Sf. Epifanie, episcopul SalamineiMarele şi minunatul Epifanie a fost din ţara Feniciei, din ţinutul Elefterapolei. Şi fiind bine crescut în casă, după cum este obiceiul la oamenii săraci şi plugari, el a strălucit cu fapta bună cea către Dumnezeu şi s-a ridicat la înălţimea cea desăvârşită a petrecerii celei binecredincioase. Căci părinţii săi fiind evrei, au rămas în slujba şi în umbra Legii şi n-au putut să vadă lumina harului. Iar el a alergat la credinţa cea adevărată a lui Hristos, aflând o mică pricină. Căci tămăduindu-i un creştin, Cleovie, rana ce pătimise, căzând de pe un asin ce încălecase, atunci sfântul a luat îndoială în cugetul lui şi nu se îngrijea mult de slujba Legii.

Şi după aceea aflând pe un oarecare monah, anume Luchian, îl văzu vorbind cu un sărac, care cerea milostenie, căruia i-a dat şi acoperământul său, adică rasa, şi îndată acel Luchian a fost îmbrăcat de sus cu veşmânt alb. Care lucru văzându-l Epifanie, a trecut la credinţa creştinească. Şi a primit sfântul Botez de la episcop. Iar minunile ce a făcut de atunci este cu anevoie a le povesti cineva cu amănuntul. Atât numai trebuie să spunem: că fiind foarte tânăr de vârstă, şi primind credinţa în Hristos, îndată s-a făcut cu cuviinţă monah, şi a întrecut pe toţi cei de vârsta sa, cu răbdarea şi cu trudele cele pustniceşti. Şi ajungând la plinirea arhieriei, după ce făcuse petrecere pustnicească şi mulţime de minuni şi tămăduiri la mulţi bolnavi, în vremea cea de pe urmă după preoţie, a făcut mulţime de scrieri şi a învăţat pe toţi învăţătura drept-măritoare, pentru care a avut multe de suferit din partea ereticilor.

Deci trăind ani o sută cincisprezece ani şi trei luni, precum însuşi el a răspuns către Arcadie împăratul ce-l întrebase, şi-a dat sufletul către Domnul. Însă nu în scaunul său, ci întorcându-se de la Constantinopol la Cipru, eparhia sa, după cum a scris marele Ioan Gură de Aur către dânsul, că adică nu va ajunge la scaunul său, fiindcă din prostimea inimii, şi sfântul acesta se unise cu aceia ce au izgonit pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur; deci a răspuns şi dumnezeiescul Epifanie marelui Hrisostom cum că nici el nu va ajunge să meargă la locul unde îl vor izgoni. Pentru aceasta s-au şi împlinit proorociile amândurora.

Si-a dat sufletul in mâinile lui Dumnezeu pe corabie, in ziua de 12 mai 403, dupa ce a lasat cu limba de moarte ucenicilor sai sa pastreze credinta dreapta si sa nu se lase atrasi de bogatie si de bârfa. La sosirea corabiei la Salamina popor mult, cu lumânari în mâini îsi astepta pastorul, si l-au însotit cu lacrimi pâna la catedrala sa, unde o mare parte a populatiei Ciprului a venit sa-l venereze timp de 7 zile.

Cultul sfântului Epifanie s-a raspândit cu repeziciune, iar mormântul sau a ramas pâna azi unul din locurile de pelerinaj cele mai importante din insula Ciprului, al carei patron este, împreuna cu safântul apostol Barnaba.

Tot în această zi, pomenirea celui dintre sfinţi, părintele nostru Gherman, patriarhul Constantinopolei.

Sf. Gherman, arhiepiscopul ConstantinopoluluiAcest părinte al nostru Gherman a fost fiul lui Iustinian Patriciul, care era bărbat luminat şi vestit în zilele împăratului Heraclie, ocârmuind multe domnii sub stăpânirea lui Iustinian Patriciul, fiind lăudat de sfatul împărătesc pentru faptele lui cu desăvârşire bune şi pentru dreapta credinţă, a fost zavistuit de nepotul lui Heraclie, adică de Constantin Pogonatul şi omorât, iar feciorul lui, sfântul Gherman, fiind foarte mic, a fost castrat şi rânduit în clerul bisericii celei mari din Constantinopol.

