În loc de prefață la volumul mixt “2 (Andrei) în 1”
Am hotărât să scriem amândoi un volum, care să marcheze prietenia atât de frumoasă și de nobilă ce ne leagă. Consider că această prietenie este un neprețuit dar de la Dumnezeu pentru fiecare dintre noi, care a unit nu numai vremelnic, ci și veșnic- nădăjduiesc, doi frați întru Hristos, un preot ortodox și un anglican convertit la dreapta credință: Pr. Andrei Cojoacă și respectiv, fratele Larry Karl Dickens (Andrei după venirea la ortodoxie), prietenie care a făcut posibilă publicarea volumului de față. Cititorul nu trebuie să caute cu un ochi foarte critic asupra ortodoxiei firave a lui Larry Andrei, lucru firesc la început pentru fiecare dintre noi, ci asupra sensibilității cu care acesta scrie, slăvește și mulțumește continuu lui Dumnezeu pentru găsirea drumului către casă, adică a ortodoxiei, adică a limanului mântuirii. Și dacă vom privi cu ochi smerit, am vedea că poezia lui Larry- Andrei este o minune, un miracol al zilelor noastre, un far călăuzitor pentru cei care încă mai caută drumul și un răspuns la căutările lor. Și acest răspuns este NUMAI ORTODOXIA!!! Iar în ceea ce mă privește, cer iertare pentru neputințele mele și cred că am rămas același, cu durerile mele, cu suferința mea surdă, văzând ce se întâmplă cu neamul meu în aceste vremi.
2 (Andrei) în 1
2 suflete care s-au găsit
La un moment dat
Deloc întîmplător…
Doi visători, 2 copii mari,
2 frați adevărați…
Fără a fi frați (de sânge).
Doi magneți care s-au atras
Din prima clipă.
Firi poetice, visătoare,
Adeseori, cu capul în nori,
Două suflete într-o potrivire
Perfectă.
Două inimi care însetează spre înalturi,
Două puncte de pe raza cercului,
Deplasându-se spre centru
Și apropiindu-se în mișcarea lor
Între ele…atît de tare….
Încît sufletele se întrepătrund…
Două esențe care…amestecîndu-se…
Răspîndesc mireasmă unică,
Dar care, luate separat,
Miresmele pălesc…
Două ființe, care dau definiția
Prieteniei…
Doi oameni obișnuiți, a căror comuniune de suflete
Arată a minune a lui Dumnezeu.
Doi andrei într-unul singur,
Fără ca unul dintre ei
Să aibe pretenția
De a fi primul.
Ce minunată ești, prietenie!!!
Cu mare bucurie că Dumnezeu a făcut posibile acesate lucruri minunate ce ni se întîmplă,
Pr. Andrei
.
Volum de poezii “PASTELURI MARINE SCRISE CU CERNEALA DURERII”- de pr. Andrei Cojoacă
Anamneză
Un poet e un om oarecum singuratic,
Iubitor de liniște, dușman al zarvei…
De june am avut scînteia aceasta
A poeziei,
Care, încet, încet, a devenit flacără,
Și apoi, foc arzător,
De care poetul are grijă mare
Să nu se stingă în vălmășagul lumii…
La început scînteie, apoi flacără,
Și acum foc,
Fără de care nu mai pot ființa…
Poezia îmi e limbă și grai
Ale sufletului meu,
Dar și dulceață și mîngîiere
Și nectar parfumat
Și hrană, și băutură, și…. viață…
Însă, poezia vine ca rod
Al crucii și cruntei suferințe.
Focul acesta interior mocnește
Grație foalelor durerii…
Care mai apoi să mistuie zgura păcatului,
Să pregătească sufletul de a naște
Nu șiraguri de cuvinte goale de înțeles
Ci cuvînt șlefuit, purtător de har,
Care să taie, dar și să oblojească
Să trezească sau să aducă odihnă pleoapei,
Să ardă și să răcorească
Să biciuiască și să adie ușor…
Poezia….ispită irezistibilă
În mrejele căreia am căzut ca un june fără de minte,
Dar care m-a cuprins desăvîrșit
Și m-a făcut să o caut necontenit
Și să nu mai pot fără ea….
….La început scînteie, apoi flacără și acum…
Vîlvătaie!!!
Cu mare bucurie izvorîtă din suferință,
Pr. Andrei
.
Apus de sânge la Vama Veche
Stau pe malul mării
Și contemplu infinitul de ape….
Am senzația că am ajuns
La capătul pămîntului
Și că Vama asta
E atît de veche
Încît aici s-a petrecut
Facerea Lumii.
Tabloul te lasă fără suflare
Marea e atît de albastră
Iar țărmul pare o redută
Mîncată, ici- colo, de ape,
Țărm care se încăpățînează
Să rămînă în picioare
Sfidînd valurile…
Vama asta Veche
Gură de Rai românesc
Spune o istorie în tăcere
Despre cum a fost martoră
La smulgerea din haină poruncă
A Cadrilaterului, pămînt român.
Soarele apune la orizont
Iar orizontul dintr-o dată
Se face sîngeriu
Amintind de sîngele care a curs
Acum 100 de ani
Cînd fu ciuntit trupul țării.
În fiecare seară, soarele la Vama Veche
Apune în sînge
Care curge pe linia orizontului
Amintind parcă, de satanica oră
A dezmembrării pămîntului românesc.
E multă frumusețe aici
Ce izvorăște din durerea unui neam,
Durere de care vorbesc
Și marea și nisipul,
Și malurile.
Iată povestea Vechii Vămi
Scrisă cu sînge….
Noaptea se lasă peste toate…
Rămîn mut și trist
În fața nemărginirii…
Dar cu nădejdea că la Judecata cea Mare
Cînd va fi un cer nou și un pămînt nou
România, țara mea iubită
Va sălta dodoloață
Și va renaște întreagă și mare
Întru bucuria Învierii.
Vama Veche….atît de veche! …atîîîît de veeeche!!!
Cu durere,
Pr. Andrei
.
Căderea
Căderea vine din persistența ta, omule,
În păcat….
Prin care calci în fapt
Legea Lui Dumnezeu…în picioare…
Căderea e o stare
Pe care nu o conștientizezi,
Orb fiind….
În tot acest întuneric,
Conștiința ta striga,
Dar tu, omule, nu o auzi,
Fiindcă te-ai deprins să nu o auzi….
Ai îndrăgit întunericul, omule,
Și te-ai îndulcit cu păcatul,
Îndreptățindu-se mereu.
Ai uitat că ai o conștiință
Scînteie strălucitoare…
Pe care ai lăsat să se depună
Zgura, păcatul și mizeria,
Care au acoperit-o treptat
Și au făcut-o opacă.
Geam murdar, plin de păianjeni
Prin care lumina nu poate pătrunde.
Așa e și cu sufletul, omule,
Suflet care devine insensibil,
Impenetrabil pentru lumină
Și care….căzînd în nesimțire…
Se afundă în abis,
La capătul căruia
Se deschid infernalele porți…
Și gura hulpavă a iadului
Te va înghiți cu totul, omule!!!
Cu durere,
Pr. Andrei
Cafeneaua “Corsarul Negru”
Un loc, care spune o poveste…
Ba nu! Care spune atîtea povești!!!
De la intrare te cuprinde pacea…
O liniște adîncă, dar vorbitoare,
Dintr-o data mă trezesc în altă lume…
Lume multă, zgomot de pahare,
Și de halbe de bere…
Zarvă marinărească,
Peste tot, la mese, marinari transpirați
Cu frunțile brăzdate de șanțuri adînci,
Cu mîinile bătucite de parîme
Cu picioarele goale, mulți dintre ei…
Picioare arse de soare și înțepate de scoici,
Toți bînd și fumînd lulea…
În aer se simte mirosul fin
De rom amestecat cu pîcla groasă
De mahoarcă ieftină,
Tutunul brut și prost, nelipsit,
Din tabacherele vechi ale oamenilor mării.
Și…fiecare are…povestea lui…
Unul spune despre monștrii mării
Pe care i-a văzut în călătoriile sale
Altul, de iubita sa,
Pe care a lăsat-o tristă într-un port…
Altul de oamenii altor tărîmuri
Pe unde a navigat,
Altul, de mama sa bătrînă
Care așteaptă în pridvor
Întoarcerea fiului.
Toți își îneacă amarul
În paharul de rom auriu
Și în fumul de mahoarcă
Tras în piept cu nesaț
Pentru a mai domoli durerea
Fiecăruia.
Oameni ai mării. Singuratici,
Și totuși laolaltă, uniți
În durerea lor.
Oameni fără casă pe uscat
Marea fiindu-le și casă,
Și masă, și mamă, și soră.
Misterioși și altfel decît oamenii de rînd.
Ei nu cunosc frica, dar totuși,
În inima lor aspră și aprigă
E ascuns un dor mare,
Un dor arzător, o suferință adîncă.
Peste tot în cafenea, numai oameni ai mării
Unii vorbind tare, cu zgomot
Alții tăcuți, parcă sfîșiați de durere…
Fiecare cu….povestea lui…
Deodată mă trezește vocea chelnerului
Care mă întreabă:
-De unde sunteți, domnule?
