Vasile Voiculescu s-a născut la 13 octombrie / 27 noiembrie 1884 – 26 aprilie 1963, la Pârscov/Buzău, în familia negustorului Costache Voicu și a soției sale Sultana – familie binecuvântată cu 7 copii.

Urmează școala primară la Pleșcoi, apoi gimnaziul la Buzău. Absolvent al Liceului Gheorghe Lazăr din București, urmează Facultatea de Litere și Filosofie, apoi pe cea de Medicină. Se căsătorește cu fosta sa colegă de facultate Maria Mittescu, în 1910. Vor avea cinci copii: Martha Elisabeta (1 aprilie 1911 – 5 aprilie 1994, Paris), Olga-Sultana (13 iulie 1912 – 16 februarie 1983, Paris), Radu Ilie Vasile (28 mai 1914 – 12 noiembrie 1996), Ion (16 mai 1916 – 23 octombrie 1973), Gabriela – Michaela (8 noiembrie 1920 – 2009) – conform Poeziile.com.

Devine doctor în medicină, lucrează la medic la țară (în Gorj, Ilfov, Dâmbovița…). În 1912 debutează ca poet în „Convorbiri Literare”. În timpul Primului Război Mondial îl găsim pe front ca medic militar. La finalul războiului primește pentru merite deosebite „Coroana României cu spade în gradul de Ofițer”. Continuă să colaboreze la diverse reviste de cultură „Florile dalbe” „Flacăra”, „Cuget românesc”, „Viața literară”, „Însemnări literare”, „Dacia”, „Kalende”, „Gândirea”, „Luceafărul”, „Revista Fundațiilor Regale”, „Viața Românească” etc.

Se stabilește la Bârlad unde va fi medicul șef al orașului. Ulterior devine medicul „Administrației Domeniilor Coroanei”. Începe să publice sfaturi medicale în revistele „Lamura” și „Albina” și primește decorația „Crucea Meritului Sanitar” pentru toată activitatea depusă în domeniul medical. Din 1916 începe să publice volume de versuri „Poezii”, „Din țara zimbrului”, „Pârga”, „Poeme cu îngeri” etc.

La începutul anilor ‘30 se stabilește în București ca medic-șef al Secțiunii sanitare de pe lângă Primăria Sectorului III Albastru. Susține numeroase conferințe pe teme medicale și debutează ca dramaturg. Continuă să publice volume de versuri și să fie răsplătit cu mai multe premii literare. În 1935 devine membru titular al Academiei de Științe din România.

Între 1940 și 1943 este Director al Centrului de sănătate nr. 4 din Bucuresti. Pentru o perioadă este directorul programelor culturale și medicale la Radio București și șef al cenzurii, calitate în care a scăpat fizic intelectuali evrei de la deportare, cărora le-a asigurat colaborarea publicistică. Se pensionează, continuă să scrie și începe să frecventeze din 1944 întâlnirile grupului „Rugul aprins”, de la mănăstirea Antim, stareț arhimandritul Vasile Vasilachi. Reuniunile aveau loc în salonul stăreției sau în biblioteca mănăstirii, în prezența a numeroși scriitori, oameni de cultură și monahi: Ion Marin Sadoveanu, Anton Dimitriu, Alexandru Mironescu, Paul Sterian, Mircea Vulcănescu, Sandu Tudor, Dumitru Stăniloaie, arhimandritul Haralambie Vasilachi, părinții Felix Dubneac, Andrei Scrima, Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc, Adrian Făgețeanu. Se intenționa scoaterea unei reviste de spiritualitate românească, alături de acțiuni umanitare și de încurajare a artelor, prin acordarea de premii. Publică volumul Poezii, ediție definitivă. În toamna lui 1946, soția lui, Maria, moare în urma unei hemoragii cerebrale. În 1948 „Rugul Aprins” este interzis de regimul comunist ca „organizație subversivă”, Vasile Voiculescu continuă însă să frecventeze membrii grupării recent interzise.