Acesta socotind ceea ce i s-a întâmplat ca o aflare folositoare, s-a dat la citirea dumne-zeieştilor Scripturi. Şi suindu-se şi sporind spre multă cunoştinţă cu ascuţimea firii sale, şi cu cele de-a pururea osteneli şi îndreptându-şi bine viaţa sa, a fost hirotonit episcop bisericii Cizicului, neluând însă fieştecum treptele, ci cu orânduială. După aceea, trebuind bisericilor ocârmuire înţeleaptă, a fost trecut din Cizic la scaunul cel mare al Constantinopolului, unde bine purtând cârma şi îndreptând poporul lui Dumnezeu cu multe învăţături şi tâlcuind cele mai adânci şi cu anevoie de priceput părţi ale Scripturii, şi luminând bisericile credincioşilor cu prăznuitoare cuvinte şi laude, şi îmblânzind şi îndulcind greutatea şi asprimea privegherilor cu versuri şi cu cântări.

Iar Leon Isaurul, ţinând împărăţia creştinilor tirăneşte, a început întâi a huli asupra lui Dumnezeu, şi s-a apucat a ocărî sfintele icoane, şi nici nu asculta cele mai bune dovediri ce se făceau din Sfintele Scripturi, cum că trebuie a se da cinste şi închinăciune sfintelor icoane, ci încă a ars şi cărţile care erau scrise spre ajutorul sfintelor icoane. Din aceasta cunoscând sfântul că învăţa pe un surd şi fără de ruşine şi ne-priceput, punându-şi omoforul pe sfânta masă, a ieşit din Patriarhie, şi mergând la părinteasca sa casă ce se zicea a lui Platanie, acolo sta în linişte. Şi în bune bătrâneţi viaţa şi-a sfârşit, trecând peste nouăzeci de ani, iar sfintele lui moaşte nu numai când erau aduse la îngropare au vindecat pe mulţi de feluri de boli, ci şi după îngropare izvorăsc totdeauna vindecări celor ce cu credinţă se apropie de ele. Deci le-au îngropat în sfânta mânăstire a locului. Şi se face praznicul lui în sfânta biserică cea mare.

Sfântul Gherman Patriarhul Constantinopolului (†1240) zice: Le poruncesc tuturor laicilor, câţi sunteţi fii adevăraţi ai Bisericii Soborniceşti, să fugiţi departe de preoţii căzuţi în supunere latină (ecumenistă), şi nici în bisericile lor să nu vă adunaţi, şi nici cea mai simplă binecuvântare să nu primiţi din mâinile lor. Căci este mai bine să vă rugaţi lui Dumnezeu în casele voastre, decât să vă adunaţi în biserică cu filolatinii (ecumeniştii).” Iar Sf. Nichifor Mărturisitorul (†828) în acelaşi duh fiind cu Sf. Gherman, grăieşte: Nu se cuvine a intra în bisericile care aparţin ereticilor (ecumenişti filo-cretani) pt rugăciune sau psalmodiere, căci dacă a intrat erezia, pleacă îngerul păzitor al celor de acolo şi acea biserică devine casă obişnuită… Şi chiar dacă foarte puţini rămân înlăuntrul Ortodoxiei şi a bunei credinţe, aceştia sunt Biserica şi în mâinile lor se găseşte autoritatea şi apărarea asezămintelor Bisericii.”

 

Tot în această zi, pomenirea sfântului noului mucenic Ioan Valahul (Românul).

Acest sfânt mucenic a fost din Ţara Românească, născut din părinţi de bun neam şi binecredincioşi, pe la anul Domnului 1644, adică în vremea stăpânirii binecredinciosului domn Matei Basarab. La câţiva ani după ce acesta s-a mutat la Domnul (+ 1654), a venit la domnie în această ţară Mihail Radu (zis Mihnea al III-lea), care, ne mai putând prididi cu plata haraciului şi a birurilor grele cerute de stăpânitorii turci, s-a răzvrătit împotriva acestora, plănuind să se unească cu voievozii ţărilor creştine din jur şi să scape ţara sa de sub robia turcească. Dar sultanul turcesc Mahomed al IV-lea a trimis atunci împotriva lui oaste mare de turci şi de tătari, care au biruit pe Mihnea şi au făcut, ca şi alte dăţi, prăpăd şi pustiire mare în biata ţară, arzând, prădând şi omorând, iar la ieşirea din ţară au luat cu ei şi o mare mulţime de robi dintre români, trecându-i peste Dunăre.

