Acest Sfânt, tânăr și frumos, a fost din Tesalonic, pe vremea împărăției lui Maximian Galeriu (293-311) și era cunoscut cu Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, ca unul ce, de la dânsul, învăța să creadă în Hristos. Și s-a arătat credința lui o dată cu venirea Împăratului la Tesalonic.

Deci, după ce Sfântul Dimitrie a fost pus sub pază în temniță, pentru Hristos, împăratul lua parte la luptele din stadion, care aveau loc în cinstea sa și se desfăta foarte, privind la lupta voinicilor cu Lie, luptătorul împăratului. Și era Lie acesta ca un alt Goliat, de neam vandal, cu trup mai mare decât alți oameni, înfricoșător la căutătură, cu chip și nărav de fiară. Puterea lui era nebiruită și nimeni nu-i putea sta împotrivă. Și era foarte iubit de împăratul, pentru puterea și nesațiul lui de a ucide oameni. Că pe cei învinși îi arunca în sulițe, puse cu ascuțișul în sus, ca să-i străpungă și să-i omoare. Și au fost uciși astfel și mulți creștini, puși să se lupte cu Lie, fără voia lor. La această priveliște fără de lege luând parte și Sfântul Nestor, s-a aprins sufletul lui de râvnă să se lupte cu Lie și să-l biruiască, ridicând astfel ocara aceasta de pe numele Domnului.

Deci, a alergat la locul unde se afla Sfântul Dimitrie sub pază și, căzând la picioarele lui, i-a zis: „Robule al lui Dumnezeu, vreau să mă lupt cu Lie. Ci, te roagă pentru mine, chemând numele Domnului Hristos.” Iar Sfântul, însemnându-l cu semnul Sfintei Cruci, pe frunte și pe piept, i-a zis: „Du-te și pe Lie vei birui și pe Hristos vei mărturisi!„ Deci mergând acolo unde era pus podul de luptă, sub privirea lui Maximian și zicând: „Dumnezeul lui Dimitrie, ajută-mă!”, l-a apucat pe acel grozav ucigaș Lie și, lovindu-l cu lovitură de moarte, drept în inimă, l-a omorât. Și s-a tulburat împăratul în sufletul lui și a trimis îndată ostași de au omorât pe Sfântul Dimitrie, în temniță, cu sulițele, ca pe pricinuitorul junghierii lui Lie, iar Sfântului Nestor a poruncit de i-au tăiat capul, cu însăși sabia lui, la 27 octombrie.

Întru această zi,
pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Dimitrie cel Nou (sec. XIII)

Moastele Sfantului Dumitru

Acest Cuvios părinte a trăit pe vremea împăraților romano-bulgari ai veacului al XIII-lea. Era din satul Basarabi, pe apa Lomului, și a fost păstor de vite în satul lui și multă vreme și-a ascuns sufletul sub haina de umil păstor la vitele satului. Ne este cunoscută o singură întâmplare din vremea aceea a vieții lui: Într-o zi, pe când umbla prin iarba înaltă, în urma vitelor satului, a strivit din grabă și din nevedere toți puii golași dintr-un cuib de pasăre. Și s-a simțit vinovat, în inima lui, ca pentru o mie de morți și și-a pedepsit piciorul cu care greșise, neîncălțându-se trei ani întregi, nici vara, nici iarna, în chip de ispășire.

Într-un târziu, s-a făcut călugăr la schitul ce se afla într-o peșteră, nu departe de satul Basarabi. Și aici, și-a dus viața lui ascunsă, tot în ascultarea de păstor la vitele mănăstirii, petrecând în post, în rugăciune, în privegheri și în nevoințe. Înălțimea veții lui în taină, lacrimile lui, văpaia rugăciunii, numai Dumnezeu, Cel ce vede toate le știa. A murit în peșteră, pe lespedea de piatră pe care dormea totdeauna, în mijlocul vitelor, pe malul râului Lom. După moarte, închizându-se cu pietre gura peșterii, aceasta s-a schimbat astfel din chilie în mormânt.