10 ani mai târziu, Vasile Voiculescu este arestat de regimul comunist cu lotul Alexandru Teodorescu (Monahul Sandu Tudor) creatorul grupului „Rugul Aprins”. Etichetat drept legionar, mistic și contrarevoluționar, va fi judecat de Tribunalul Militar București care îl va condamna la 5 ani temniță grea pentru „uneltire împotriva orânduirii sociale”.

Poetul în vârstă de 74 de ani începe executarea pedepsei la Jilava, fiind ulterior transferat la Aiud. Starea sănătății sale se degradează rapid sub regimul de exterminare la care a fost suspus.

Închis la Zarcă, Voiculescu este menționat de ceilalți locatari ai acestei închisori în închisoare drept o prezență discretă, contemplativă, mereu cu rugăciunea pe buze și în inimă. Aici contractează TBC la coloana vertebrală. În timpul detenției Vasile Voiculescu are un comportament desăvârșit și o atitudine intransigentă față de regim. Este eliberat la 28 aprilie 1962, cu un an înaintea expirării pedepsei cu sănătatea distrusă.

A trăit încă aproape an după eliberare. Internat în majoritatea timpului în diverse spitale și sanatorii, boala nu a putut fi stopată și nici durerile alinate. În 26 aprilie 1963, sufletul lui Vasile Voiculescu a început să urce vămile văzduhului. După dorința sa, a plecat pe ultimul drum îmbrăcat cu hainele cu care se eliberase din temniță. După o înmormântare discretă, trupul său și-a găsit odihna veșnică în Cimitirul Bellu din București.

După 1990 personalitatea sa a început să fie descoperită de tinerele generații. Academia Română l-a declarat membru post-mortem în 1993. În satul său natal, Pârscov, există din 1996 „Casa Memorială Vasile Voiculescu” străjuită de bustul poetului. Strazi, școli generale, școli sanitare, biblioteci din București, Buzău, Oradea, Bezdead etc, îi poartă numele. Opera sa a fost republicată și a început să fie studiată în programa școlară. Citiți la RADOR o mărturie a lui Pan Vizirescu și o mărturisire a lui Radu Gyr.

Poet, medic, rugător mistic și deținut politic, Vasile Voiculescu este un mare erou al demnității romănești. În veci pomenirea lui!

„Să fi fost începutul lunii decembrie 1959, o lună geroasă, o lună a lupilor, când ușa grea și masivă a celulei fu dată în lături și înăuntru își făcu apariția doi deținuți de drept comun, purtând pe o targă o firavă făptură de om, care aducea, prin liniile ascuțite ale pomeților, mai degrabă cu un sfânt decupat din icoanele neasemuite ale pictorilor bizantini. Era așa de slab, că puteai să vezi prin el și-l urmăream cum încerca să-și strângă zeghea asupră-i, cu rămășița unui efort nepământean. Era frig, tare frig în celulă și răceala se simțea și prin țurțurii de gheață care atârnau ca niște ciorchini pe sub obloanele țintuite ale fiecărei celule.

Marele poet și-a făcut câteva luni stagiul la faimosul fort 13 Jilava, sub domnia bestială a locotenentului Ștefan și apoi trimis cu o dubă supraaglomerată în penitenciarul Aiud, stația terminus a intelectualității române. Acolo poetul, datorită inaniției, a contactat o tuberculoză pulmonară, fiind, în final, pe ultima sută de metri, internat în spitalul penitenciarului. Dar cei care considerau că poetul va deceda acolo și-au greșit socotelile.

Paturile suprapuse pe trei nivele și înțesate cu bolnavi de toate culorile politice dădeau un aspect babilonian și pe deasupra ne mai chinuia și frigul. Este cel puțin ciudat că Vasile Voiculescu nu s-a plâns niciodată de acest flagel, deși ultimele rămășițe de mușchi se încordau distrofici sub zeghe. Un samarinean, înfruntând pericolul de a fi prins împletind, îi confecționase un pulover din te miri ce și i-l oferise să-și mai dezmorțească oasele înțepenite de frig. Era cel mai frumos dar pe care îl putea face cineva și într-o clipă am avut impresia că ochii lui Voiculescu se umeziseră.