Acestea se petreceau în toamna anului 1659. Iar între cei robiţi atunci s-a aflat şi un tânăr, cu numele de Ioan, care nu avea decât 15 ani. Părinţii lui, cărora nu li se ştie nici numele şi nici locul unde au trăit, îl crescuseră cu grijă, în frica lui Dumnezeu, şi în iubirea de ţară şi de credinţa strămoşească. Pe deasupra, era voinic şi chipeş; frumuseţea lui feciorelnică atrăgea privirile tuturor, încât, pe drumul către Istanbul, un oştean turc mai bogat l-a cumpărat cu gând spurcat, vrând să-l silească spre păcatul blestemat al sodomiei. Dar tânărul s-a împotrivit cu scârbire şi în vălmăşeala luptei cu spurcatul agarean, l-a răpus, încercând să fugă. Fiind prins, a fost legat din nou şi dus la Istanbul, unde l-au dat femeii turcului ucis; aceasta l-a dus în faţa vizirului să-l judece, şi acolo tânărul a mărturisit fără înconjur adevărul. Vizirul l-a predat atunci femeii văduve, pentru ca ea să facă cu dânsul ce va voi.

Stăpâna tânărului nu i-a luat capul, ci văzându-l voinic şi bun de muncă l-a pus la început printre slugile sale; dar văzându-l preafrumos la înfăţişare, s-a aprins de drăcească poftă pentru el, ca oarecând femeia lui Putifar din Egipt pentru Iosif cel preafrumos şi înţelept. Dorindu-l cu înfocare, a încercat la început să-l ademenească cu tot felul de făgăduinţe, spunându-i că îl va lua de soţ dacă el s-ar lepăda de credinţa creştină şi s-ar face mahomedan. Dar el s-a împotrivit cu tărie uneltirilor acestei noi Dalile şi a rămas nestrămutat în credinţa părinţilor lui şi în curăţia trupească. Iar ea văzând că nimic nu izbuteşte, s-a înfuriat şi l-a dat eparhului (mai-marelui cetăţii), ca să-l pedepsească pentru uciderea soţului ei. Acesta l-a azvârlit în temniţă, supunându-l la înfricoşătoare chinuri; femeia venea zilnic la temniţă, încercând necurmat să-l înduplece pe Ioan să-i facă voia, nădăjduind că ceea ce nu izbutiseră fărădelegile ei, vor face ameninţările şi chinurile. Dar viteazul tânăr nu s-a lăsat biruit nici de grozăvia chinurilor, pe care le-a îndurat cu bărbăţie şi cu ajutor de sus, rămânând până la sfârşit, ca un tare diamant, neclintit în credinţa creştină.

Văzând, aşadar, femeia şi prigonitorii că în zadar se ostenesc, au cerut vizirului să-l dea pe tânăr la moarte. Şi scoţându-l din temniţă, călăii l-au dus spre o margine a Istanbulului, la locul numit pe atunci Parmak-Kapi (adică Poarta Stâlpului), lângă Bezesténi (adică piaţa marelui bazar al neguţătorilor); aici i-a pus gâtul în ştreang şi l-au înălţat în spânzurătoare, omorându-l, în ziua de 12 ale lunii mai, într-o vineri înainte de Înălţarea Domnului, din anul mântuirii 1662.

Aşa a trecut către veşnicele locaşuri tânărul mucenic român Ioan, în primăvara vieţii sale, când avea numai 17 sau 18 ani. Trupul său feciorelnic va fi fost aruncat în apele Bosforului sau poate a fost îngropat de creştini cucernici în vreun loc din jurul Istanbulului, unde numai Dumnezeu şi sfântul însuşi ştie. Iar istoria scurtei dar pilduitoarei sale vieţi a aşternut-o în scris marele învăţat grec Ioan Cariofil din Istanbul, care a trăit pe vremea sfântului, fiind martor al pătimirilor lui.

.

12 mai: Pomenirea Sfântului Gherman, Patriarhul Constantinopolului:

UNDE ESTE CREDINŢĂ, ACOLO ESTE ŞI ÎNDRĂZNEALĂ ŞI CURAJ ŞI BĂRBĂŢIE

Predică a Mitropolitului Augustin de Florina

la pomenirea Sfântului Gherman, Patriarhul Constantinopolului

12 mai 

Sfântul Gherman şi Prespa

Iubiţii mei, Biserica cinsteşte acele suflete viteze, care şi-au arătat iubirea lor faţă de Hristos. Cinsteşte, de pildă, pe acele femei viteze, pe purtătoarele de miruri, care în noaptea Sâmbetei celei Mari, spre Duminică s-au dus pe înfricoşătoarea Golgotă, unde era mormântul lui Hristos, ca să se închine; şi ele au auzit primele mesajul că Hristos a înviat. Aceste femei nu s-au temut de nimic. Cine crede cu adevărat în Hristos are un suflet viteaz. Credinţa şi laşitatea nu sunt compatibile. Unde este credinţă, acolo este şi îndrăzneală şi curaj şi bărbăţie.

