Sfântul Mucenic Terapont a trăit pe vremea stăpânitorului Iulian (361-363) şi a fost arhiereu al sfintei episcopii a Sardelor unde, cu învăţătura sa, pe mulţi păgâni de la înşelăciunea idolilor i-a întors la Hristos şi cu Sfântul Botez i-a luminat. Deci, prins a fost de Iulian stăpânitorul şi, pus fiind în butuci şi în lanţuri, l-au închis în temniţă, şi cu foamea şi cu setea, multă vreme, l-au pedepsit. Scoţându-l, apoi, l-au dus legat la cetatea de scaun a Frigiei şi, apoi, la Ascira, cetatea Galatiei, şi pretutindenea, în multe feluri, l-au schingiuit. Ducându-l, apoi, la un râu ce se chema Astalin, l-au întins pe el gol cu faţa la pământ, legat fiind de patru pari uscaţi ce erau infipţi în pământ, şi l-au bătut tare până ce cădea carnea de pe oase şi se roşise pământul sub el de sângele lui. Deci, au odrăslit parii de care era legat şi au înverzit cu ramuri şi cu frunze, cu care se tămăduiau toate neputinţele oamenilor. A fost dus, apoi, în Lida Traciei, aproape de râul Ermia, în episcopia Sataliei, de sub mitropolia Sardelor şi, acolo, după multe alte chinuri, a fost junghiat pentru Hristos şi a luat astfel, cununa cea nestricăcioasă.
În această zi, pomenirea Sfântului, sfințitului Mucenic Eladie (†615)
Acest Sfânt, curățindu-se pe sine de toată înșelăciunea și făcându-se vas ales Sfântului Duh, a fost uns arhiereu, cu alegere dumnezeiască. Și, încredițându-i-se ocârmuirea bisericii lui Hristos, gonea pe oamenii cei cu chip de lup de la turma sa și, ca un vrednic și priceput păstor, o îndruma, păzind-o necălcată și neatinsă de tot răul.
Deci, de vreme ce tiranii l-au adus înaintea lor, legat, atunci, el, și mai mult a strălucit și a luminat cugetele credincioșilor. Că, mergând cu osârdie la lupte și propovăduind liber dreapta credință, a fost dat la multe chinuri și, fiind strujit foarte rău la trup, i s-a arătat Hristos, Dumnezeul nostru, și i-a vindecat toată durerea rănilor, și l-a făcut, de aici înainte, și mai stăruitor. Deci, umplându-se tiranii de mânie, au aruncat pe Sfântul Eladie în foc și, rămânând nears, pe mulți i-a tras la credința în Hristos. Dar, fiind chinuit cumplit, și-a dat sufletul la Dumnezeu.
Întru această zi, cuvânt pentru preoți
Datoria preoților este ca, în acest fel, să poarte grijă de popor: mai întâi, să facă rugăciune, din tot sufletul, pentru oameni, după aceea de la moarte să-i apere și, în încercări, să-și pună sufletul lor pentru turma lui Hristos. Și, iarăși, dator este preotul să ajute celor asupriți, să mângâie, la întristare, pe cei scârbiți, și să nu țină mânie. Iar de va ține preotul mânie, niciodată nu va aduce jertfă curată lui Dumnezeu, fiind răutate în inima lui. Deci, de nu se va împăca cu aproapele și de nu-și va lepăda răutatea sa, să nu se apropie de altar. Adu-ți aminte, cum a poruncit Domnul, zicând: „De vei aduce darul tău la altar, și, acolo, îți vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, să mergi, mai întâi, să te împaci cu fratele tău și numai atunci să-ți aduci darul tău.„ Deci, să nu treci cu vederea porunca Domnului, ca să nu fii osândit.
Să nu te deprinzi cu înșelăciunea, pe unul a-l înălța, iar, pe altul, a-l pogorî. Nici să cinstești pe cel bogat, ca să te pună să stai mai sus, nici să treci cu vederea pe cel sărac, care nu are de unde să-ți dea daruri, ci, la fel, să-i socotești pe ei. Iar clevetirile să nu le primești și pe oameni să nu-i judeci numai din auzire. Că mulți, din invidie, cu nedreptate clevetesc. Sau, de-l vei afla, cu multă căutare, pe acela ce a greșit, să nu-l mustri, nici să-l vădești pe el înaintea tuturor, până ce vei afla o vreme potrivită. Să nu te rușinezi de cineva. Două răutăți sunt, când vădești pe cineva înaintea tuturor. Una, că păcatele cele vădite îl duc pe om la rușinare, dar în alte păcate îl aruncă. Și alta, că unii, fără de socoteală ocărâți fiind, aleargă îndată și-și fac seama. Deci, pentru aceste pedepse, dator este preotul să fie foarte blând și să ia aminte de turmă și, cu multă băgare de seamă, să îngrijească de mântuirea ei, iar, de va afla pe vreun om greșit, să nu-l izgonească pe el îndată din biserică, ca să nu-l răpească satana și să-l tragă la sine. Cine, dacă se va despărți, fără de socotință, de preot și de-l va răpi pe el satana, apoi, nu se va mai depărta de la el niciodată. Drept aceea, nu se cade preotului, a despărți sau a blestema pe cineva. Dumnezeului nostru slavă, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.