Revin în lumea reală și răspund:
-Din sud, de lîngă Dunăre, răspund eu.
Din codrii Deliormanului.
Din ținutul haiducilor teleormăneni.
-Ce folclor aveți domne!!!
Și însiră o serie de artiști de folclor.
Chelnerul se arată un mare român.
Discutarăm istorie, politică, mersul nației, viitorul țării,
Și în final, văzînd că l-am ascultat cu plăcere
Mi-a zis respectuos:
-Mulțumesc că m-ați ascultat, domnule!!!
Clienții nu prea se dau la vorbă….cu mine….
Sunt un biet chelner! spuse el….
…….M-a fermecat locul acesta
Unde, preț de o clipă
Am intrat în contact cu două lumi.
Și mă întreb, de ce așa?
De ce se simte atîta încărcătură
În locul acesta?
…Și am mai învățat ceva
Din toate aceste clipe
Petrecute la o cafea
Și anume, că fiecare om
Are o poveste, o suferință
Pe care o duce …cum poate….
O poveste, fiecare om are…o poveste….
A lui….numai a ….lui….
Cu nostalgie,
Pr. Andrei
Epilog
Iubite cetitoriu
Săracul de Andrei
A vrut ca să-ți arate
O sumă de…idei…
Una-i că-n mare jale
Pămîntul a ajuns
Căderea este mare
Abisul….de nespus…
Apoi….că n-avem țară
Popor cu-adevărat
N-avem credință, lege,
Ideal de apărat…
Dușmanul la hotare
Mereu pîndește-ascuns
În țară să tăbare
Și noi?…. Nici un răspuns…
Așa de rău n-a fost
Nici în vremi feudale
N-avem nici țel, nici rost
Vremi pestilențiale.
Odată la hotare
Era cerească pază
Azi nobilii arhangheli
Nu vor să stea de vază.
Și în curînd noi fi-vom
Sub talpă de vecini
Căci neamul se va smulge
Căci n-avem rădăcini.
Nu e roman să lupte
Pentru poporul său
Căci tot românul astăzi
Lăsă pe Dumnezeu…
Nu ne cinstim eroii
Ce neamul ridicară
Votăm șerpi ce fac zilnic
Al nost neam de ocară…
Ne-ncredem în progresuri
Ne place să fim sclavi
Crezu-i plin de eresuri
Dormim ca niște “bravi”.
Bieți purtători de fesuri.
Dăm în gol din pedale
Căci patinează lanțul
Pierdurăm strălucirea
Ce o avu Bizanțul…
Cumplită fi-va calea
De nu ne vom întoarce
La vremi voievodale…
Făr a respinge noul
Cu ceresc ajutor
Ăst neam poate-a renaște
Să aibe viitor.
Cu durere surdă dar și nădejde,
Pr. Andrei
.
Eu și marea (stînd de vorbă)
E vînt, sunt valuri mari,
Marea este tulburată
Și tulburătoare în același timp.
Sunt în fața mării, singur,
Și vreau să mă liniștesc
Ascultîndu-i valurile.
Aștept, eu, preaobositul
Preaîngînduratul fiu al ei
Care se întoarce fidel, an de an,
Ca la o mamă iubitoare,
Aștept șoapta undelor ei
Ca să mă pot odihni.
Tînjesc să-mi picure în sufletu-mi amărît
Puțină odihnă, tihna cea dulce
După care alerg însetat.
Tac, ascultînd-o să văd
Ce spune….
Și vai, o găsesc supărată,
Tulburată foarte.
Mînioasă, aprigă,
Înfricoșătoare chiar.
Îmi spune că nu mai are liniște
Văzînd oameni
Care îi calcă în picioare nisipul,
Care îi murdăresc zi de zi, undele,
Prin păcatele lor…
Ea, cea atît de curată și neprihănită
Hrănitoare a atîtor vietăți
Mamă iubitoare de fii
E azi întinată și tulburată
De aceștia.
-Omul egoist și plin de ură
Intră în undele mele
Fără nici o urmă de sfială! spune marea…
…și continua mânioasă:
- Numai când simt egoismul
Și lipsa de simțire, îndrăzneala aceea,
Valurile mele se prefac în spume
Și îmi pierd mințile cu totul
Încât aș mătura malurile
Cu apele-mi clocotitoare!
Numai Dumnezeu, Bunul,
Îmi poruncește ^Mai ai răbdare!^
”Mai dă-le timp, puțin timp!
Doar, doar s-or întoarce
De la netrebniciile lor!!!”
Cu mare bucurie,
Pr. Andrei
Mistica Poartă de pe mare
Mă aflu în fața porții de intrare în țară
La Mangalia,
În plină înserare, pe cheiuri,
La capătul unui drum pietruit,
Flancat din loc în loc
De vechi cazemate de ciment…
Pășesc domol spre capătul drumului pietruit.
Ajung în sfîrșit. Farul și Poarta…
Poarta Țării, am putea spune,
Iar la capătul drumului,
O unitate militară mică…
Ordinea și curățenia
Încă domnesc aici…
Zăresc pe clădirea cu 2 caturi
Antene și radare,
Iar un soldat, alături de un cîine
Asigură paza obiectivului…
Mă apropii sfios…
Aerul cazon se simte din ce în ce mai puternic…
Și Poarta….Poarta cea Mare a Țării
Se deschide către larg…
Se așterne seara…
Luna are o lumina mistică,
Ce se revarsă pe luciul mării…
Cuget că în vremurile voievozilor noștri sfinți
Poarta aceasta avea pază îngerească strașnică…
Azi, poporul acesta
S-a netrebnicit…Iar Poarta e păzită încă
De îngeri pe picior de plecare
Care așteaptă porunca divină
Să părăsească locul acesta.
Azi…Mistica Poartă a devenit
Săraca, Jalnica Poartă …a Țării.
Cu nostalgie mereu pentru Marea Neagră,
Pr. Andrei
Să învățăm de la pescăruș
Pescărușul- regale solitar
…peste ape…
Ați privit vreodată un pescăruș?
Pășește mîndru, ca o față regală,
Privește dîrz, necruțător,
În ochii ageri citești hotărîre de nezdruncinat,
Hotărîrea de a spinteca văzduhul…
Ciocul este sabie și fierăstrău,
De zici că-i rudă cu vulturul….
Ați privit un pescăruș zburînd?
Cum se năpustește asupra crestei de val…
…și apucă cu precizie peștele…
Și….ochii aceia…ochii aceia…
În care citești deopotrivă
Cruzimea de cuceritor al înaltului,
Dar și un soi de noblețe regală…
Și…în cele din urmă, țipătul său,
Care pare tînguire,
Dar care e de fapt strigăt de luptă.
Pescărușul, prin țipătul său
Își avertizează dușmanul
Marcîndu-și teritoriul care
Este orizontul întreg….
Și, în același timp, își deplînge
Dușmanul înfrînt, oricare ar fi el.
Oooo, pescăruș, iubitor de solitudine,
Care înfiori aerul cu țîșnirile tale,
Și care, mă îngrozești și pe mine,
Cu privirea și gesturile tale,
Și cu țipătul tău…
Care a adunat în el
Toate tragediile lumii…
Cîte ai văzut în zborul tău???!!!
Pe cite epave scufundate
Ai poposit fără să-ți pese…
Cîte lupte ai văzut pe mare?
Cîți pirați nemiloși ai cunoscut?
Și, după toate acestea,
Ai rămas neclintit.
Zi de zi, revenind la zborurile tale,
La chemarea ta către înalturi…
De ornito-rege solitar
Al văzduhurilor…
Cu mare admirație pentru pescăruș- regale mărilor,
Pr. Andrei
Triumful materiei
Te uiți în jur, credința
Nu-i nici cît o bacterie
Iar omenirea toată
Înoată în materie…
Oamenii nu mai au suflet
Au devenit ca NERO
Și-n loc n-au pus nimica
E gol, e vid, e…zero…
Vai, cum căzu-omenirea
Divina strălucire
Cum o preschimbă-n tină
Și-și vinde iar menirea…
Istoria se repeat
La nesfîrșit, se vede,
N-am învățat nimica
Căci pentru bani și lucruri
Om la om cu cruzime
Ca fiara se repede…
Și limpede se-arată
A nu știu cîta oară
Că omul devenit-a
Cea mai cumplită fiară
Om pe om răstignit-a…
Cu durere surdă,
Pr. Andrei
Ultima Redută
România 2026, cădere liberă
Abis economic, prăbușire totală,
JUNK, așa cum spun “specialiștii”…
Mă aflu în concediu la Mangalia.
Poate ultimul concediu…
Nu sunt pesimist ci…realist….
Mangalia, anticul polis grecesc
Pe pămînt românesc,
Port înfloritor, odinioară,
Podoabă între orașele țării…
Mă plimb pe străzi, la apus,
Și citesc cu durere pe clădiri:
DE ÎNCHIRIAT!!!DE VÎNZARE!!!
Atîtea locuri frumoase s-au închis,
Falimentul își strigă, zi de zi,
Pe străzi, biruința.