Deci, trecând multă vreme, a venit mare apa Lomului de a surpat copacii și pietrele dimprejurul apei. Atunci au căzut în apă și cele două pietre dinăuntrul peșterii, care cuprindea moaștele Sfântului și multă vreme au stat acolo. Însă, de multe ori, la locul acela, juca peste apă o flacără de lumină, crezând oamenii că este o comoară. Și, vrând Dumnezeu să-l descopere, s-a arătat Sfântui în vis unei copile bolnave de duh necurat, căreia i-a zis: „De mă vor scoate părinții tăi din apă, eu te voi tămădui.” Și i-a arătat locul. Astfel, l-au găsit întreg și luminat și l-au pus în biserica satului și, din clipa aceea, prin moaștele plăcutului său Dimitrie, Dumnezeu a lucrat nenumărate semne.

Nu știm care domn al Țării Românești a încercat, odată, să aducă moaștele Sfântului Dimitrie la biserica din București, dar, neizbutind, a ridicat cu cheltuiala sa la Basarabi, peste moaștele Sfântului, o preafrumoasă biserică. Între anii 1769-1774, s-a pornit război între ruși și turci. Ajungând armatele rusești, în acel sat și, gândindu-se să pună la adapost moaștele Sfântului de prăpădul războiului, au voit să le trimită în altă parte. Atunci un creștin din Bucuresti, Hagi Dimitrie, a cerut moaștele Sfântului, ca să le aducă în Țara Românească.

Drept aceea, tot în acele zile, moaștele Sfântului Dimitrie, întâmpinate cu mare alai, au ajuns în București și au fost așezate în biserica cea mare a Mitropoliei, unde se află și astăzi, mitropolit al țării fiind, pe acea vreme, Preasfințitul Grigorie.

Și îndată a simțit tot poporul ocrotirea Sfântului, că nu numai războiul dintre muscali și turci a încetat, ci și boala ciumii cea înfricoșată a contenit. Și mult ajutor și mare folos câștigă toți cei ce, cu credință, aleargă către dânsul. Pentru ale cărui rugăciuni, Dumnezeule, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi toți, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

 Povestire despre Ivireni, cum au venit la cunoştinţa lui Dumnezeu, printr-o femeie roabă

    In zilele celui intru Sfinti, marele Constantin imparatul, o oarecare femeie a fost adusa roaba in Ivir. Aceasta cunoscuse din copilarie credinta si viata sihastreasca si, ajungand in robie, nu inceta a se osteni. Deci, ivirenii, fiind lipsiti cu totul de mestesugul doftoricesc, aveau obiceiul de a merge unii la alti, si a intreba de leacul bolii ce li se intampla. O femeie, avand un copil, care se ingreuia si se chinuia cu lovituri de cumplita boala, a mers la aceasta vrednica si minunata roaba, intreband-o ce sa faca. Iar roaba aceea, luand pruncul, l-a pus pe patul ei si s-a rugat lui Dumnezeu ca sa-l izbaveasca din boala. Si a auzit-o Cel ce cunoaste ascunsurile inimilor si, fara zabava, a dat sanatate copilului.

