Tradiția creștină spune că Sfântul Ierotei a fost din Atena, Capitala Greciei, și era unul din cei nouă sfetnici ai Aeropagului: făcea parte, adică, din sfatul cetății. A învățat credința creștină de la Sfântul Pavel Apostolul și tot acesta l-a botezat și l-a așezat episcop în Atena. Și a fost cel dintâi episcop creștin al Atenei. La rândul său, Sfântul Ierotei a fost învățător neostenit Sfântului Mucenic Dionisie Areopagitul, căruia multe povățuiri i-a dat pe calea înțelegerii dreptei credințe, aduse de Mântuitorul Hristos, spre mântuirea și înnoirea lumii. Despre Sfântul Ierotei se mai știe că, la Adormirea și îngroparea Maicii Domnului în Ghetsimani, măcar că tot soborul Sfinților Apostoli era de față, totuși Sfântul Ierotei s-a învrednicit, în numele tuturor, să facă început cântărilor, la jalea Adormirii celei Preacurate.

Și era Sfântul Ierotei cu totul înstrăinat și îndepărtat cu sufletul de cele pământești și se vedea și se auzea și la toți arătat era că Sfântul acesta este cu adevărat de Dumnezeu, cuprins de dumnezeiasca râvnă. Deci, viețuind bine cum îi place lui Dumnezeu și veselind pe Dumnezeu cu faptele sale bune, s-a dus către Domnul cu pace, la 4 octombrie.


 
   Întru această zi, cuvânt despre Andrei, grăirea lui Hristos cu el în vedenie, despre nebunie și viața veșnică
.
        După arătarea Sfântului Ioan Teologul și după grăirea lui cu dânsul și muncirea dracilor acelora, fericitul Andrei, în legături fiind, s-a culcat vrând să se odihnească și a fost întru uimire, visându-se pe sine în niște palate împărătești și împăratul ședea pe scaun în slavă mare și, chemându-l pe el la sine, l-a întrebat: „Voiești, oare, să-Mi slujești Mie cu tot sufletul?” Iar Andrei a zis: „Voiesc, Doamne”. Iar Împăratul i-a dat lui să mănânce ceva, puțin mai amar decât pelinul, și i-a zis lui: „În acest fel este calea cea cu durere a celor ce-Mi slujesc Mie în lumea aceasta”. Și după aceea i-a dat lui ceva mai alb decât zăpada și mai dulce decât mana și a mâncat și s-a veselit și a uitat de amărăciunea cea dintâi. Și i-a zis lui Împăratul: „În acest fel este la mine, hrana celor ce-mi slujesc mie și bărbătește rabdă până la sfârșit. Deci, ostenește și tu cu bărbăție, precum ai început cel puțin vei pătimi, și în veci, în viața cea nesfârșită, te vei desfăta.”

Și, deșteptându-se din somn, Andrei gândea: cea dintâi arătare amară închipuiește răbdarea din lumea aceasta, iar cea mai de pe urmă dulceață închipuiește viața cea veșnică. Iar, după aceea, l-a ținut stăpânul lui patru luni și l-a lăsat slobod și a început a alerga pe ulițe, nebun făcându-se, și umblă prin cetate, lipsit, necăjit, chinuit, el, de care nu era vrednică toată lumea. Unii îl batjocoreau pe el ca pe un nebun, alții îl goneau de la ei, fiindu-le scârbă de el ca de un câine, alții îl socoteau pe el că este îndrăcit, alții, dintre copiii cei tineri, îl băteau pe fericitul, glumind întrei ei, iar el toate le răbda și se ruga pentru cei ce-l supărau pe el. Iar dacă cineva din cei milostivi, iubitori de săraci, îi da lui milostenie, el, luând-o, o da pe ea la alți săraci, însă nu o da așa ca adică să fie cunoscut că dă milostenie, ci ca un nebun, certându-se cu dânșii, ca și cum voia a-i bate pe ei, iar banii pe care îi avea în mâini, îi arunca în fața lor și așa alții îi adunau. Pâine uneori nu gusta câte trei zile, iar alteori și toată săptămâna o petrecea flămând și de nu era cineva ca să-i dea lui o bucată de pâine, apoi și cealaltă săptămână o petrecea fără de hrană. Iar haina lui era o ruptură netrebnică, care abia putea să-i acopere goliciunea trupească. Drept aceea, ziua alerga pe ulițe ca un nebun, asemănându-se întru toate Sfântului Simeon, celui nebun pentru Hristos, iar noaptea la rugăciune petrecea.