Dar apare, de nicăieri,
La orizont Terasa Restaurant CALLATIS
Care te îmbie, încă din stradă,
Cu aromele cuminți, domoale,
Ale unui han de altădată.
Întru….mulți oameni
Majoritatea adulți și pensionari
Exponenți ai unei lumi
Care stă să apună.
Îmi place atmosfera de aici
E caldă, mîngîietoare….
Trec în revistă repede:
Ciorbă de perișoare, Ciorbă rădăuțeană, ciorbă de burtă,
Dar și supă cremă de ciuperci, ardei umpluți, tochitură cu mămăligă, dar și pui asiatic cu legume….
Apoi deserturi- felii mari de tort cu ciocolată, tartă de mere cu scorțișoară…
Toate arată atît de bine…
Sunt proaspete și făcute cu grijă
De mîini destoinice…
Totul e modest și strălucește
De curățenie.
Doamnele care servesc au toate o grație
Și o stăpînire de sine
Care vin din multă trudă
Și din multă mărinimie de suflet.
Toată această atmosferă
Vine, auziți, din mărinimie de suflet și din dăruire
Pentru semeni.
Și….filozofînd,
Am putea spune
Că acest loc e probabil
Printre ultimele redute
Care se încăpățănează
Să nu cadă pradă
Falimentului drăcesc și cinic
Care, zi de zi, ceas de ceas,
Înghite locuri dragi.
Am putea spune
Că este vorba de un faliment al sufletului,
Un faliment cauzat de lipsa iubirii.
Și că….unde mai există suflet și iubire
Acolo, falimentul nu se poate apropia.
Cam atît despre Terasa CALLATIS,
Ultima redută din Mangalia!!!
Cu durere,
Pr. Andrei
Vaporul
Mare pretutindeni,
Iar în larg…, undeva….
Vaporul…
St[ nemișcat de cel puțin 3 zile,
De cînd eu l-am zărit…
Nemișcat și singur…
Dar….sigur lucru….e că vaporul
Are un echipaj.
Oameni care ating uscatul
O zi sau două, sau ….o săptămînă pe an
Ca apoi să se întoarcă
Pe mare…
Ce oameni trebuie să fie aceștia!!!???
Cît trebuie să iubești marea
Ca să stai cu ea tot timpul?
Cît de tare trebuie să fie ochiul
Ca să vadă, ceas de ceas,
Întinderea de ape înaintea-i?
Cît de aspru trebuie să fie sufletul
Care luptă cu furtuna și talazurile
Fără să se clatine???
Cîtă răbdare, cîtă tărie!!!
Oamenii mării sunt de granit…
Iar după moartea lor
Granitul acesta….se preface în nisip…
Și….cade ….pe fundul mării,
Ca să nu se despartă de ea…
Ci, ca să fie împreună pe vecie…
Vaporul….vaporul singuratic…
Mi-a fost mie prilej de cugetare
Și exemplu de statornicie…
De tărie…de neclintire…
Așa ar trebui să stea
Fiecare om
În mijlocul mării ispitelor
Și să nu se clatine defel,
Să nu se înconvoaie…
Ca la sfîrșit să fie spălat
Și mîngîiat
De marea milei…. Lui Dumnezeu….
Cu nostalgie mereu pentru Marea Neagră,
Pr. Andrei
Volum de poezii “GĂSIND DRUMUL CĂTRE CASĂ”- de Larry Karl Dickens (Andrei)
1.
O cetate fără ziduri
Reflecția tinereții mele, când am învățat că granițele mele erau atât de departe de normalul secular. Dumnezeu m-a salvat și, mai târziu, vorbind cu un semen din biserică, am fost sfătuit să citesc Pildele. Am descoperit că tatăl meu de sânge nu mă învățase, așa că în pilde Tatăl meu m-a învățat multe lucruri.
Omul care nu se stăpânește este ca o cetate spartă și fără ziduri., Pildele 25:28
O cetate fără ziduri,
așa te numește pilda.
Un om ale cărui porți atârnă deschise,
ai cărui străjeri și-au părăsit posturile,
un suflet expus oricărui duh rătăcitor.
Cât de înalte trebuiau să se ridice acele ziduri?
Destul de înalte încât să oprească furtuna
care se furișează la marginea inimii unui om.
Dar tu te miști ca un cerb speriat la apus,
fugind la fiecare șoaptă.
Voința ta se pleacă în fața celei mai apropiate mâini.
Apărările tale se prăbușesc,
nu piatră, nu lut,
ci nisip uscat ce alunecă printre degete.
Hotarele tale se prăbușesc în tăcere,
ca lumânările stinse într-o biserică rece.
Te arunci înainte fără reținere,
plătind cu tot
ce ți-a fost încredințat să păzești.
Trăiești ca un băiat lăsat singur
într-o casă în care icoana tatălui
a fost luată de pe perete,
fără binecuvântare, fără rânduială, fără greutate
care să-ți îndrepte spatele.
Iar oamenii pot vedea:
cum lumina zilei tale se subțiază,
cum noaptea se adună în jurul tău
cu mult înainte ca soarele să apună.
Până și cei nevinovați observă
umbra ce se așază pe pașii tăi,
felul în care viața ta închide uși
când trebuia să le deschidă.
Numai când vrăjmașul trece fără piedică
prin porțile sfărâmate
îți aduci aminte de ce au fost zidite zidurile.
Nu-ți mai face rău acum.
Goale sunt străzile noaptea,
unde fiecare colț ascunde o umbră,
și fiecare inimă rătăcită
este pierdută fără zidurile ei.
2.
Piesa de Teatru
O comedie cosmică a erorilor, învăluită în har tragic. Stăm la ușa veșniciei, ștergând praful de pe chipul nostru. „Nu am făcut niciodată vreun rău”, spune omul de la poartă, în timp ce șlefuiește oglinzi pentru a-și flata starea.
Piesa de teatru
A privit povestea; a văzut lemnul,
A judecat actorii și s-a numit pe sine bun.
„Răstignit pentru cei răi”, spune el cu un rânjet,
„o poveste tristă, bine că eu nu am păcat.”
Diavolul nu trebuie să bată acolo unde mândria a lăsat ușa întredeschisă;
El îi lasă pe cei mulțumiți să creadă că sunt mai sfânți decât sunt.
El nu vânează niciodată pasărea convinsă că nu poate fi prinsă în cursă;
Își construiește cuibul pe capcană, cu totul nepregătită.
Dacă crezi că ești întreg, vei trece direct pe lângă leac,
Bând din apele vii, dar sigur că ești curat.
Mila nu poate umple o mână deja închisă și strânsă;
Orbiți rareori caută zorile când sunt mulțumiți cu noaptea.
Acasă nu este un trofeu pentru cel mai curat de pe stradă;
Este un adăpost pentru cei zdrobiți care cad la picioarele milei.
Raiul nu este o galerie pentru cei șlefuiți și măreți,
Este un ospăț unde cerșetorii găsesc un loc prin însăși mâna lui Hristos.
Așa că zăbovește cu întrebarea înainte ca ziua să se sfârșească:
Cel mai mare nebun pe care îl vei întâlni vreodată poate fi cel numit „tu”.
Dacă nu ai văzut niciodată Lumina, cum vei cunoaște calea?
Dacă Isus este doar o scenă pe un ecran,
Atunci „acasă” este o împărăție pe care nu ai văzut-o încă niciodată.
Poezia explorează tragedia orbirii duhovnicești: o persoană poate fi martoră la jertfa lui Hristos, o poate admira, poate chiar vorbi de bine despre ea, dar nu își recunoaște niciodată propria nevoie de milă. Mândria ne convinge că suntem deja întregi, în timp ce harul este primit doar de cei care știu că sunt zdrobiți.
3.
Călătorul și râul: O pildă a înțelepciunii
Am scris aceasta bazându-mă pe Pilde… Dumnezeu este Învățătorul meu, Adevăratul meu Tată și Prietenul meu.
Călătorul sunt eu, mă bazez în întregime pe memorie, „am avut încredere doar în inima mea”, crezând că, pentru că o cale a fost sigură ieri, trebuie să fie sigură și astăzi. Poezia avertizează că maturitatea duhovnicească nu înseamnă o experiență rigidă, ci a rămâne atent la locul unde Dumnezeu te călăuzește acum.
Pildele 16:18
Pauza dramatică („Nu să se rupă. / S-a rupt—o, Doamne, râul a vorbit!”) marchează momentul exact în care mândria se prăbușește. Râul, odinioară familiar, devine un instrument de îndreptare dumnezeiască, spălând laudele călătorului și forțând o socoteală.
Adevărata Înțelepciune versus Mândrie (Pildele 22:3 și 11:2):
Bătrâna de lângă măslin întruchipează înțelepciunea biblică. Sfatul ei arată că înțelepciunea nu ține de puterea fizică sau de cunoașterea fiecărei cotituri dinainte; ci este smerenia de a te opri, de a asculta avertismentele liniștite și de a schimba direcția înainte ca dezastrul să lovească.