Un minunat exemplu de bărbăţie creştină ne dă şi un sfânt, căruia Biserica noastră îi sărbătoreşte pomenirea pe 12 mai. Este Sfântul Gherman, Patriarhul Constantinopolului. Îl sărbătoreşte anual în părţile noastre, în Prespa, un minunat sat care-i poartă numele, satul Sfântul Gherman. Acestui sfânt îi vom închina această scurtă omilie a noastră. Creştinii mei, luaţi aminte.

***

Sfântul Gherman, a trăit într-o perioadă tulbure a Imperiului Bizantin. A trăit pe vremea în care groaznicii duşmani ai Ortodoxiei, iconomahii, au vrut să arunce icoanele din toate bisericile, pentru că nebunii credeau că închinându-se icoanelor se închină la idoli.

Sfântul Gherman  s-a născut în Constantinopol în veacul al optulea. Tatăl lui era unul din acei străluciţi demnitari (axiomatikos) care slujiseră în slăvita armată a lui Heraclie. Heraclie, după cum se ştie, a fost acel împărat credincios care i-a învins pe perşi şi a adus înapoi cinstita Cruce. În zilele acestui slăvit împărat, cetatea a fost salvată de atacul barbarilor şi din recunoştinţă faţă de Apărătoarea Doamnă (Apărătoarea Generalissimă), Preasfânta Fecioară Maria, s-a cântat atunci pentru prima oară Imnul Acatist. În acel mediu evlavios a trăit tatăl Sfântului Gherman. Dar, atunci când după moartea lui Heraclie a venit un alt împărat, acesta l-a urât şi l-a izgonit pe tatăl Sfântului, a poruncit să fie arestat şi ucis cu acuzaţia falsă că plănuia o revoluţie împotriva împăratului. Întreaga familie a tatălui, rude şi prieteni,  au  fost prigoniţi. Atunci, micul Gherman a fost pedepsit şi el. A suferit o groaznică pedeapsă. L-au făcut eunuc, ca să-l facă un inutil. Dar ceea ce de lume se considera o catastrofă, pentru Gherman a fost o fericire, pentru că a fost izbăvit de groaznica ispită a trupului, care chinuieşte pe cei mai mulţi oameni şi şi-a închinat tot restul vieţii lui studierii Scripturii şi rugăciunii.  A ajuns un tânăr distins, care se remarca prin respectul, cinstea, cunoaşterea, ştiinţa şi, mai înainte de toate, frica lui Dumnezeu. Din dorinţa de a-I sluji lui Dumnezeu a devenit cleric; mai întâi diacon, apoi preot şi mai târziu episcop. Ca Episcop de Cizic a strălucit prin cuvânt şi faptă. Faima lui se întinsese pretutindeni. Şi de aceea, când tronul Patriarhului Constantinopolului a fost văduvit, poporul şi clerul au cerut ca Episcopul Gherman al Ciziculului să devină Patriarh al Constantinopolului. Şi astfel, Patriarh al Constantinopolului a devenit Sfântul Gherman. Ca Arhiepiscop l-a imitat pe Sfântul Ioan Gură de Aur, care şi el, cu vreme în urmă, fusese Arhiepiscop al Constantinopolului „prin alegerea clerului şi a poporului”. Sfântul Gherman a dezvoltat o activitate bisericească importantă. Nu a lăsat nicio duminică şi nicio mare sărbătoare fără să predice cuvântul lui Dumnezeu. Poporul alerga şi asculta predicile lui, predici care aduceau lacrimi în ochii păcătoşilor. Sfântul Gherman avea în plus şi harisma poeziei. Adică a alcătuit tropare şi imne spre cinstea lui Hristos, a Maicii Domnului şi a Sfinţilor. Erau foarte frumoase. Şi până astăzi se cântă opere poetice ale Sfântului Gherman la diferite sărbători de peste an.

