletul. Chiar dacă nu o face de bună voie, omul ajunge astfel să-și dea seama de starea decăzuta în care se află, de robia și de neputința sa și aleargă la Dumnezeu, singurul care poate să mântuiască. Aceste două atitudini sunt strâns legate împreună și amândouă absolut trebuitoare pentru izbăvire. Tâlharul pe cruce și-a recunoscut fărădelegile și tot atunci a strigat: „Pomenește-mă Doamne!“; de aceea a auzit: Astăzi vei fi cu Mine în Rai! (Luca 23, 42-43); Iuda însă, deși s-a căit de fărădelegea sa, în loc să alerge la Învățătorul, a mers la templu, a aruncat arginții și ducându-se, s-a spânzurat (Matei 27, 5).

Pilda Fiului Risipitor tocmai acest rost are: sa ne îndemne să alergăm degrabă la Tatăl, îndată ce ne-am văzut cum suntem, ca să nu cădem în deznădăjduire. Și, pentru ca să alunge de la noi indoiala, teama, rușinea, ne pune înainte cea mai desăvârșită icoană a milostivirii si bunătății dumnezeiești. Oricât de multe păcate am fi făcut, să nu ne îndoim de iertare; niciodată nu este biruită milostivirea și iubirea de oameni a lui Dumnezeu, „Care așa de mult a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat pentru dânsa“ (Ioan 3, 16). „Milostivirea Lui Dumnezeu este foc arzător, zice Sf. Ioan Gură de Aur. O, de am avea noi atâta ardoare pentru El, câtă duioșie părintească are El pentru noi!“

Am văzut undeva o mișcătoare icoană a acestei milostiviri dumnezeiești. O casă în mijloc de câmpie și drumul care trece prin fața ei pierzându-se la nesfârșit. Sus pe terasa casei, un bătrân cu barba albă, sprijinit în toiag, se apleacă înainte, cu mâna streașina la ochi, uitându-se în zare. Ce a vrut să spuna pictorul cu acest tablou? Zice pilda evanghelică despre fiul risipitor care se întorcea acasă: Încă departe fiul fiind, l-a văzut tatăl său și i s-a făcut milă și alergând a căzut pe grumajii lui și l-a sărutat(Luca 15, 20). Dar cum a aflat tatăl de întoarcerea fiului? Aici este tâlcul bătrânului ce se uită în zare. Așa de mult își iubea fiul, că nu-și putea închipui să-l piardă pentru totdeauna. De aceea, mereu îl aștepta, mereu se uita în zare, mereu cu mâna streașină la ochi: „Oare nu cumva vine?“ De aceea l-a și văzut de departe.

Așa-i mila cea nesfârșită a lui Dumnezeu. Nu obosește, nu se împuținează, mereu se uită după fiecare din noi păcătoșii, mereu ne așteaptă; „Nu se poate să nu vină! Am făcut atâta pentru dânsul, mi-am dat însăși viața pentru el, trebuie să se întoarcă!“ Nu este păcat care să biruiască milostivirea lui Dumnezeu. De aceea, oricât de grozavă ar fi păcătoșenia în care ne aflăm, să nu deznădăjduim. Dumnezeu ne așteaptă ca să ne ierte, să ne cuprindă în brațele părintești. Și nu numai că ne îmbrățișează – semnul iertării, ci ne îmbracă cu haina cea dintâi, cu haina curăției; ne pune inel în deget – semnul eliberării de păcat și al înfierii; ne pune încălțăminte în picioare, adică ne întărește pe calea virtuții, ca să nu ne mai înțepăm de ghimpii păcatului și – tăind vițelul cel hrănit – adică pe Fiul Său Euharistic, se face bucurie mare: se bucură Puterile cerești și Însuși Tatăl Ceresc pentru păcătosul care se pocăiește (Luca 15, 10).

La utrenia acestei duminici se adaugă și se cântă Psalmul 136: „La râul Babilonului, acolo am șezut și am plâns, când ne-am adus aminte de Sion. «Cântați-ne și nouă din cântările Sionului», ne îndemnau cei ce ne robiseră pe noi; dar cum să cântăm cântare Domnului în pământ străin? De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea. Să mi se lipească limba de grumazul meu de nu-mi voi aduce aminte de tine. Fiica Babilonului, ticăloasa! Fericit este cel ce va lovi de piatră pruncii tăi!“

Psalmul acesta este o mișcătoare icoană a omului căzut în robia păcatului și a izbăvirii lui. Cel robit de patimi este înstrăinat de cetatea bucuriei – Sionul; este dus departe, ca și Fiul risipitor, în Babilonul cel întunecat și în robie. „Cântă și aici din cântările Sionului“, poruncește diavolul. „Bucură-te și în păcat, slăvește-mă și pe mine, cum slăveai pe Dumnezeu“. Dar cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin? Cântarea Domnului răsună numai împreună cu El și în casa Lui, numai când suntem cu El și împlinim poruncile Lui. În robia păcatului însă, nu mai putem face voia Lui, suntem sub stăpânirea tiranului care ne robește. Cum să te bucuri săvârșind păcatul? Adevărata bucurie numai în casa părintească se află; numai în Sion putem cânta „cântarea Domnului“.

