Acești doi Mucenici au trăit pe vremea împărăției lui Constanțiu (337-361), pe când acest împărat căzuse în rătăcirea lui Arie, măcar că Arie fusese osândit la cel dintâi sinod a toată lumea, de la Niceea (325). Și se înmulțise, astfel, îndrăzneala și puterea arienilor în împărăție, încât se pornise o adevărată goană a dreptcredincioșilor din partea arienilor, întocmai cum, nu de mult creștinii fuseseră prigoniți de către închinătorii de idoli. Că erau urâți, chinuiți și ucisi toți creștinii care mărturiseau că Hristos este Dumnezeu, Făcătorul lumii și nu o făptură, Dumnezeu întrupat, iar nu un om simplu.

Și erau la curtea împăratului arian, Constanțiu, doi dregători arieni, Eusebie și Filip, care aveau ochii ațintiți asupra drepcredincioșilor și supravegheau Biserica lui Hristos. Aceștia au fost pricinuitorii izgonirii și morții părintelui nostru Pavel Mărturisitorul, patriarhul de atunci al Constantinopolului, pe care trimițându-l în Armenia, au îndemnat pe arieni să-l sugrume, ceea ce au și făcut și au pus patriarh, în locul lui, pe arianul Macedonie. Asemenea și pe mulți alții, dascăli și mărturisitori ai dreptei credințe, i-a pierdut în multe feluri, între care și pe acești Mucenici: Marcian și Martirie.

Amândoi aceștia erau ucenici ai patriarhului Pavel, cel ucis de arieni. Cel dintâi fusese citeț, iar cel de al doilea, ipodiacon, în biserica cea mare din Bizanț. Amândoi erau notari, care scriau, adică, toate învățăturile și faptele patriarhului lor, prin care se întărea sfânta credință. Amândoi erau oameni învățați, adânc cunoscători ai Sfintei Evanghelii și aveau multă îndemânare în mântuirea condeiului și a cuvântului, iar prin scrierile și cuvintele lor erau mari propovăduitori ai cuvântului lui Dumnezeu și ajutători ai Bisericii, pe care o apărau de săgețile ereticilor. Că Domnul le-a dat lor, precum și ucenicilor lor, gură și înțelepciune, încât prigonitorii arieni nu puteau să le stea împotrivă, și se bucurau de mare cinste din partea credincioșilor.

Deci, după moartea patriarhului Pavel, ereticii și-au îndreptat otrava asupra ucenicilor lui, Marcian și Martirie, ca să-i întoarcă de la dreapta credință la eresul lor, cu tot felul de făgăduieli. Dar ei au ales să rabde mai bine ocara, necinstea și moartea pentru dreapta credință, decât viețuind în rătăcire, să aibă bogăție, slavă și cinste. Și, neputând arienii să-i înduplece, Sfinții mărturisitori au fost osândiți la moarte.

Deci, cerând puțină vreme pentru rugăciune, li s-au tăiat capetele cu sabia, pentru mărturisirea dumnezeirii lui Hristos.

Și au fost trupurile lor îngropate la una din porțile Constantinopolului, iar Sfântul Ioan Gură de Aur a înălțat o biserică în cinstea lor.

.

Întru această zi, cuvânt despre ascultare

    Vă spun vouă un lucru ca acesta, care s-a făcut în vremea mea, ca să vă deprindeți și să știți că ascultarea și de la moarte izbăvește. Oarecând, fiind eu la ava Isidor, a venit acolo un ucenic al unui stareț mare, din partea Ascalonului, cu o slujbă a părintelui său. Însă, avea poruncă de la stareț ca, după Vecernie, să se întoarcă la chilia sa.

Dar îndată s-a făcut o furtună foarte mare, cu ploaie și tunete. Și era aproape și un pârâu, care curgea prin toată țara aceea. Iar, mai pe urmă, vrând el să se ducă înapoi, după cuvântul starețului său, noi îl rugăm să mai aștepte, zicându-i lui că nu este cu putință să treacă acel râu. Iar dacă n-a voit el să mai aștepte la noi, am zis: „Să mergem cu dânsul până la râu, ca, văzându-i repejunile să se întoarcă”. Și după ce am ajuns la râu, dezbrăcându-se el de hainele sale și legându-le pe ele pe capul său și încingându-se cu brâul, a sărit în râul acela mare și în strașnică repejune. Iar noi, ne minunam și tremuram, temându-ne, ca nu cumva să moară. Iar el, mergea înnotând, și a sosit la celălalt mal, pe o piatră, și s-a îmbrăcat în hainele sale și a făcut de acolo spre noi semn de închinăciune. Și, luând blagoslovenie, s-a dus alergând. Iar noi am rămas, mirându-ne și înspăimântându-ne, de puterea faptei cele bune, că, fără de primejdie, a trecut râul pentru ascultarea sa.

.

Întru această zi, Cuvântul Sfântului Andrei cel „nebun”, despre moartea unui desfrânat

    Umblând oarecând, Sfântul Andrei, a întâmpinat pe un oarecare dregător, care trecea alăturea și, cunoscându-i viața lui a scuipat spre dânsul, zicându-i: „Viclean, desfrânat, batjocoritorule al Bisericii, oare nu te prefaci tu că mergi la biserici și zici: Mă duc la Utrenie, și tu umbli la lucrurile cele spurcate ale satanei? Nelegiuitule, cel ce la miezul nopții te scoli și mânii pe Dumnezeu, iată, acum a sosit vremea ta, ca să-ți iei răsplătire după faptele tale. Au ți se pare că te vei tăinui de înfricoșătorul și atotvăzătorul ochi al lui Dumnezeu, Cel ce pe toate le vede?”