Într-o bună zi am fost anunțați de către securistul de serviciu că vom face baie. Era pentru prima dată când îl vedeam pe marele vrăjitor al condeiului gol-goluț și m-am speriat de halul de distrofie în care să găsea. I-am dat săpun pe spate, încercând să îndepărtez cojile stratificate pe pielea lui care nu mai cunoscuse săpunul de mai bine de șase luni. Din dușuri a început să curgă apă rece ca gheața. Rămăsesem cu săpunul pe noi, căci jeturile tăiau ca un brici. Am început să ne îmbrăcăm într-un ritm îndrăcit. Poetului îi căzuseră straiele pe jos și se chinuia din răsputeri să și le recupereze. Ne-a fost greu să-l îmbrăcăm, că tremura din toate încheieturile. Din camera alăturată se auzeau râsetele deșănțate ale celor care ne antrenau inconștient în jocul de-a viața și moartea. Poetul rămăsese cu săpunul pe ochi și contactul cu apa rece îi tăiase respirația. De-atunci n-am mai reușit să-l convingem să mai facă vreo baie, chiar când ne dădea târcoale primăvara. În urma acestui șoc se alesese cu o agravare a căilor respiratorii, o congestie pulmonară în care lumina firavei sale făpturi oscila între viață și moarte. Făcea temperatură mare, devenise extrem de tăcut și îi dispăruse complet pofta de mâncare. Nici chiar cele 50-60 de grame de pâine, rația zilnică pentru a ne prelungi agonia, nu îl mai interesau.

Neras de trei-patru săptămâni, cu pomeții obrajilor ascuțiți, parcă înțepând lumina, părea un sfânt întors de pe alte tărâmuri. În starea aceasta l-a găsit doctorița Maria Balea, medicul oficial al închisorii, într-una din rarele ei vizite pe secție. Era totuși o femeie imprevizibilă, care de multe ori își depășea calitatea de medic securist. Cu o sfiiciune parcă vinovată, constatând și starea febrilă mare a poetului, a întrebat: <<Domnule doctor, ce doriți să vă prescriu?>>, <<Un ou, doamnă, un ou>>, răsună glasul stins al poetului, șlefuitor de metafore, care nu mai pusese nimic în gură de trei zile.” (Gheorghe Penciu – „Candidați pentru eternitate”, Editura Crater, București, 1997)
.

.
Durereade Vasile VoiculescuOprită să se urce în Ceruri vreodată,
Durerea n-are aripi, să-și facă vânt,
Ci calcă, peste lespezi încovoiată,
Înger pururi încătușat de pământ.Adâncu-i glas n-ajunge la stele…
Brațele-i vântură cenușă și lut,
Presărându-le peste răni grele.
Dar Domnul a ales-o de la-nceput.În ochii ei lucește, încă neînțeleasă,
Lumina, semnul Lui izbăvitor,
Și a pus-o mai presus, crăiasă
Și pildă, îngerilor tuturor.Ea nu știe… Dar când somnul o doboară,
În miezul nopții și-al tăcerii,
Marii îngeri pe pământ coboară
Și se pleacă de sărută picioarele durerii.

_____________

Sursa – https://www.activenews.ro/cultura-istorie/26-aprilie-Poetul-medicul-rugatorul-mistic-si-detinutul-politic-Vasile-Voiculescu.-61-de-ani-la-Ceruri-142881

O, țara mea, mâncată de jivine,

Pe drumurile-ți albe-n triste sate,

Cu traistă de cerșetor în spate,

Azi iar colindă Dumnezeu prin tine

– Vasile Voiculescu, poetul coborât din icoană

(13 octombrie / 27 noiembrie 1884 – 26 aprilie 1963)

„Ceea ce izbea în persoana lui Vasile Voiculescu era bunătatea serafică pe care știa să o arate orișicui: nici nu critica pe nimeni, nu găsea defecte nimănui și nu blama pe nimeni, aflând întotdeauna scuze și înțelegându-l pe fiecare.”