Și întru o cetate atâta de mare, viețuind în mijlocul unui popor numeros, nu avea unde să-și plece capul. Că săracii îl goneau din colibele lor, bogații în curțile lor nu-l lăsau. Și când avea nevoie ca să doarmă și să-și odihnească puțin trupul cel mai ostenit, se ducea unde zac câinii în gunoi și întrei ei se culca, dar și aceia nu-l primeau între ei pe robul lui Dumnezeu, că unii, mușcându-l, îl goneau, iar alții fugeau de dânsul, lăsându-l singur, și niciodată nu s-a odihnit sub vreun acoperământ, ci totdeauna în frig și în zăduf, în gunoi ca Lazăr, și în noroi se tăvălea, călcat de oameni și de dobitoace. Așa pătimea mucenicul cel de bunăvoie și așa cel nebun își bătea joc de toată lumea. Că cel nebun al lui Dumnezeu, mai înțelept este decât oamenii. Și s-a sălășluit întru dânsul Darul Duhului Sfânt și avea darul mai-nainte-vederii, că vedea gândurile oamenilor. Dumnezeului nostru, slavă!

 Întru această zi, cuvânt din Pateric despre ava Pavel cel simplu

        Fericitul ava Pavel cel simplu, ucenicul Sfântului Antonie, a povestit părinților un lucru ca acesta. Că odată, mergând la o mănăstire, pentru cercetarea și folosul fraților, după vorbirea cea obișnuită între dânșii, au intrat în sfânta biserică a lui Dumnezeu, ca să săvârșească obișnuita slujbă. Iar fericitul Pavel lua aminte la fiecare din cei ce intrau în biserică, cu ce fel de suflet intrau la slujbă. Că avea și acest dar, dat lui de la Dumnezeu, ca să vadă pe fiecare, ce fel este la suflet, așa cum vedem noi fața unii altora. Și, intrând toți cu fața luminată și cu obraz vesel și văzând pe îngerul fiecăruia bucurându-se de dânsul, a văzut  pe unul negru și întunecat la tot trupul și dracii ținându-l de amândouă părțile și trăgându-l spre ei și punând căpăstru în nasul lui, iar pe sfântul lui înger mergând departe de dânsul, posomorât și întristat. Iar Pavel, lăcrimând, și mult bătându-și pieptul cu mâna, ședea înaintea bisericii, plângând foarte pe cel ce i s-a arătat lui așa. Iar cei ce au văzut lucrul cel de mirare al fericitului și grabnica lui schimbare, care l-a pornit spre lacrimi și plâns, îl întrebau, rugându-se să le spună pentru ce plânge, socotind de nu cumva toți sunt în primejdie, dacă face el aceasta. Îl mai rugau, iarăși, să intre și la slujbă cu dânșii. Iar Pavel, lepădându-se de aceasta, ședea afară, tăcând și plângând foarte pe cel ce întunecat i s-a arătat lui.