Iar acela, auzind acestea, și-a lovit calul său și s-a dus, ca să nu se rușineze mai mult. Iar după câteva zile, s-a îmbolnăvit dregătorul de o boală grea și a început cu încetul, a se usca de pe el carnea lui, iar cei din casa lui îl purtau de la biserică la biserică și de la doctor la doctor și el nu avea nici un folos. Iar după puțin timp, nenorocitul acela s-a dus la munca cea veșnică. Pentru că, într-o noapte Sfântul Andrei a văzut, aproape de curtea lui, pe îngerul Domnului care era ca o văpaie de foc și ținea un toiag mare de văpaie, venind dinspre apus. Iar dacă a mers la acel bolnav, a auzit un glas de sus, zicând: „Bate-l pe acest batjocoritor și urât sodomit și, bătându-l, să-i zici așa: Mai vrei oare să faci păcate și să spurci felurime de oameni? Sau, prefăcându-te a merge la Utrenie, vei mai merge oare la diavoleasca fărădelege?” Și a început îngerul a-l bate pe el și a-i spune lui cele poruncite. Și se auzea glasul celui ce grăia și bătaia toiagului, iar cel ce bătea era nevăzut. Și așa, fiind bătut, omul acela, a început a spune, vrând și nevrând, fără rușine: „De acum nu voi mai păcătui niciodată, miluiește-mă!” Și așa, pedepsit fiind trei zile și trei nopți zicea: „Nu voi mai păcătui!” (fiindcă nu-și dăduse încă sufletul).

Și am scris aceasta, prietenii mei, auzind-o de la fericitul Andrei, spre folosul și îngrozirea sufletelor noastre, că, viețuind în lumea aceasta, să ne păzim de vicleșugurile vrăjmașului. Că nu se poate ascunde nimic de Dumnezeu, nici de Sfinții Lui.


Întru această zi, Cuvânt al Sfântului Antioh, despre mânie
    Este bine foarte a se sili omul ca să-și înfrâneze patima mâniei, să-și sfarame iuțimea sufletească, cu îndelunga răbdare și cu blândețea, cu rugăciunea și cu smerenia. Că demonul mult împinge spre mânie pe omul cel ce voiește să se mântuiască. Că ostenelile ce le adună omul, prin post și prin rugăciune, prin priveghere sau prin slujbe, apoi într-un ceas și le pierde, diavolul mâniei luând roada ostenelilor celor de mulți ani. Și, iată omul beat fără de vin! Drept aceea, de multă stăpânire are trebuință omul, ca să-și poată goni patima mâniei. Cel ce voiește să vină la desăvârșire și dorește să se nevoiască cu duhovnicești nevoințe, unul ca acesta trebuie să fie străin de pornirea mâniei. Că duhul mâniei, șezând în inima noastră, orbește ochii cu întunecoase tulburări, încât nu mai putem câștiga nici cunoașterea celor folositoare, nici aflarea înțelegerii duhovnicești, nici sfatul cel bun. Că nu se cade nouă a ne purta cu mânie spre cei de o credință, fără numai spre păcatele  și spre gândurile cele rele, care se sârguiesc a ne întoarce pe noi din calea cea adevărată. Că pentru aceasta, și la Proverbe se zice: „Leapădă mânia de la tine și adu-ți aminte că și tu totdeauna mânii pe cel ce te-a făcut pe tine”. Și iarăși zice: „Mânia pierde pe cei drepți, iar cuvântul aspru ridică mânie. Și mânia tatălui este fiul cel fără de minte, iar sluga înțeleaptă îmblânzește mânia omului”. Și iarăși: „Grea este piatra și nelesne de purtat nisipul, iar mânia celui fără de minte mai grea este decât amândouă”. Și a mai zis: „Potolește-ți inima, că ea este părintele diavolului!” Deci, nu se cade nouă, fraților, a ține în inimă pe dracul cel cumplit, care ne duce pe noi la pierzare. Că precum apa se pornește de furia vânturilor, asemenea și mâniosul se tulbură de gândurile mâniei.

Omul mânios este vier sălbatic. Văzându-se un mânios cu altul, încep a scrâșni din dinți. Iar Iacov ne învață pe noi, zicând: „Să fie tot omul grabnic a auzi și zăbavnic a grăi. Că mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu”. Iar Pavel zice: „Nu vă răzbunați singuri, iubiților, ci să lăsați loc mâniei lui Dumnezeu.” Și iarăși: „Toată amărăciunea, mânia și hula să se lepede de la voi, împreună cu toată răutatea”. Asemenea, și David: „Părăsește mânia și lasă iuțimea”. Iar îndreptătorul sufletelor noastre, Domnul, ne învață pe noi, zicând: „Tot cel ce se mânie asupra fratelui său în zadar, vinovat este judecății, iar cel ce va zice fratelui său nebune, vinovat este de focul gheenei”. De care să ne rugăm ca să ne izbăvească milostivul stăpân, Hristos, Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.

 

 

 

 

.