De acest lucru a ajuns vestita acea minunata femeie, incat ceea ce s-a facut a mers si la urechile imparatesei, care indata trimise sa o ia, ca si dansa avea o boala rea. Iar femeia, smerindu-se, nu vroia sa mearga, socotind ca este nevrednica a merge la imparateasa. Deci, imparateasa, netinand seama nicidecum de maretia imparatiei, s-a pogorat de a mers ea la roaba. Si femeia, facand loc imparatesei sa se aseze pe patul ei cel sarac, unde sezuse si copilul, a adus rugaciunea, in loc de iarba de leac, pentru boli. Si, izbavindu-se imparateasa de boala, i-a daruit ei aur si argint si haine si alte daruri imparatesti, facand rasplatire celei ce, asa degraba, cu tot harul, a izbavit-o de suferinta. Iar acea minunata femeie a zis ca nu-i trebuie nici unele din acestea, ci socotea a fi plata mare cunostinta dreptei credinte. Si a rugat-o sa zideasca o biserica lui Dumnezeu, Celui ce a izbavit-o de acea boala si a mantuit-o. Auzind cuvintele acestea, imparateasa a facut pe imparatul de s-a minunat de acea tamaduire. Povestindu-i si in ce chip se adeverea ca Dumnezeul roabei, Acela este Dumnezeul cel adevarat, ii arata ca se cade, cat mai curand sa zideasca o biserica si sa intoarca pe tot poporul sau la inchinarea catre Dumnezeu.

Deci, imparatul minunandu-se de acel lucru, nu a voit totusi sa zideasca biserica. Si peste catava vreme, iesind imparatul la vanat, ceilaiti toti faceau vanatoarea fara nici o piedica, iar imparatul ramasese singur, ca nu mai putea sa vada. Si, mirandu-se de ceea ce i se intamplase, si-a adus aminte de neascultare. Si, chemand in ajutor pe Dumnezeul roabei, s-a izbavit indata de intunecarea ochilor. Si, mergand la acea minunata femeie, o ruga ca sa-i arate chipul zidirii. Si ea insemna si inchipuia, iar mesterii zideau. Deci, daca s-a ispravit biserica si s-a acoperit, ramasese numai ca sa dobandeasca preoti. Si, femeia a aflat prilej pentru lucrul acesta, ca indupleca pe imparatul ivirilor sa trimita solie la imparatul romanilor, sa-l roage ca sa-i trimita invatatori de dreapta credinta. Si a facut imparatul dupa cererea ei si a trimis solia. Iar imparatul Constantin, primind solia prieteneste si cu cinste, a multumit lui Dumnezeu. Si a trimis cu multe daruri, pe un oarecare om cinstit si impodobit cu credinta, cu intelepciune si cu buna viata si vrednic arhiereu, sa propovaduiasca dumnezeiasca cunostinta la neamul acela. Acesta, mergand si aducandu-i pe toti, cu minuni si cu invataturi, spre adevarata credinta crestineasca, botezandu-i si zidindu-le multe biserici si facand preoti si intorcand toata tara ivirilor spre dumnezeiasca cunostinta, s-a mutat catre Domnul. Si intr-acest chip au cunoscut ivirii pe Dumnezeu.

Întru această zi,
Cuvânt al Sfântului, Părintelui nostru Evagrie,
despre umilinţa sufletului

    A zis batranul: „Vai de sufletul celui ce a păcătuit după Sfântul Botez, că datoria lui este să nu fie fără de grija până la suflarea lui cea de pe urmă. Că, omul cade și se roagă Domnului, cerșind mila, și plânge și se mâhnește ziua și noaptea, îmboldindu-se cu amar de cugetul său, așteptând singur să iasă din temnița trupului și la Judecătorul să mearga și nu știe ce-l ce va întâmpina pe el, până la urmă. Bietul călugăr, ori de va fi făcut slujba lui, ori rugăciune de va fi trimis către Judecătorul, nu știe, însă, de sunt întoarse înapoi sau dacă vor fi primite; drept aceca să nădăjduim la mila lui Dumnezeu. Că nu știe omul cum va merge la Judecătorul Său, pe Care L-a mâniat și nici ce-l așteaptă pe sufletul său: Fără numai răni, rușine și osândă.”