Iar după puțin, sfârșindu-se slujba, și toți ieșind afară, iarăși, lua aminte Pavel la fiecare, știind ce fel a intrat și vrând să cunoască ce fel de iese. Deci, vede pe bărbatul acela, care avea mai înainte tot trupul negru și întunecat, că iese din biserică luminat la față, alb la trup și pe draci departe mult mergând după dânsul, iar pe sfântul înger de-aproape urmându-i și bucurându-se de dânsul foarte. Iar Pavel, sărind de bucurie, striga, binecuvântând pe Dumnezeu și zicând: „O, nespusa iubire de oameni a lui Dumnezeu, o, îndurările Lui cele dumnezeiești și bunătatea lui cea fără măsură!”. Alergând, apoi, și suindu-se pe o treaptă înaltă, cu mare glas zicea: „Veniți și vedeți lucrurile lui Dumnezeu, minunile pe care le-a pus Domnul pe pământ (Ps. 45, 8) și vrednice de toată spăimântarea. Veniți de vedeți pe Cela „Care voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină.” (I Tim. 2, 4) Veniti să ne închinăm și să cădem la El și să zicem: Tu singur poți să ridici păcatele”.

Deci, alergau toți cu sârguință, vrând să audă cele ce se zic. Și după ce s-au adunat toți, povestea Pavel cele ce văzuse dânsul, mai înainte de intrarea în biserică, și, iarăși, și ce văzuse după aceea. Și ruga pe bărbatul acela să spună pricina pentru care i-a dăruit lui Dumnezeu această grabnică schimbare. Iar omul, vădit fiind de Pavel, înaintea tuturor, povestea fără de sfială cele despre dânsul, zicând: „Eu sunt om păcătos și de multă vreme viețuiam, până acum, în desfrânare. Iar acum, intrând în sfânta biserică a lui Dumnezeu, am auzit citindu-se din Sfântul Prooroc Isaia sau, mai bine să zic, pe Dumnezeu grăind prin el: „Spălați-vă și vă curățiți. Nu mai faceți rău înaintea ochilor Mei. Învățați să faceți binele. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi. De veți vrea și de Mă veți asculta, bunătățile pământului veți mânca” (Is. 15-19). Iar eu acestea auzindu-le, de cuvântul Proorocului umilindu-mă la suflet și suspinând în cugetul meu, am zis către Dumnezeu: „Tu, Dumnezeule, Care ai venit în lume să mântuiești pe cei păcătoși (I Tim. 1, 15), cele de acum, prin proorocul tău ai făgăduit, împlinește-le acestea cu fapte și la mine, păcătosul și nevrednicul. Că, iată, de acum îți dau cuvânt și mă făgăduiesc și din inimă mărturisesc Ție, că nu voi mai face astfel de rău, ci mă leapăd de toată fărădelegea și Îți voi sluji de acum cu știință curată, începând de astăzi, Stăpâne. Deci, din ceasul acesta, primește-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc și cad înaintea Ta și mă depărtez de acum înainte de tot păcatul. Cu aceste făgăduințe, zicea, am ieșit din biserică, hotărând în sufletul meu să nu mai fac nici un rău înaintea ochilor lui Dumnezeu.” Și, auzind, toți strigau cu un glas către Dumnezeu: „Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înțelepciune le-ai făcut” (Ps. 103, 25).

Cunoscând, dar, o creștinilor, din dumnezeieștile Scripturi și din sfintele descoperiri, câtă bunătate are Dumnezeu către cei ce curat Îl caută pe Dânsul și prin pocăință își îndreptează greșelile lor cele dinainte, și cum dă iarăși bunătățile cele făgăduite, nepedepsind după păcatele făcute mai înainte, să nu ne deznădăjduim de mântuirea noastră. Că, precum a făgăduit prin Isaia Proorocul să spele de păcate pe cei căzuți în noroi și ca lâna să-i albească și ca zăpada, așa și de bunătățile Ierusalimului celui ceresc vrea să-i învrednicească. Așa și prin Sfântul Prooroc Iezechil, cu jurământ, iarăși, ne încredințează, că nu ne va pierde pe noi. Că zice: „Oare, voiesc Eu moartea păcătosului, zice Domnul Dumnezeul – și nu mai degrabă să se întoarcă la căile sale și să fie viu?” (Iez. 18. 23). A Lui este slava în veci! Amin.

 

 

 

 

 

.