Viața și opera poetului Vasile Voiculescu sunt paradigmatice modele de trăire, de gândire creștină, cu precădere în zilele noastre, când adevăratele valori se relativizează, locul lor luându-l superficialitatea, imoralitatea, duhul secularizant – dușmani înverșunați ai unei viețuiri autentice.

Vasile s-a născut pe data de 13 octombrie 1884, în localitatea Pârscov, județul Buzău, ca fiu al lui Costache și Sultana Voicu. Învățământul primar și gimnazial l-a absolvit la școala din Pleșcoi, iar cel mediu, la liceele „A. Hâșdeu” din Buzău și „Gheorghe Lazăr” din București. Se pare că la școală i s-a modificat numele de familie, devenind așa cum îl cunoaștem din literatură, Voiculescu. După absolvirea liceului, s-a înscris la Facultatea de Litere și Filosofie, abandonând-o la scurt timp. A urmat apoi cursurile Facultății de Medicină, absolvită în 1909; și-a susținut teza de licență în chirurgie, continuându-și specializarea în Medicină internă și Epidemiologie. De mic copil s-a dovedit o fire evlavioasă, sensibilă, dornică de a cunoaște tainele și sensurile existenței. Buna sa mamă i-a sădit în suflet credința și, după cum însuși mărturisea, adesea-i strecura, pe lângă povești sau basme, citiri din Viețile Sfinților. Mai târziu afirma că pregătirea științifică, studiile medicale, cursurile de la Filozofie, lectura numeroaselor cărți de religie, cultură ori artă l-au apropiat foarte mult de Dumnezeu. Obișnuia adesea să spună: „credința trebuie să stea la temelia spiritului omului normal”. De altfel, mai târziu a mărturisit: „dacă n-aș fi ajuns medic, cred că aș fi fost preot”.

La 21 februarie 1910, tânărul medic Voiculescu s-a căsătorit cu o colegă de facultate și consăteană, Maria Mitescu, având împreună cinci copii. Cariera medicală și-a început-o într-o localitate din județul Gorj. Mobilizat pe front, a participat la Primul Război Mondial ca șef al Spitalului Mobil Nr. 6. Cu răspundere, cu dragoste, îi îngrijea în egală măsură pe soldați și pe refugiați. Se dovedea un samarinean milostiv, turnând pe rănile lor untdelemnul devotamentului, amestecat cu vinul bucuriei de a se jertfi pentru greu încercații lui pacienți. Cu iubire altruistă, a slujit la căpătâiul militarilor români sfârtecați de gloanțe ori schije, până ce s-a îmbolnăvit de tifos. După terminarea primei conflagrații mondiale, medicul jertfelnic, scăpat din ghearele morții de Desăvârșitul Taumaturg, Hristos Domnul, s-a preocupat de sănătatea românilor, îndeosebi a celor din mediul rural, inițiind o serie de acțiuni de popularizare a unor reguli fundamentale de igienă, de promovare a medicinii „verzi”, aflată la îndemâna tuturor. Considerându-și profesia o misiune, o pasiune, nu-l interesa niciodată remunerarea serviciilor sale; astfel și-a atras supranumele de „doctorul fără de arginți”.

Pe lângă misiunea grea, epuizantă, de vindecător al trupurilor, Vasile Voiculescu și-a găsit timp să aștearnă pe hârtie gânduri albe, versuri de o frumusețe aparte. A debutat în revista „Convorbiri literare” cu poezia Dorul, în anul 1912. În 1916 a publicat volumul Poezii, iar în 1927, Poeme cu îngeri, urmând ca până în 1939 să publice și alte volume de versuri: Destin, Urcuș, Întrezăriri. Mare parte a operei sale dramatice și a prozei a fost publicată postum. În urma activității literare susținute, Societatea Scriitorilor Români l-a ales ca membru în 1920. Din 1934, Vasile Voiculescu a activat ca director de programe culturale la Radio România, până în 1946, când, după unele mărturii, se pare că a fost interzis.