Și, iarăși, zicea despre sine, dar mi se pare că și pentru noi zicea: „Vai mie, că mă numesc credincios si m-am facut mai rau decat necredinciosii. Ca aceia n-au cunoscut pe Dumnezeu nici nu s-au lepadat de El. Iar eu, cunoscându-L pe El și luând de la Dânsul dar duhovnicesc, m-am spurcat cu fapte rele și departe de la mine L-am gonit, iar bogăția cea dată mie am risipit-o rău. Vai ție, suflete, că, știind, păcătuiești! Amar ție, suflete, că, păcătuind, încă mai adaogi! Amar ție, suflete, că, adăugând, nu te rușinezi, ci încă și altele mai adaugi! Amar ție, suflete, că, de cugetul tău te osândești și credință nu ai! Amar ție, suflete, de ori te făgăduiești Domnului și iarăși faci rele! Vai de tine, suflete cum calci porunca lui Dumnezeu și ca un netrebnic te amesteci între călugări! Vai ție, suflete, că, păcătuiești cu trupul și, iarăși, faci plăcerea trupului! Vai de tine, suflete, că, aștepți moartea, dar limba nu-ți închizi! Amar ție, suflete, că, faptele Sfinților nu le faci, dar pomenirea lor o serbezi, numai ca să-ți saturi pântecele! Amar ție, suflete, că praznicele lui Dumnezeu le cinstești, și de mâncări te îngrijești, iar praznicele cele duhovnicești nu le știi! Amar ție, suflete, că nu-ți aduci aminte, nici că de va păcătui cineva lui Dumnezeu, acela nu are praznic pe pământ, ci plângere totdeauna și sfărâmare de inimă! Vai ție, suflete, că zi după zi amâi și singur pe tine te amăgești zicând: Mâine mă voi pocăi; și nu știi, oare, vei ajunge ziua de maine, sau nu! Vai de tine, suflete, de câte ori te-a miluit pe tine Dumnezeu și iarăși te-ai trândăvit, de câte ori te-a luminat și tu n-ai cunoscut, de câte ori te-a îndulcit, iar tu nu te-ai îngrijit! De câte ori te-a întărit, iar tu te-ai slăbit! De câte ori te-a tămăduit, iar tu te-ai rănit! De câte ori te-a învățat, iar tu n-ai trăit în acele învățături! Oh, suflete, amar soțule al meu! Despre ce te vor întreba mai întâi pe tine îngerii și pentru ce vei da răspuns mai întâi? De care lucru vei răspunde? Din cele ce ai păcătuit? Adu-ți aminte, dar, de înfricoșătoarea judecată și de groaznica răsplătire pentru cele ce ai păcătuit, pentru poruncile Făcătorului tau, pe care le-ai călcat cu cuvântul sau cu fapta, sau cu gândul, Adu-ți aminte și de frica ce va să fie la strașnica judecată și de cea după judecata osândire în foc și în întuneric și în scrâșnirea dinților, la viermele cel neadormit și de groaza cea nedomolită! O, amar și sărman suflet, știi că desfrânații în foc vor merge, și tu ești desfrânat. Știi că tâlharii întru întuneric se trimit, iar tu ești tâlhar. Știi că clevetitorii și hoții la viermele cel neadormit se vor osândi, iar tu ești defăimător! Știi că cei ce ne-au miluit nu se vor milui, iar tu n-ai miluit! Știi că tot făcătorul de rele cu diavolul este osândit întru adâncul focului celui mai dedesupt, și tu nici un bine de la Dumnezeu nu ai făcut! Știind moartea, pentru ce nu-ți aduci aminte de ziua morții și nu-ți plângi faptele tale? Cugetă la Cine te-a zidit, Cine ți-a dat sufletul, Cine te-a inviat, cum ți-a zis ție să faci poruncile și ce vei lua, de le vei păzi pe ele și ce, de nu le vei păzi! Iar tu la aceasta nu te gândești și acestui trup de tină plăcându-i, i te supui, cu mâncare și cu băutură și cu vorbe deșarte, cu cuvinte bârfitoare, cu fapte de desfrânare, deși știi că, pentru tot cuvântul și gândul, vei da răspuns.