Predare Zilnică (Pildele 3:5–6):
Poezia se schimbă de la o poveste despre eșec la o rugăciune vie. Sfârșitul ancorarește întreaga naraiune în supunerea zilnică, cerându-I lui Dumnezeu să îndrume fiecare pas, astfel încât mândria să nu mai dictaze niciodată călătoria.
Învăț pe calea cea grea, dar important este că învăț… O inimă primitoare se supune și Îl caută mai întâi pe Dumnezeu.
Călătorul și râul: O pildă a înțelepciunii
Am mers pe drumul vechi al muntelui, o cale pe care credeam că o cunosc.
Fiecare piatră roasă purtase picioarele mele încă din diminețile în care viața a început să crească.
Pinii se plecau în șoapte;
vântul se lăsa cu greu deoparte.
Totuși eu, având amintirea drept călăuză, m-am încrezut doar în inima mea.
Sub un măslin vechi și argintiu, unde umbrele se mișcau ușor,
O femeie bătrână și-a ridicat ochii și a rostit încet cuvintele:
„Întoarce-te, drag suflet.
Podul a pierit.
Râul își ia ce este al lui.
Calea pe care o știai nu mai este calea pe care ai crescut acum.”
Am zâmbit cu toată încrederea pe care anii o aduc prea des.
„Am trecut pe aici de o mie de ori;
nu am nevoie de nicio călăuză.”
Așa că am mers mai departe.
Dar când am ajuns în locul unde odinioară stătuse podul credincios,
Am găsit coastele lui sub șuvoi,
bârnele lui despicate în două.
Râul nu mai purta un chip prietenos; glasul lui își schimbase tonul.
Ce mă primise ieri, astăzi nu mai era al meu.
Mândria își amintește încă de zilele de demult și le numește prietene ale înțelepciunii.
Am pășit pe lemnul rupt,
crezând că se va îndoi,
Nu că se va rupe.
S-a rupt.
Râul a vorbit în tunete, curenții lui furioși și adânci.
Pârâul de munte,
cu o putere răbdătoare, a cerut înapoi sufletul pe care voiam să-l păstrez.
Mi-a smuls fiecare laudă din piept și m-a aruncat spre nisip.
Acolo, zdrobit sub cerul ce se întuneca,
am învățat unde mă dusese mândria;
Căci cei ce se încred în drumuri amintite se pot trezi prăbușiți.
Când seara s-a adunat în jurul dealurilor,
am urcat din nou pe cale.
Femeia bătrână nu plecase;
aștepta ca mai înainte.
M-a învelit într-un șal de lână și nici nu a judecat, nici nu a oftat,
Ci a lăsat tăcerea să vorbească o vreme înainte de a plânge încet:
„Înțelepciunea nu înseamnă să cunoști bine drumurile pe care au călcat picioarele tale.
Înțelepciunea este să vezi când ele s-au schimbat și să te supui mai întâi lui Dumnezeu.
Salcia trăiește pentru că se îndoiește; stejarul este rupt în două.
Cei înțelepți se întorc înainte de a cădea; cei mândri trebuie să învețe pe de rost.”
Sub umbra răbdătoare a măslinului am plâns până ce noaptea a devenit adâncă,
Nu de frigul amar al râului, ci pentru făgăduințele pe care nu le-am păstrat.
Căci credeam că doar anii pot face un pelerin înțelept;
Totuși înțelepciunea umblă cu urechi care ascultă, nu doar cu ochi încercați.
Și așa, în fiecare zi mă rog:
O, Doamne, fă ca fiecare cale să fie a Ta,
Nu a mea, nici a mândriei, nici a pașilor încăpățânați, ci a harului care dăinuie.
Dacă căile familiare pier, sau podurile sunt spălate de ape,
Dă-mi harul să mă întorc îndată și să mă încred în ce vei spune Tu.
Călăuzește fiecare pas, îndreaptă-mi calea înainte ca picioarele mele să plece;
Căci înțelepciunea umblă cu urechi care ascultă, iar cumpătarea păzește inima.
4.
Un drum cu spini
Această poezie este o reflecție personală asupra modului în care răzvrătirea crește adesea din durere, mai degrabă decât din sfidare. Ea privește înapoi la un sine mai tânăr care a confundat instabilitatea cu libertatea și autovătămarea cu controlul, și reîncadrează acele alegeri cu mai multă compasiune decât judecată. Firul central este descoperirea că prezența lui Hristos a fost constantă chiar și în cei mai haotici ani ai vorbitorului — nu ca pedeapsă, ci ca o căutare liniștită. „Drumul cu spini” devine o metaforă modernă pentru vindecare: o cale unde amintirile grele nu sunt șterse, ci înțelese. Poezia îl invită pe cititor să vadă răscumpărarea nu ca pe o transformare dramatică, ci ca pe o prezență statornică, ancorată, care redesenează felul în care cineva interpretează trecutul. Este, în cele din urmă, o poveste a apartenenței, a realizării că harul a fost prezent cu mult înainte de conștientizarea lui.
Un drum cu spini
M-am răzvrătit pentru că mă frângeam
Și nu știam cum să numesc frângerea.
Fiecare alegere chibzuită fără minte era o cale
De a mă răni pe mine mai întâi,
Înainte ca lumea să o poată face din nou.
Tinerețea mea a fost o casă
Zidită pe țărmuri nisipoase,
Ziduri făcute din trestii
Plecându-se după voia altora.
Am numit-o libertate,
Dar era doar o prăbușire
Care își aștepta furtuna.
Am luat întunericul drept adăpost.
Am luat zgomotul drept curaj.
Am luat spinii drept dovadă
Că Dumnezeu Își întorsese fața.
Dar Hristos m-a vrut
Cu mult înainte ca eu să-L fi vrut pe El.
M-a urmat în pivniță,
Unde îmi ascundeam mânia,
În nopțile în care înecam
Sunetul propriei mele prăbușiri.
M-a vrut
Prin fiecare zdrobire de inimă
Pe care am folosit-o ca dovadă
Că nu mai pot fi reparat.
Acum umblu pe această cale îngustă,
Acest Drum cu Spini.
Nu ca pedeapsă,
Ci ca vindecare.
Fiecare spin apasă în vechea răzvrătire
Și arată ce a fost ea cu adevărat:
Un băiat strigând după milă
Într-o limbă pe care nu o cunoștea încă.
Privesc înapoi la acea tinerețe
Și nu simt nicio ură.
Doar mâhnire.
Doar blândețe.
Doar mulțumire
Că Hristos nu l-a lăsat
În propria lui ruină iscusită.
Răscumpărarea nu este o coroană.
Este o mână pe umărul meu.
Este un glas în întuneric care spune:
Ești al Meu.
Ai fost întotdeauna al Meu.
Și fiecare pas pe care îl fac
Pe acest drum mărginit de spini
Este o dovadă
Că El nu mi-a dat drumul.
5.
Rugăciune de predare
C.S. Lewis ar putea foarte bine să încerce să tempereze păcatul dinăuntru, dacă luăm în considerare Scrisorile Diavolului către Ucenicul Său. „Rugăciunea de predare” este o cerere intensă, fără rețineri, pentru o renaștere duhovnicească prin golirea completă de sine (kenoza); pentru mine aceasta pare imposibilă, mintea mea este un vânt rău ce merge în toate părțile. Îmi ofer egoul, dorințele strâmbe și planurile omenești, simbolizate ca o „ramură cu spini”, pentru a fi răstignite și arse. Prin îndepărtarea mândriei și a neliniștii minții, rugăciunea caută o liniște interioară în care sufletul devine o oglindă curată pentru prezența lui Hristos. Ea prezintă voia dumnezeiască nu ca pe o povară apăsătoare, ci ca pe un foc curățitor și o apă vie ce schimbă zdrobirea în rodnicie și lumină. Știu de ce am nevoie, dar cer mereu alte lucruri.
Rugăciune de predare
O, Hristoase,
ia voia mea, această ramură cu spini pe care Ți-o întind.
Leag-o de Crucea Ta;
spânzură voia mea acolo în rușinea ei.
Răstignește căile mele strâmbe,
pentru ca ce este al Tău în mine să se ridice în sfârșit, neîndoit și adevărat.
Curățește dorințele mele în focul Tău;
arde pizma mea care nu vine de la Tine.
Tânjirea mea rătăcește în locuri întunecate;
adună-le acasă la Tine.
Zdrobește-mi mândria, Doamne,
ca o sămânță despicată în pământul întunecat,
și lasă lumina Ta să străpungă țărâna inimii mele.
Arde umbrele de care mă mai prind,
colțurile ascunse unde temerile mele se ascund.
Fă-le cenușă,
și lasă-le să se ridice doar ca o mireasmă liniștită înaintea Ta.
Liniștește furtuna din capul meu, acest trădător neliniștit.
Fă inima mea ca o apă lină,
unde chipul Tău se oglindește fără răstălmăcire, o oglindă întoarsă cu totul spre Tine.
Ia planurile mele și împrăștie-le ca praful pe drum.
Călăuzește-mă mai degrabă pe calea pe care ai însemnat-o pentru mine
înainte de a fi tras prima mea suflare.