Întru această zi, pomenirea Sf. Ioan Rusul. Cum ajunge un simplu soldat să fie sfânt
Sf. Ioan Rusul s-a născut în Mica Rusie în jurul anului 1690. A învățat de mic dragostea și evlavia pentru Biserica Domnului. Când a ajuns la vârsta maturității, tânărul Ioan a fost chemat în armată. Luând parte la războiul ruso-turc, în timpul Campaniei din Prutsk în 1711, a fost capturat, împreună cu alți soldați și predați comandantului cavaleriei turcești, care i-a dus pe prizonierii ruși în Asia Mică, în satul Prokopion.
Aici, Ioan a devenit sfânt, suportând cu curaj umilințele și torturile la care turcii îi supuneau pe cei ce nu acceptau târgul lor, adică nu doreau să primească o soartă mai bună devenind, la propunerea asupritorilor, musulmani. Ioan a fost bătut și torturat mult timp, dar când stăpânul lui a văzut că nu are nicio șansă de a-l converti pe rus la islamism, ca pe ceilalți soldați creștini, a cedat, în cele din urmă și i-a oferit un loc în grajd, unde putea să doarmă în timp ce avea grijă de animale. Astfel, răbdarea tânărului rus a dat roade, dar și cuvintele și atitudinea sa pline de curaj și blândețe, totodată: „Nu mă vei putea întoarce de la credința mea prin amenințări sau cu promisiuni de bunătăți și bogății. Am să mă supun ordinelor tale de bunăvoie dacă mă lași să-mi urmez liber credința. Mai degrabă îți dau capul meu decât să-mi schimb credința. M-am născut creștin și am să mor creștin.„
Ioan a fost nespus de bucuros că a primit o iesle, la fel ca Mântuitorul lui, când s-a născut. De dimineața până seara muncea pentru stăpânul său turc, îndeplinind toate ordinele. Indiferent că era iarnă sau vară, sfântul umbla desculț și cu foarte puține haine. Alți sclavi râdeau de el, vâzîndu-l atât de hotărât în credință, dar Ioan nu s-a supărat niciodată pe ei, dimpotrivă, se bucura de prilejul de a-și desăvârși răbdarea și îi ajuta și pe ei cum putea.
Blândețea și bunătatea sfântului au înmuiat inimile sclavilor și a stăpânului său, astfel încât aga și soția lui au ajuns să-l îndrăgească, hotărând să-i dea o cameră lângă podul de uscat fânul. Sf. Ioan, însă, nu a acceptat, preferând să rămână în grajd cu animalele, unde se culca pe fân și se învelea cu o haină veche. Astfel, grajdul a devenit locul său de pustnicie, unde se ruga și cânta psalmi, spre mirarea celorlalți sclavi, care nu înțelegeau cum poate să miroasă atât de frumos în grajd. Este cunoscut faptul că sfinții împrăștie o bună mireasmă acolo unde se roagă.
Prin simpla lui prezență în casa turcului, sfântul i-a adus numai binecuvântări. El era conștient de ce i s-a schimbat atât de mult soarta și nu se ferea să spună și altora despre asta. Uneori sfântul pleca seara la biserica Sf. Mucenic Gheorghe unde priveghea în pronaos. Deasemenea, în duminici și sărbători se împărtășea cu Sfintele Taine.
În tot acest timp a continuat să-și slujească stăpânul cu fidelitate și vrednicie și, în ciuda sărăciei sale, întotdeauna îi ajuta pe săraci și pe neputincioși, împărțind puțina sa hrană cu aceștia.
Sfântul a ajuns foarte vestit în acea zonă, încă din timpul vieții sale pămânești, datorită unei minuni pe care a făcut-o „trimițând” o farfurie cu mâncarea preferată a stăpânului său, care era plecat într-o călătorie. Toată lumea a râs de sfânt atunci, dar când turcul s-a întors din călătoria sa, a confirmat faptul că primise farfuria, gravată cu numele său. Sfântul Ioan Rusul se rugase cu farfuria în față, până ce aceasta dispăruse.
Spre sfârșitul vieții sale, la vârsta de 40 de ani, sfântul, simțind că moare, s-a împărtășit. Murind pe 27 mai 1730, Ioan a fost înmormântat creștinește și peste câțiva ani, i-au fost descoperite moaște, care au fost scoase spre cinstire. Credincioși din toate locurile veneau la Prokopion să se închine sfintelor moaște ale Sf. Ioan, primind tămăduire prin rugăciunile lui. Pe lângă creștini veneau la el și armeni și turci care se rugau sfântului.
Dovedindu-și ajutorul în timpul călătoriilor, Sfântul Ioan Rusul a ajuns să fie cunoscut ca un ocrotitor al călătorilor.
.