Acestea să le cugeți și să le ai la inimă, cu umilință și cu plângere și tânguire. Că tu n-ai iubit, nici ai dorit, nici ai râvnit la viața Sfinților bărbați, cum și-au petrecut viața lor, în plânsuri, în tânguiri și în umilință. De acestea, aducându-ți aminte, strigă către Domnul, zicând: Eu, ca David, neudându-mi așternutul cu lacrimi, nu i-am iubit smerenia, fecioria am urât, desfrânarea am iubit, curăția am lepădat-o, am iubit spurcăciunea, am iubit îngrozirea, iar blândețea am urât. Ura am primit-o, iar dragostea am lepădat-o. De nesațiu m-am apropiat, iar postul l-am urât. Beția am iubit, iar trezia am urât. Zgârcenia am primit, iar milostenia am lepădat. De pat moale m-am apropiat, iar de cenușă am fugit. Haină frumoasă am iubit, iar pe cea de păr am urât-o. Mâncări multe am poftit, iar mâncarea uscată am defăimat-o. Am iubit a face plăcere diavolului, iar poruncile Tale, Stăpâne, le-am lepădat. Ci, Doamne, Preasfinte Împărate, caută-mă pe mine, ca pe oaia cea rătăcită, sau ca pe drahma cea pierdută. Că eu însumi sunt cel ce am luat un talant. Eu sunt robul cel leneș și netrebnic. Ci Tu, Doamne, aseamănă-mă pe mine cu fiul cel desfrânat, cu vameșul și cu tâlharul.

Iar tu, suflete al meu, adu-ți aminte de tine și gândește cum vei suferi năpraznica despărțire de trup, când îngerii cumpliți și înfricoșați vor veni după tine și te vor răpi, în ceasul în care nu aștepți și în vremea în care nu vei știi. Ce lucruri vei trimite înaintea ta în văzduh, vrăjmașii tăi cei din văzduh îți vor cerceta faptele tale? Și cum vei suferi venirea cea înfricoșătoare a Domnului, la cercarea și întrebarea a toată lumea, când cerul de arderea Dumnezeirii Lui va pieri, când stelele vor cădea, când soarele se va întuneca, când luna va pieri, când îngerii se vor înspăimânta, când Puterile înainte vor alerga, când Heruvimii vor cânta, când Serafimii vor striga, când toată făptura va zice; Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului, Cel ce judecă vii și morții?

Atunci se vor pune scaunele și Cărțile se vor deschide, arătând faptele noastre cele de noapte și cele de zi. Și râul cel de foc va curge, mistuind tot pământul. Și vom sta înainte goi, fiecare doar cu faptele sale, și va porunci Domnul îngerilor Săi și vor despărți pe cei drepți de cei păcătoși. Cum, suflete, de nu-ți este jale de tine, auzind glasul Domnului, grăind celor drepți: Veniți cei ce ați făcut voia Mea de împărățiți împreună cu Mine. Sau cum nu te cutremuri, auzind glasul cel aspru pentru păcătoși: Duceți-vă de vă chinuiți în focul veșnic cu diavolul, cei ce ați făcut voia lui. Oh, suflete, această judccată să o primești în minte și să o pui la inima ta, umblând și șezând și sculându-te. Și să nu dai somn ochilor tăi, ci pocăință și lacrimi și priveghere să primești. Și să nu încetezi a striga către Făcătorul tău, zicând; Stăpâne Împărate, miluește-mă pe mine cel căzut, ridică-mă pe mine cel întinat în noroiul păcatelor. Că măcar de sunt păcătos mai mult decât toți, dar a Ta făptură sunt și cred întru Tine, Cel ce poți și pe mine a mă mântui. Că milostiv ești și nu voi conteni a striga către Tine până ce mă vei albi pe mine ca zăpada și mă vei curăți pe mine ca pe o oglindă și până ce-mi voi da fără prihană sufletul meu în mâinile Tale. Că binecuvântat și proslăvit ești în veci, Amin.

 

 

 

 

 

.