Anul 1946 a însemnat pentru el o răscruce. Soția sa a decedat în urma unei comoții cerebrale, iar Voiculescu a părăsit viața publică, devenind, după mărturia unuia dintre fiii săi, un veritabil sihastru. A scos din alimentație carnea, a refuzat să participe la serate ori întruniri culturale, trăind retras, supunându-se unor nevoințe din ce în ce mai aspre. Bunăoară, și-a blocat cu cărți soba din odaie, așa încât aproape un deceniu a dormit în frig. Și-a lăsat păr lung, barbă, devenind la înfățișare asemenea unui monah cuminte. Un contemporan, apropiat de-al lui, îl descria astfel: „ceea ce izbea în persoana lui Vasile Voiculescu era bunătatea serafică pe care știa să o arate orișicui: nici nu critica pe nimeni, nu găsea defecte nimănui și nu blama pe nimeni, aflând întotdeauna scuze și înțelegându-l pe fiecare”. În căutările sale duhovnicești, a găsit cercul religios „Rugul Aprins” de la Mănăstirea Antim, frecventat de renumiți monahi, teologi, oameni de cultură care au înțeles să-L caute pe Dumnezeu stăruitor, având în vedere tăvălugul bolșevic ce deja strivise multe vieți și idealuri creștine. De la membrii monahi ai grupării a învățat să se apropie și să practice Rugăciunea inimii. Simțind „pericolul” reprezentat de o mână de oameni pașnici, iubitori de frumuseți spirituale, culturale, regimul totalitar a desființat „Rugul aprins”, numeroși membri sfârșind în închisorile comuniste. Printre ei s-a numărat și firavul poet Vasile Voiculescu, arestat în noaptea de 4 spre 5 august 1958, în pofida vârstei sale de aproape 74 de ani. Deși trăia atât de sfios, neîmpricinat cu nimeni, s-a văzut acuzat de uneltire contra ordinii sociale.

În perioada dramaticelor interogatorii, venerabilul om de cultură a încercat să se apere cu demnitate, susținând că „Rugul aprins” nu constituia o mișcare antinațională, nici fascistă, ci doar un cerc literar, religios. După patru luni de chinuri, de nenumărate umilințe, procesul s-a încheiat la 8 noiembrie 1958 cu o nedreaptă condamnare la cinci ani de temniță. Inițial, l-au închis pe Voiculescu la Jilava, transferându-l apoi la Aiud. Demn, tăcut, Vasile Voiculescu a suportat cu nădejde creștinească torturile încarcerării. După eliberare nu a povestit nimic, nici nu a încercat să se victimizeze cu atrocitățile suferite în detenție. Însă după 1990, mulți colegi de suferință au amintit în memoriile lor despre Vasile Voiculescu. Bunăoară, istoricul Vasile Boroneanț afirma: „am zărit (în celulă, n.r.) un bătrân cu părul alb, purtând parcă o aură de sfânt. Atitudinea și figura lui iradiau liniște și blândețe. Acesta a fost momentul întâlnirii mele cu cea mai scumpă și dragă persoană din câte am cunoscut în cei zece ani de închisoare, poetul Vasile Voiculescu”. Frigul, mizeria, foamea l-au răpus pe asceticul poet, căci contractase o necruțătoare boală, TBC la coloana vertebrală, care l-a imobilizat într-o stânjenitoare infirmitate fizică. Cu toate acestea, sufletul său continua să iradieze lumină și pace, căci, după spusele aceluiași camarad de celulă, „era impresionantă purtarea lui de față de toți cei din jur. Se hrănea parcă din Duh Sfânt și era un creștin desăvârșit. Nu-l interesa prea mult hrana, împărțind-o cu ceilalți. Se crease în jurul lui un cerc de profitori, care uneori îi luau mâncarea fără ca măcar să-l întrebe. Într-o zi, un bolnav s-a repezit să-i ia mâncarea. Răspunsul blajinului încarcerat la riposta colegilor a fost: «Lăsați-l, și el este creatura lui Dumnezeu și dacă s-a repezit s-o ia, înseamnă că el are nevoie mai mare decât mine de această mâncare»”.