Pregătește-mi inima ca un ogor pentru sămânța Ta,
ca voia Ta să prinză rădăcini,
să crească adânc în mine,
și să aducă rod spre slava Ta.
Învață-mă să nu-mi doresc nimic altceva decât suflarea pe care o dai.
Învață-mă să umblu cu mâinile goale
pe căile drepte pe care le alegi Tu,
pentru ca doar Tu să le poți umple.
Căci voia Ta este milă îmbrăcată în foc,
voia Ta este apă vie,
voia Ta este dimineața ce se arată
după cea mai lungă noapte.
Răstignește omul cel vechi din mine,
și învie-mă să port asemănarea lui Hristos.
Amin.
6.
Născut din nou
Am fost smerit; rugăciunile mele nu mai sunt pietre grele aruncate spre cer, ci semințe de păpădie lăsate în voia vântului. Acum bucuria îmi deschide brațele înainte să mă gândesc să întind mâna. Cânt din piept, fără să mai caut cu ochi goali. Mă odihnesc acolo unde sunt păstrat. Am așezat tămâia pe pervazul ferestrei și am pus icoana înapoi la locul ei—Maria ținând Pruncul, amândoi privind în cameră. Lumânarea mi-a aruncat umbra peste tencuială, iar timpul, negăsind nimic de lucru aici, a stat liniștit în colț. Mâinile mele au dezvățat graba. Pacea s-a întors ca pâinea după un post lung. Mă bucur că lupta s-a sfârșit; răzvrătirea din mine a fost nivelată, ca un spin îngropat sub călcâi. Predarea nu este o înfrângere—este muntele care se dă la o parte pentru ca copilul să poată merge acasă. Sunt scriitor, poet prin rânduială dumnezeiască. Dumnezeu a sădit acest glas în mine pentru că El a iubit întotdeauna pământul. Așa că scriu în tăcere, îndrăzneț, dar plecându-mă adânc, și privesc grădina cum își ține suflarea, zăpada suspendată în aer, așteptând doar Cuvântul Lui.
Născut din nou
Am fost smerit;
Rugăciunile mele nu mai sunt pietre grele aruncate spre cer,
Ci semințe de păpădie
Lăsate în voia vântului.
Acum bucuria îmi deschide brațele
Înainte să mă gândesc să întind mâna.
Cânt din piept,
Fără să mai caut
Cu ochi goi….
Mă odihnesc acolo unde sunt păstrat.
Am așezat tămâia pe pervazul ferestrei
Și am pus icoana înapoi la locul ei,
Maria ținând Pruncul,
Amândoi privind în cameră.
Lumânarea mi-a aruncat umbra
Peste tencuială,
Iar timpul,
Negăsind nimic de lucru aici,
A stat liniștiți în colț.
Mâinile mele au dezvățat graba.
Pacea s-a întors
Ca pâinea după un post lung.
Mă bucur că lupta s-a sfârșit;
Răzvrătirea din mine
A fost nivelată,
Ca un spin îngropat
Sub călcâi.
Predarea nu este o înfrângere,
Este muntele care se dă la o parte
Pentru ca copilul să poată merge acasă.
Sunt scriitor,
Poet prin rânduială dumnezeiască.
Dumnezeu a sădit acest glas în mine
Pentru că El a iubit întotdeauna pământul.
Așa că scriu în tăcere,
Îndrăzneț, dar plecându-mă adânc,
Și privesc grădina
Cum își ține suflarea,
Zăpada suspendată în aer,
Așteptând doar
Cuvântul Lui.
7.
Calea
În cele din urmă a căpătat sens pentru mine. Ai închis ușa, atât de brusc, fără nicio clipă de răgaz. Acele rugăciuni rostite în suferință abia dacă au avut o șansă în septembrie. Cum se împrăștie adepții capricioși, sfâșiați între această cale sau aceea, alegând un singur fir din împletitură, fără să știe că ea rezistă doar împreună cu toate celelalte. Prea mulți se tem de legătură. În timp ce cântările ortodoxe joase apasă peste tămâie, și rugăciunile se ridică groase ca fumul, sub greutatea adevărurilor Evangheliei. Unde fiecare umbră este dată pe față. Dar acum, la sfârșit de iulie, cu soarele cald pe spatele meu, fumul începe să se risipească. Nu a fost niciodată doar o religie, nici o credință oarbă care să-mi ceară să nu văd. Totul începe să aibă un sens desăvârșit, un adevăr țesut laolaltă, cunoscut nu doar de minte, ci zămislit în lăuntrul duhului. Acum acele zile au trecut. Aici stau, înfruntându-mi propriul păcat, adevărul pus pe față și gol: răspunzător, în întregime, pentru propria mea cale. Și astfel Calea se arată, nu în reguli împrăștiate ca trestiile frânte, ci în adunarea liniștită a adevărului, unde frica își slăbește strânsoarea, și întreaga icoană se ridică, destul de deslușită pentru a merge spre ea. Poezia „Calea” este despre trecerea de la o religie grea, rigidă sau bazată pe frică la o înțelegere duhovnicească integrată, personală și limpede. Este momentul în care ceața se ridică și nu mai vezi reguli izolate, ci începi să vezi întreaga imagine.
Calea
În cele din urmă a căpătat sens pentru mine.
Ai închis ușa,
atât de brusc, fără nicio clipă de răgaz.
Acele rugăciuni rostite în suferință
abia dacă au avut o șansă în septembrie.
Cum se împrăștie adepții capricioși,
sfâșiați între această cale sau aceea,
alegând un singur fir din împletitură,
fără să știe că ea rezistă doar împreună cu toate celelalte.
Prea mulți se tem de legătură.
În timp ce cântările ortodoxe joase apasă peste tămâie,
și rugăciunile se ridică groase ca fumul,
sub greutatea adevărurilor Evangheliei.
Unde fiecare umbră este dată pe față.
Dar acum, la sfârșit de iulie, cu soarele cald pe spatele meu,
fumul începe să se risipească.
Nu a fost niciodată doar o religie,
nici o credință oarbă care să-mi ceară să nu văd.
Totul începe să aibă un sens desăvârșit,
un adevăr țesut laolaltă,
cunoscut nu doar de minte,
ci zămislit în lăuntrul duhului.
Acum acele zile au trecut.
Aici stau,
înfruntându-mi propriul păcat,
adevărul pus pe față și gol:
răspunzător, în întregime,
pentru propria mea cale.
Și astfel Calea se arată,
nu în reguli împrăștiate ca trestiile frânte,
ci în adunarea liniștită a adevărului,
unde frica își slăbește strânsoarea,
și întreaga icoană se ridică,
destul de deslușită pentru a merge spre ea
8.
Ce este credința?
Ce este credința? Ce sunt eu să am o asemenea credință, dacă nu sunt decât țărână? Totuși, Dumnezeu are un plan, iar credincioșia Lui față de mine îmi dă o credință ce dăinuie, puternică și neclintită, până la ultima mea suflare trecătoare. Credința mea așteaptă cu mâini nesăpunde, obosite și roase de vremi, timpul meu fiind petrecut pregătind solul pentru semințe ce vor crește mult după plecarea mea. Este o binecuvântare liniștită în a privi împărăția zorită a păsărilor, în timp ce îngrijesc cireșe ce încă nu au căzut. Am sădit semințe de-a lungul drumului și am purtat războaie ale inimii. Răzvrătirea mea, lăsată de mult în urmă, s-a stins ca zăpada ce se topește. Iar acum, în anii liniștiți ai vieții mele, ridurile de pe chipul meu nu se mai frământă; ele sunt pur și simplu o hartă a fiecărui zâmbet. Mă grăbesc doar ca să-mi beau cafeaua. Apoi, mai târziu, îmi ating sufletul, și acolo este o altă poezie, una care Îl cunoaște pe Isus, și astfel ea are credință. Și începem din nou… Credința nu este zgomotoasă. Ea crește în locurile tăcute și devine o casă pentru cei ce umblă prin nădejde.
Ce este credința?
Ce sunt eu
Să am o asemenea credință,
Dacă nu sunt decât țărână?
Totuși, Dumnezeu are un plan,
Iar credincioșia Lui față de mine
Îmi dă o credință ce dăinuie,
Puternică și neclintită,
Până la ultima mea suflare trecătoare.
Credința mea așteaptă
Cu mâini brăzdate,
Obosite și roase de vremi,
Timpul meu fiind petrecut pregătind solul
Pentru semințe ce vor crește
Mult după plecarea mea.
Este o binecuvântare liniștită
În a privi împărăția zorită a păsărilor,
În timp ce îngrijesc cireșe
Ce încă nu au căzut.
Am sădit semințe de-a lungul drumului
Și am purtat războaie ale inimii.
Răzvrătirea mea, lăsată de mult în urmă,
s-a stins ca zăpada ce se topește.
Iar acum,
În anii liniștiți ai vieții mele,
Ridurile de pe chipul meu nu se mai frământă;
Ele sunt pur și simplu o hartă
A fiecărui zâmbet.
Mă grăbesc doar ca să-mi beau cafeaua.