Jurământul grozav al evreilor: „Să-mi înțepeneasca mâna cea dreaptă și să mi se lipeasca limba de cerul gurii“; să devin adică, neputincios cu mâinile și să-mi amuțească limba dacă te voi uita, Ierusalime, ne îndeamna să nu uitam niciodată de Domnul, oricât de cumplită ar fi robia noastră și înstrăinarea în care ne-a dus păcatul; numai Ierusalimul să fie începutul bucuriei noastre; numai în Domnul să se bucure inima noastră!

Fericit este cel ce lovește de piatră pruncii fiicei Babilonului! Căci dacă sunt omorâți din față, pruncii babilonești nu mai ajung mari, ca să te robească. Aceasta, tâlcuiesc Părinții, înseamnă să omorâm patimile din fașă, de la început, să nu le lăsăm să crească; să le lovim de Piatra-Hristos, prin necontenita rugăciune și nu vom mai fi luați în robia babilonică a patimilor.

Cât de mult se oglindește lumea de azi în pilda Fiului Risipitor! Omenirea s-a înstrăinat de Dumnezeu, s-a dus în țara cea străină a păcatului și își cheltuiește toată avuția părintească, darurile lui Dumnezeu, în desfrânări. Omul vrea să fie fericit, dar departe de casa părintească. Și a ajuns robul patimilor rușinoase, hămesit de foame sufletească, gol și rușinat. Va putea oare să-și revină în sine? Să-și dea seama căși argații Tatălui sunt îndestulați și să se hotărască: Scula-mă-voi și mă voi duce la Tatăl meu…?“

Aceasta-i singura cale care duce la casa părintească.

„Grăbește de-mi deschide brațele părintești, că în desfrâu mi-am cheltuit viața. Căutând spre bogăția cea necheltuită a îndurărilor Tale, Mântuitorule, nu-mi trece cu vederea acum inima mea cea sărăcită; că Ție, Doamne, cu umilință strig: Greșit-am, Părinte, la cer și înaintea Ta!“ Este calea cea bună a smereniei, pe care ne-a arătat-o vameșul și care ne învrednicește de atâtea daruri: dobândirea iertării, recâștigarea stării celei dintâi, înfierea, întărire împotriva răului și tărie pe calea virtuții.

Dar să nu uităm cu nici un chip cele două fețe ale smereniei: experiența nevredniciei și a neputinței noastre să fie strâns unită cu recunoașterea dependenței noastre de Dumnezeu, cu alergarea către El. Numai așa ne putem ridica, după cuvântul Domnului,fiindcă numai cine se smerește se va înălța; cine rămâne în Mine aduce roadă multă; iar cine se desprinde de Mine, se usucă și se aruncă în foc(Ioan 15, 5-6). Păcatul ne desprinde de vița vieții, care este Hristos; smerenia ne altoiește din nou.

Duminica vameșului, arătându-ne smerenia ca un izvor de binefaceri cerești, a subliniat îndeosebi prima față a ei: recunoașterea păcatelor proprii, a neputinței și nevredniciei noastre în fața lui Dumnezeu. Duminica Fiului Risipitor ne înfățișează cealaltă față, trebuința de a alerga la Dumnezeu, scăparea și puterea noastră.

Numai întors la casa părintească, fiul și-a recăpătat iertarea și starea cea dintâi. Tatăl îl aștepta mereu, dar nu s-a dus dupa el. Cu Dumnezeu nu ne putem întâlni în țara păcatului, ci numai la El acasă. Acolo-i haina cea nouă, acolo-i inelul, acolo-i încălțămintea nouă, acolo-i vițelul cel îngrășat și bucuria celor cerești și prăznuire cu Tatăl și cu Fiul și cu Duhul Sfânt, în vecii vecilor.

„Ca fiul cel desfrânat am greșit și eu, Îndurate!… Primește-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc, Dumnezeule, și mă miluiește!“ Învrednicește-mă Doamne, să Te bucur și eu cu întoarcerea mea!


Părintele Ilie Cleopa