Ultimul Cuvânt

„Ascultând această incriminare, nu mi-am putut stăpâni un amestec de mândrie și de ciudă, pentru că, orice s-ar zice, pentru un creștin nu este mai mare cinste care să i se poată face decât de a fi pus să plătească pentru semenul său; dar și de ciudă, pentru că acest lucru, înfăptuit în zarea lăuntrică a lumii nevăzute, sfărâmă, în lumea văzută a lucrurilor de aici, unul din talerele acelei dreptăți pe care sunteți puși s-o apărați și fără de care nu e posibilă conviețuirea pământească. (…)

Onorata Curte mă va judeca după cum crede de cuviință și, după cum va putea, mă va condamna ca autor principal, complice, cu sau fără circumstanțe atenuante, la ani de temniță grea sau de închisoare altfel zisă și la risipirea casei părintești, sortită, în gândul tatei, să asigure în timp soarta a trei ființe nevinovate, și la degradare civică, la interdicția exercitării puterii părintești, a dreptului de a ține școala etc.

Alții decât Onorata Curte, aplicându-mi cu sau fără drept regimul de exterminare la care am fost supus, vor preface mai curând sau mai târziu pedeapsa Onoratei Curți într-o pedeapsă mai aspră, potrivit unor intenții rămase pentru mine de neînțeles. Nu pentru asta mă plâng!

Sunt în lumea asta riscuri pe care datoria bărbătească, ca și datoria ostășească, te obligă să ți le asumi, chiar dacă nu te poate mângâia nici amintirea foloaselor materiale ce n-au fost și nici amintirea măgulitoare a cinstirii unei fete, pe care unul din domnii procurori ne-a amintit-o drept compensație. O știu și repet: nu pentru asta mă plâng!

Un lucru am însă dreptul să pretind Onoratei Curți, atunci când chemându-mă în fața ei, am înțeles să răspund „De față!”

Este dreptul pe care-l am să-i cer ca, dacă va judeca și va hotărî că trebuie să ispășesc ceva, revendic dreptul de a pătimi și de a muri pentru Adevăr!

Adevărul acesta, Onorată Curte, mă trudesc însă zadarnic să-l cuprind, încercând să înfrunt unul după altul, fiecare dintre capetele actului de acuzare, ori fiecare din articulațiunile argumentării domnilor procurori.

Patru ani mi-am cercetat toate actele, căutând să aflu în activitatea mea publică unul de care m-aș putea căi. N-am găsit!

În asemenea condiții Onorata Curte poate să hotărască în privința mea orice! Un singur lucru o pot asigura de pe acum, când am încă integritatea mea corporală și a facultăților mele sufletești: că până în ultimul meu ceas o să dorm bine!

Onorata Curte, termin rugându-vă să mă iertați că am abuzat de timpul Domniilor voastre și că am spus lucrurilor pe nume dar eu cred în Adevăr și știu că nu e putere în lume mai mare decât Adevărul.

Să vă ajute Dumnezeu domnilor judecători să fiți nu judecători drepți, ci Judecători Adevărați!”

Mircea Vulcănescu

(3 martie 1904 – 28/29 octombrie 1952)

Extrase din Ultimul Cuvânt al lui Mircea Vulcănescu rostit în data de 15 ianuarie 1948 în fața „Tribunalului Poporului”