Apoi, mai târziu,
Îmi ating sufletul,
Și acolo este o altă poezie,
Una care Îl cunoaște pe Isus,
Și astfel
Ea are credință.
Și începem din nou…
Credința nu este zgomotoasă.
Ea crește în locurile tăcute,
Și devine o casă
Pentru cei ce umblă prin nădejde.
9.
Pravila proorociei
Această povestire întunecată este plină de groază, veacul ce vine când oamenii vor striga: Doamne, Doamne, și va fi judecată. O viziune a secetei duhovnicești spusă prin graiul naturii. Pe măsură ce râurile se usucă și cerurile tac, zidirea însăși devine crainicul judecății, avertizând că inimile nepregătite pentru schimbare vor îndura o pustiire pe care nicio ploaie pământească nu o poate vindeca. Doar Cuvântul lui Dumnezeu poate frânge tăcerea și deschide cerurile încă o dată. Poate că în acest caz ultimul prooroc este maica natură însăși, spunându-ne că seceta este slăbiciune duhovnicească și că vom înseta după apele vii și niciuna nu ne va fi dată.
Pravila proorociei
Un vânt de la apus a adus secetă;
Nici o ploaie s-ar putea să nu mai vină vreodată.
Râul va înseta de-a pururi,
Malurile lui dezgolite ca niște oase străvechi.
Viețile se vor schimba așa cum se schimbă anotimpurile,
Totuși multe inimi rămân nepregătite;
Iar schimbarea devine un râu
Fără niciun loc în care să mai curgă.
Copacii șoptesc avertismente prin aerul casant;
Păsările tac, deși greierii cântă mai departe.
Norii se adună, îngreunați de cenușă,
Ca și cum cerul își amintește
Un foc neprovocat încă.
Totuși o mână tremurândă se întinde spre lumină,
Temându-se de întuneric, totuși temându-se de sfârșit,
Privind spre răsărit după niște zori ce s-ar putea să nu se arate niciodată;
Chiar și orizontul își ține suflarea,
Așteptând Cuvântul
Care va deschide cerurile.
Apoi glasul a vorbit:
Când țărâna va pune stăpânire pe matca râului,
Iar cerul va purta o coroană de cenușă,
Nicio ploaie nu se va mai întoarce la cei vii
Până ce stelele înseși nu vor arde de tot.
10.
Între două țărmuri
„Între două țărmuri” este o meditație adâncă asupra mortalității, a moștenirii omenești și a originii duhovnicești. Vorbitorul stă la granița dintre existența pământească , „Mama” caldă, trupească, ce i-a țesut trupul muritor , și realitatea veșnică , „Tatăl” care îl cheamă acasă. Punând la îndoială firea trecătoare a realizărilor omenești, poezia se mișcă de la o detașare liniștită spre o primire senină. Bogată în imagini ale firelor muritoare ce se deșiră, ea surprinde un suflet ce încă atinge pământul, dar care se pleacă în mod esențial spre lumina dumnezeiască.
Între două țărmuri
Știu ce trebuie să fac,
totuși sunt nepăsător.
M-am agățat de viață
ca și cum ar fi o comoară,
totuși tot ce îmi doresc cu adevărat
este să plec
și să mă întorc la Tatăl meu.
Vine în tăcere.
Scriu poezie.
Alții plăsmuiesc muzică.
Unii ridică monumente
ce dăinuie mai mult decât numele lor.
Totuși totul
trece deja.
De ce ne ostenim
până la ultima noastră suflare?
Rămâne ceva din toate acestea?
Mai însetez eu să creez,
să las o moștenire plăpândă,
să devin cineva
a cărui amintire dăinuie
când nu voi mai avea nicio nevoie sau amintire?
De ce aceste mâini obosite
se mai agăță de țărână?
Inima mea a ales de mult
țara de dincolo de aceasta.
Așteaptă în tăcere
ceasul rânduit.
Fiecare izbândă
cade ca cenușa printre degetele deschise.
Fiecare laudă
moare înainte să ajungă la cer.
Inima mea devine lină.
Somnul meu devine greu.
Credința a devenit
o cetate de piatră,
cu porțile închise în calea retragerii.
Nu mă pot întoarce.
Lumea a devenit
o casă deja golită.
Totuși Mama încă mă ține
cu mâinile ei calde, pământești,
țărâna, suflarea,
durerea de a trăi.
Dar Tatăl mă cheamă
din țara îndepărtată,
glasul Lui trecând peste ape
ca un vânt ce-mi știe numele.
Și fiecare zori ce trec
mai slăbesc un fir
din haina pe care Mama a țesut-o
în jurul trupului meu muritor.
Stau între două țărmuri:
unul de țărână, cald și familiar;
unul de lumină, aprig și veșnic.
Și deși picioarele mele
încă apasă pământul,
duhul meu se pleacă spre El,
Cel ce așteaptă dincolo de perdea.
Căci m-am născut din Mamă,
dar aparțin Tatălui.
Și când ceasul se va coace,
voi trece râul cel lin
și mă voi întoarce la Cel
de la care a venit mai întâi suflarea mea.
11.
Greierul
Această poezie surprinde un suflet obosit și introspectiv, aflat la pragul dintre existența pământească și dorul duhovnicesc. Înconjurat de zumzetul liniștit al nopții, simbolizat de cântecul stăruitor al unui greier, vorbitorul cugetă asupra unei vieți însemnate de răbdare, durere și căutări intelectuale care își pierd, în cele din urmă, însemnătatea. Dezbrăcând realizările lumești, istorisirea se zidește spre un punct de cotitură puternic: un dor vulnerabil și tăcut de a se întoarce acasă la Tatăl, schimbând istovirea trupească pe pacea și alinarea dumnezeiască.
Greierul
Greierul cântă în noaptea ostenită.
Aerul suflă un oftat lung și obosit.
O mie de stele deasupra nu fac nimic pentru mine;
ele își păstrează tăcerea.
Totuși, eu aștept.
Cânt în șoaptă.
Adierea poartă căldura ce se stinge a zilei.
Dragostea mea este mai lină acum,
fără grabă, plăpândă.
Zilele se scurg unele într-altele
până când doar greierul și cu mine
mai rămânem vegheori.
Sunt obosit.
Îmi este dor de casă.
Aceste oase au fost credincioase;
m-au purtat destul.
Și ele sunt obosite.
Acești ochi au văzut prea multe fețe,
prea multă suferință,
multă din ea nefiind a mea.
Tot ce am adunat de-a lungul anilor,
cunoaștere, trudă, mici izbânzi,
nu m-au putut pregăti pentru această așteptare.
Inima mea Îi cântă Domnului.
(Greierul cântă pentru o pereche, mi se spune.)
Lungă este noaptea.
Lung este ceasul.
Inima mea tremură în așteptare,
ca un lucru subțiat de vreme,
dar care încă bate.
Dacă Tatăl ar deschide ușa acum,
nu aș vorbi.
M-aș lăsa pur și simplu în brațele Lui,
și tot ce a mai rămas din mine
ar fi, în sfârșit, acasă.
12.
Lumina de la capătul zidurilor castelului
Privind cum alții își ridică apărări, înălțând ziduri înalte cât munții, ascunzând taine în spatele pietrei reci, umbrele lor întinzându-se lungi peste pământ, am jurat că nu voi trăi niciodată așa. Totuși, privind înapoi, văd că am făcut ceva mult mai rău: am zidit în schimb un castel. Am rătăcit prin sălile lui mărețe și pline de ecou, unele înguste, altele late și încărcate de făgăduințe mincinoase, unde lămpi slabe ardeau cu lumina rece a judecății. Un păcătos în orice chip și în orice vreme, m-am poticnit, am căzut, iar semințele pe care le-am semănat n-au adus nicio roadă. Sufletul meu a fost răscumpărat cu un preț pe care n-aș fi putut niciodată să-l plătesc sau să-l merite. Totuși, poarta cea veche stătea deschisă, nu prin rațiune, nici prin învățătură, nici prin toată strădania mea, ci doar prin har, prin credință. Așa că am pășit dincolo de prag și am privit Lumina dincolo de zidurile castelului meu. Stăpânul meu, Păstorul meu, trage-mă aproape. Îți aud glasul chemând prin vale. Îmi pun mândria la picioarele bolții, lăsând cetatea de piatră în urmă. Nu mai rămâne niciun zid. Nu dăinuie nicio umbră. Doar Lumina Ta, Lumina dincolo de zidurile castelului. Și acolo, în sfârșit, sunt acasă.
Lumina de la capătul zidurilor castelului
Dincolo de zidurile castelului
Privind cum alții își ridică apărări,
Înălțând ziduri înalte cât munții,
Ascunzând taine în spatele pietrei reci,
Umbrele lor întinzându-se lungi peste pământ,
Am jurat că nu voi trăi niciodată așa.
Totuși, privind înapoi, văd că am făcut ceva mult mai rău:
Am zidit în schimb un castel.
Am rătăcit prin sălile lui mărețe și pline de ecou,
Unele înguste, altele late și încărcate de făgăduințe mincinoase,
Unde lămpi slabe ardeau cu lumina rece a judecății.