Dar iubitul Patriarh al Constantinopolului nu a rămas multă vreme în tron. Nici doi ani nu împlinise din ziua în care devenise Patriarh. Deoarece Gherman a intrat în conflict cu împăratul Leon Isaurul. Acesta era un groaznic iconoclast. Împărat mândru, obraznic şi sever, Isaurul l-a chemat pe Patriarhul Gherman la palat şi i-a cerut  să emită un decret împotriva sfintelor icoane. În zadar  Patriarhul a încercat să-l convingă că pretenţia lui este absurdă. Împărate, i-a spus, este inadmisibil să intervii în treburile bisericeşti. Treburile bisericeşti sunt conduse de Sinoadele episcopilor, şi mai ales că este vorba despre teme foarte serioase, cum este tema icoanelor, se cuvine să se convoace un Sinod Ecumenic şi el să hotărască. Cine sunt eu, ca să iau o astfel de hotărâre, contrară Predaniei Bisericii? Şi a încheiat: Dacă sunt un Iona, aruncaţi-mă în mare. Află însă, că fără hotărârea unui Sinod Ecumenic nu pot să fac nimic. „În afara Sinodului Ecumenic, împărate, nu pot să înnoiesc sau să inovez în credinţă”.

Şi pentru că împăratul stăruia în pretenţia lui absurdă şi blasfemiatoare, Sfântul Gherman a preferat părăsească tronul decât să facă voia împăratului şi să rămână în tron. Pentru Sfântul Gherman tronul nu era un scop; era un mijloc pentru a se lupta pentru credinţa ortodoxă. Sfântul Gherman s-a dus în biserică, s-a rugat şi şi-a scos omoforul, l-a lăsat pe Sfânta Masă şi a plecat şi s-a dus în afara cetăţii la o locuinţă părintească, unde a rămas până la moartea sa.

Sfântul Gherman s-a dovedit unul din cei mai eroici Patriarhi ai Constantinopolului, şi prin exemplul său continuă şi până astăzi să înveţe episcopi şi patriarhi, că trebuie să fie gata pentru credinţă să-şi jertfească până şi tronurile şi viaţa. Altfel, vor fi nevrednici de a purta numele de conducător duhovnicesc în biserică. Se vor face vânzători şi trădători. Şi vai de ei!

***

Iubiţii mei! În regiunea noastră, după cum am spus, există în Prespa un sat minunat, care are numele Sfântului Gherman şi sărbătoreşte în fiecare an, pe 12 mai, ziua pomenirii Sfântului. Acest sat era odată mare. Avea peste 3000 de locuitori şi era şi reşedinţa Episcopului de Prespe. Acum este un sat mic, care nu are mai mult de 400 de locuitori. Biserica Sfântului Gherman din sat este  un monument arheologic, despre care specialiştii spun că a fost construită în secolul al X-lea, într-o epocă în care credinţa ortodoxă strălucea şi  întreaga regiune Prespe era plină de sihăstrii săpate în stâncile sălbatice ale Prespei Mari, pe care le vedeţi acum că stau ca nişte cuiburi de vulturi pustii şi plângi şi suspini. Ah, de s-ar întoarce iarăşi acei ani ai credinţei! Unde este credinţă, acolo este şi măreţie. Unde este necredinţă, acolo este şi ticăloşie şi nefericire şi nimicire.

Sursa: 

Cartea ”FLORI ÎNMIRESMATE” Episcopul Augustin Kandiotis, fost Mitropolit de Florina

(52 de predici la pomenirea unor sfinți)

Cartea aceasta este un mic praznicar. Vorbeşte despre sfinţi. Sfinţii sunt minunea lui Dumnezeu în istorie. Sfinţii sunt dovada vie despre adevărul sfintei noastre credinţe. Mulţi sunt cei care zic că cele pe care le predică Evanghelia sunt cu neputinţă de îndeplinit. Dar sfinţii îi contrazic. Sfinţii sunt Evanghelia şi Apostolul în acţiune. Tot ce a învăţat Hristos, tot ce au predicat Apostolii, sfinţii au împlinit în viaţa lor şi au demonstrat că înaltele învăţături despre virtute ale Noului Testament pot fi împlinite de către semenii lor.

Sfinţii sunt copaci roditori ai noului Eden. Sunt „florile frumos mirositoare ale raiului”. Sunt tot ce are mai ales a ne arăta omenirea. Sunt sarea şi lumina lumii. Sunt bună mireasma lui Hristos în lume. Fără sfinţi lumea ar fi putrezit moral şi religios şi s-ar fi afundat în întuneric.

†  Episcopul Augustin de Florina.

.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

 

 

 

.