Un păcătos în orice chip și în orice vreme,
m-am poticnit, am căzut,
iar semințele pe care le-am semănat n-au adus nicio roadă.
Sufletul meu a fost răscumpărat cu un preț
Pe care n-aș fi putut niciodată să-l plătesc sau să-l merite.
Totuși, poarta cea veche stătea deschisă,
Nu prin rațiune, nici prin învățătură, nici prin toată strădania mea,
Ci doar prin har, prin credință.
Așa că am pășit dincolo de prag
Și am privit Lumina dincolo de zidurile castelului meu.
Stăpânul meu, Păstorul meu, trage-mă aproape.
Îți aud glasul chemând prin vale.
Îmi pun mândria la picioarele bolții,
Lăsând cetatea de piatră în urmă.
Nu mai rămâne niciun zid. Nu dăinuie nicio umbră.
Doar Lumina Ta,
Lumina dincolo de zidurile castelului.
Și acolo, în sfârșit, sunt acasă.
13.
Mă întorc acasă
Soarele apune, lăsându-și jos coroana de aur, lumina lui ce se stinge odihnindu-se pe ochii mei ca o tămâie împletită din amintiri. Inima mea este liniștită; nu poartă niciun regret. Vântul serii devine cald, purtând pulberea anilor uitați. Îmi amintesc de mările neliniștite ale tinereții mele, cum fiecare val se ridica încrâncenat împotriva măruntelor împărății pe care mi le zidisem, până când, mistuit de toată furia lui, fiecare s-a frânt la picioarele lui Hristos. Ochii mei au privit multe lucruri frumoase: strălucirea zorilor, pacea liniștită a serii, câmpurile coapte pentru seceriș și chipurile celor pe care i-am iubit. Totuși, fiecare frumusețe era doar o împrumutare din a Ta. În toți anii acestei peregrinări pământești am așteptat în amurgul ce se adună, ca această țărână să se întoarcă în pământ, iar Hristos să primească ceea ce I-a aparținut întotdeauna. Micile mele mâhniri, care odinioară păreau munți, nu sunt decât umbre trecătoare pe lângă rănile sfinte ale Domnului meu. Aș putea trăi o mie de vieți, aș putea străbate o mie de văi, și tot nu aș putea pătrunde adâncul suferinței Lui, nici mărimea milostivirii Lui. Celor care stați lângă patul meu: nu plângeți. Dacă plângeți, plângeți doar pentru neliniștea ce încă mai rătăcește în propriile voastre inimi. Îmi las rugăciunile peste lacrimile voastre. Doamne, deschide-Ți porțile și primește-L pe robul Tău. Iartă focurile necugetate ale tinereții mele, mândria mea ascunsă și deșertăciunea care de atâtea ori a vorbit mai tare decât dragostea. Iartă orele pe care le-am petrecut zidindu-mă pe mine în loc să zidesc Împărăția Ta. Îmi pare nespus de rău. Chiar și acum, stând pe acest prag, știu că sunt nevrednic. Atât de mult din ce am semănat a căzut pe pământ neroditor; prea multe din cuvintele mele au purtat mai mult din mine decât din Tine. Totuși, mă întorc acasă. Nu pentru că aș fi meritat acest drum, ci pentru că Tu l-ai străbătut cel dintâi. Nu pentru că eu am fost credincios, ci pentru că Tu ai rămas credincios. Nu pentru că sunt eu vrednic, ci pentru că mila Ta este mai mare decât păcatul meu. Credința mea nu slăbește odată cu această suflare ce se stinge; duhul meu Te dorește doar pe Tine, O, Hristoase. Când lumina acestei lumi se întunecă, fă ca ultimul lucru pe care îl privesc acești ochi să fie Chipul pentru care au fost zidiți. Apoi lasă ca tot ce mai rămâne din mine să cadă cu bucurie la picioarele Tale, în sfârșit, cu totul, pentru totdeauna. Acasă.
Mă întorc acasă
Soarele apune,
lăsându-și jos coroana de aur,
lumina lui ce se stinge
odihnindu-se pe ochii mei
ca o tămâie împletită din amintiri.
Inima mea este liniștită;
nu poartă niciun regret.
Vântul serii devine cald,
purtând pulberea anilor uitați.
Îmi amintesc de mările neliniștite ale tinereții mele,
cum fiecare val se ridica încrâncenat
împotriva măruntelor împărății pe care mi le zidisem,
până când, mistuit de toată furia lui,
fiecare s-a frânt la picioarele lui Hristos.
Ochii mei au privit multe lucruri frumoase:
strălucirea zorilor,
pacea liniștită a serii,
câmpurile coapte pentru seceriș
și chipurile celor pe care i-am iubit.
Totuși, fiecare frumusețe
era doar o împrumutare din a Ta.
În toți anii acestei peregrinări pământești
am așteptat în amurgul ce se adună,
ca această țărână să se întoarcă în pământ,
iar Hristos să primească
ceea ce I-a aparținut întotdeauna.
Micile mele mâhniri, care odinioară păreau munți,
nu sunt decât umbre trecătoare
pe lângă rănile sfinte ale Domnului meu.
Aș putea trăi o mie de vieți, aș putea străbate o mie de văi,
și tot nu aș putea pătrunde adâncul suferinței Lui,
nici mărimea milostivirii Lui.
Celor care stați lângă patul meu: nu plângeți.
Dacă plângeți, plângeți doar pentru neliniștea
ce încă mai rătăcește în propriile voastre inimi.
Îmi las rugăciunile peste lacrimile voastre.
Doamne, deschide-Ți porțile și primește-L pe robul Tău.
Iartă focurile necugetate ale tinereții mele,
mândria mea ascunsă
și deșertăciunea care de atâtea ori a vorbit mai tare decât dragostea.
Iartă orele pe care le-am petrecut zidindu-mă pe mine
în loc să zidesc Împărăția Ta.
Îmi pare nespus de rău.
Chiar și acum, stând pe acest prag,
știu că sunt nevrednic.
Atât de mult din ce am semănat a căzut pe pământ neroditor;
prea multe din cuvintele mele au purtat mai mult din mine decât din Tine.
Totuși, mă întorc acasă.
Nu pentru că aș fi meritat acest drum,
ci pentru că Tu l-ai străbătut cel dintâi.
Nu pentru că eu am fost credincios,
ci pentru că Tu ai rămas credincios.
Nu pentru că sunt eu vrednic,
ci pentru că mila Ta este mai mare decât păcatul meu.
Credința mea nu slăbește odată cu această suflare ce se stinge;
duhul meu Te dorește doar pe Tine, O, Hristoase.
Când lumina acestei lumi se întunecă,
fă ca ultimul lucru pe care îl privesc acești ochi
să fie Chipul pentru care au fost zidiți.
Apoi lasă ca tot ce mai rămâne din mine
să cadă cu bucurie la picioarele Tale,
în sfârșit, cu totul, pentru totdeauna.
Acasă.
..
Amin.
14.
Vasele Făgăraș
O parabolă despre lut și Olar.
Este despre România sub comunism, în special despre rezistența din Munții Făgăraș, dar subiectul mai adânc este ce se întâmplă cu un popor atunci când istoria încearcă să-i frângă identitatea, și dacă vasul spart se mai poate întoarce în mâinile Ziditorului său.
Olarul este Dumnezeu, Creatorul nostru, iar noi suntem, bineînțeles, lutul; arderea lutului are loc în cuptor , ea este istoria, suferința, prigoana, iar vasele sparte sunt oamenii ale căror vieți au fost distruse de regimul comunist. Metafora vasului furat o veți găsi în memorii și în viețile întrerupte înainte de a-și fi putut atinge scopul rânduit.
Icoanele pictate, Maica Domnului, pâinea binecuvântată de preot, Olarul, cuptorul și, în cele din urmă, Dumnezeu, toate conectează suferința istorică la imagistica duhovnicească ortodoxă.
Olarul își întoarce privirea,
Iar înainte de ardere, lutul este furat.
O viață întreruptă
Cu mult înainte ca asupritorul să ia seama.
Cenușa se usucă în pământ palid,
Albiciunea ei pătată de istorii
Rostite doar în tăcere.
Proorocul a avertizat asupra prețului:
Linia pe care o treci
Și n-o mai poți trece înapoi.
Albastrul înaintează ca o flotă peste văi;
Negrul și-a alcătuit cetele îndrăznețe, de neclintit.
Preotul a ținut deschisă fiecare ușă,
Iar țăranii au fugit spre crestele înalte.
Făgăraș, Făgăraș,
Copacii ascund ceea ce regimul n-a putut da de urmă.
Partizanii s-au ascuns în spatele icoanelor pictate,
O fotografie de familie tăinuită
În dragostea liniștită a Maicii Domnului.
Celor nevăzuți care și-au pierdut chipul,
Celor mulți care au fugit și au sângerat:
Calea a fost mai mult decât viața însăși.
O, soții și fiice, mame și surori,
Luând pâinea pe care preotul o binecuvântase și o sângerase,
Pătimind cu credincioșie din dragoste pentru vasele sparte.
Adânc în munții Făgărașului,
Împotrivindu-se stăpânirii Securității,
Au devenit nevăzuți, nevădiți,
Legați de o cauză a identității.
N-a mai rămas nimeni să rânduiască zilele
Sau să-și sape steagurile în sângele
Vărsat în celule umede, încătușați în fier.
Țara Făgărașului, loc de chin,
Departe de priviri, departe de rugăciune.
Cicatricile ei nevăzute sapă mai adânc decât pietrele ei.
Istoria a zdrobit vasele,
Furând un popor chiar din cuptor.
Oale sparte zăceau împrăștiate în noroi.
Poliția secretă a scormonit peste tot,
Storcând adevărul de la oricine știa,
Strivind lutul până n-a mai rămas nimic.
Până când tot ce a mai rămas
Ai fost tu, Hașu, oală veche și “îndărătnică” de lut.
Timp de douăzeci de ani și mai bine,
Te-ai împotrivit iadului lor.
O, Gheorghe Hașu, pentru dragostea lui Dumnezeu, ai milă.
Căci unii au devenit legendă
Pierzând toate lucrurile,
Iar vasul spart, în cele din urmă,
Este adunat înapoi în mâinile Olarului.
15.
Ce este păcatul?
Prolog:
Umbra de pe prag. Ne petrecem viețile construind fortărețe din logică și negare, convingându-ne că granițele pe care le încălcăm sunt inofensive și că întunericul pe care îl purtăm aparține doar altora. Numim eschivele noastre pace, iar tăcerea noastră, putere. Cu toate acestea, în spațiile liniștite dintre culmile noastre și cele mai adânci prăbușiri, o întrebare fundamentală zăbovește fără răspuns, așteptând la pragul inimii omenești: De ce anume fugim cu adevărat și ce se întâmplă când, în sfârșit, ne oprim să privim?
Ce este păcatul?
Suflet fără de lege, unde îți sunt hotarele?
Păcatul îți bate mereu la ușă,
gata să te mistuie, să urmărească ceea ce nu se poate vedea.
Însăși ființa ta se află în război,
iar războiul este în noi toți.
Avem noi, sau am eu nevoie de un Dumnezeu care să ne salveze?
Am eu cu adevărat păcat? Nu este plăcerea bună?
Uneori te face să te simți bine.
Și totuși, o stare de extaz este, prin definiție, temporară, nu-i așa?
O cădere urmează întotdeauna după o culme.
Nu atunci avem nevoie de Dumnezeu?
Trebuie cu adevărat să mă spovedesc mai întâi?
Am avut un păcat odată.
A fost atunci când nu am spus niciunui suflet ce făcusem.
L-am ascuns, așa cum un șarpe s-ar târî sub o stâncă.
Mi-am acoperit păcatul sub o mască
și am uitat de el.
Este ușor, iar apoi, când a pierit, sunt în pace.
Pacea, opusul a tot ce înseamnă păcat.
Dar păcatul este pentru ceilalți oameni.
Slăbiciunea nu este în mine.
Păcatul, prin definiție, sunt ceilalți oameni.
Și atunci, de ce avem nevoie de Dumnezeu?
Iisus, omul de pe cruce,
a murit El oare cu adevărat pentru mine?
Poate un om să aleagă asta?
Poate cineva pe care nu l-am cunoscut niciodată să moară pentru mine?
Aș vrea să știu de ce.
Dar spovedania tot revine în minte.
Să mă spovedesc eu oare
pentru ceva ce nu am cerut niciodată?
Și atunci am început să mă întreb,
cum ar fi dacă păcatul nu era doar ceea ce făcusem,
ci ceea ce nu reușisem să văd?
Cum ar fi dacă războiul nu era în jurul meu,
ci înlăuntrul meu?
Cum ar fi dacă ușa nu a fost niciodată încuiată,
iar cel ce stătea afară eram chiar eu?
Am privit din nou spre Cruce
și am văzut, pentru prima dată,
nu o pedeapsă,
ci o iubire pe care nu o puteam încă înțelege.
Îmi petrecusem viața punând întrebări
ca și cum răspunsurile erau lucruri pe care le puteam ține în mână.
Dar, dintr-odată, era ceva în fața mea
care îmi cerea doar atât: să privesc.
Și am privit.
Ca un copil ce descoperă un cer nou,
am văzut că întotdeauna fusese mai mult deasupra mea
decât îmi imaginasem vreodată.
Și atunci am înțeles:
păcatul nu era doar încălcarea unei legi.
Era distanța pe care o pusesem
între mine și Dumnezeu.
Iar spovedania nu era o sentință.
Era ușa.
Iar dincolo de acea ușă
era Hristos,
așteptând.
16.
Pe o ramură încercată de vremi
Prolog:
Lumea rareori se oprește din freamăt, iar o inimă subțiată de timp se învață să mai aștepte prea puțin de la liniște. Însă, din când în când, harul soseste neanunțat, alegând locurile colțuroase și neșlefuite pentru a poposi.
Este vorba despre o femeie — metafora este un fluture —, ea este consoarta mea, care nu se desprinde niciodată de lângă mine, este omul de care te îndrăgostești, dragoste simțită atât de adânc încât clipa dăinuie pentru totdeauna într-o amintire ce se revarsă până în ceruri…
Ce este acest fluture ce se așază blând pe brațul meu,
O sclipire de uimire în aerul tăcut?
De ce își întoarce ochii spre mine,
Ca și cum sufletul meu ostenit
Ar fi, dintr-odată, vrednic de privit?
Aripile i se deschid.
Atingerea ei este cel mai suav sărut,
Purtând cea mai fină mireasmă de trandafir,
Iar pentru o clipă
Lumea pare să-și țină suflarea.
O mie de stele se revarsă din aripile ei
Și se așază lin pe pieptul ei.
Cum poate un om ca mine,
Cu pielea aspră ca scoarța de copac
Și cu o inimă încercată de anotimpuri,
Să fie vrednic de o frumusețe atât de delicată?
Fruntea mi se încălzește.
Gândurile mi se risipesc ca frunzele
Într-un vânt neașteptat,
Iar tot ce credeam că mult contează
Piere.
Rămâne doar lumina
Din ochii ei.
Și iată-mă,
Nimic și totul,
Un muritor ținut pentru o clipă
În privirea a ceva etern.
Până și ploaia s-ar putea aduna
Și ar urma vântul
Dacă ea i-ar cere-o.
Iar vântul ar veni și ar pleca,
Fără să o tulbure vreodată.
Ce este acest sentiment?
Este aceasta dragostea…
Această dragoste tremurătoare, imposibilă?
Poate o inimă de muritor să ofere ceva
Ce dăinuie dincolo de propria-i trecere?
Poate ea iubi cu adevărat
Ceea ce într-o zi trebuie să se întoarcă în țărână?
Și totuși, nădejdea se trezește,
Tăcută ca gândul unui poet,
Iar bucuria pâlpâie ca o lumânare
Ocrotită în mâinile ei.
Pentru ea, bucuria pare veșnică.
Pentru mine, este trecătoare.
Dar chiar și o bucurie trecătoare
Ar putea deveni veșnicie
Când este împărtășită cu ea.
Este liberă să vină,
Liberă să zboare departe,
Liberă să se întoarcă
Ori de câte ori dorește.
Iar eu…
Eu mai sunt aici încă puțin,
Recunoscător pentru fiecare suflare
Pe care o petrece alături de mine.
Căci încă o clipă
Este tot ce voi avea vreodată nevoie.
Prolog
La poalele Carpaților, viața se simte altfel. Munții stau ca niște bătrâni străjeri, privind în tăcere cum oamenii își poartă zilele. Fumul se ridică din hornuri și plutește peste cer, lin și cenușiu, ca și cum lumea și-ar aduce aminte de ceva pierdut.
Cu toții purtăm clipe în care trăirile ni se frâng, risipindu-se prin ruinele a tot ce am trăit. Timpul se scurge pe lângă noi, iute sau domol, dar pururea înainte. Iar într-o zi ne ajunge deplin — clipa în care viața apune și începe veșnicia.
Cei ce rămân își lasă lacrimile pe piatră. Amintirile lor devin mărturia că nimeni nu pășește singur. Chiar și în tăcere, chiar și în îndurerare, ceva blând rămâne cu noi.
La urmă, sufletul este adunat, iar celelalte sunt lăsate în urmă. Această carte de acolo începe — din spațiul dintre trăire și plecare, dintre munte și cer, unde fiecare poveste își află adevărul.
Când deodată simțirile mi s-au risipit printre ruine,
Eram la poalele Munților Carpați,
Fumul din hornuri trecea ca niște nori de cernire,
Îmbrăcați în gri, cu subțiri cravate negre.
Timpul, acel stăpân al veșniciei,
Scurs ca nisipul printre degete,
În cele din urmă te ajunge,
Iar atunci ai întreaga veșnicie,
Raiul sau Iadul.
Lacrimile celor pe care îi lăsăm în urmă
Cad în tăcere peste piatra
Ce se așterne peste tine,
Amintiri pentru ceilalți,
Mărturii că nimeni nu pășește singur,
Căci îngerii strâng recolta
Și lasă pleava în urmă.