Întrebat adesea cum privește atrocitățile îndurate, cu voce caldă, pașnic, răspundea: „asta mi-a fost crucea pe care trebuie să mi-o duc”. După patru ani de zguduitoare chinuri, poetul, coborât parcă dintr-o icoană, a fost eliberat. Un fel de a spune „eliberat”, căci nici nu se putea mișca din cauza bolii. Prin rugăciune și meditație se liberase de mult… La 2 mai 1962, familia l-a luat din pușcăria de la Aiud, ducându-l în odăița sa din București, unde maldărele de cărți îl așteptau în pacea isihastă, dorită de atâta vreme. A urmat apoi un an de dureri, de necruțătoare suferințe, până ce, în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963, Domnul l-a trimis pe îngerul Său să-l cerceteze pe încărunțitul poet Vasile Voiculescu. Astfel și-a luat zborul către înălțimi celeste un suflet bun, milostiv, un medic de trupuri, dar și un mânuitor iscusit al condeiului, un căutător de liniști isihaste, un mare iubitor de frumuseți nepieritoare.

ARHIMANDRITUL MIHAIL DANILIUC /DOXOLOGIA

Sorin Gheorghe Suciu: Schimbarea la Față a României și Rostul creștin în opera lui Vasile Voiculescu

„Fără a avea intenția de a fi dogmatici, deși dogmatismul este un atribut caracteristic vârstei, după cum sublinia odată Nicolae Manolescu, vom încerca, folosind, în principal, deslușirile Sfântului Grigorie Palama, să găsim firul ce călăuzește poezia lui Vasile Voiculescu pe aspra cărare spre Lumină.

Cărarea ne va conduce, sperăm, dinspre zona manifestă a spectacolului privirii, ca necesară contemplație, prin năzuința arzătoare a inimii către tărâmul în care revelația Luminii devine posibilă. Manifestarea Luminii va fi căutată pornind de la imagine, urmărindu-se dihotomia idol – icoană, reflectată în poezia din volumul Pârgă, unul pe care noi îl considerăm a fi de referință. Vom încerca a releva eul hristomorf voiculescian prin urmărirea saltului transcendental întru aflarea scânteii de dumnezeire rămasă în fiecare dintre noi, după cădere; pe de altă parte, imagistica voiculesciană legată de acest supra-simbol al operei sale va fi urmărită, în principal în două dintre poezii, scrise la o distanță de două decenii una de alta, ambele coagulând în jurul imaginii munților sacri ai spiritualității iudeocreștine, Horebul vetero-testamentar și Taborul neotestamentar, transfigurări ale năzuinței eului voiculescian întru Lumină. Munții amintiți (vechi și puternice simboluri) sunt legați prin revelația Luminii increate, dogma creștină înglobând simbolistica vetero-testamentară a rugului aprins în icoana Maicii Domnului, icoană pe care Voiculescu va avea prilejul să o vadă la mănăstirea Antim, locul unei întâlniri providențiale a unei părți a intelectualității românești căutătoare de Adevăr, precum și a unei părți a reprezentanților monahismului de la noi, cu părintele spiritual Ioan cel Străin (Ivan Kulîghin), alungat de către bolșevici, împreună cu ceilalți trăitori întru Domnul de la mănăstirea Optina și eliberat (împreună cu mitropolitul Rostovului, al cărui duhovnic era la acea dată) de către Armata Română dintrun lagăr de concentrare din preajma orașului Rostov pe Don. Alături de cele șapte narațiuni din culegerea alegorică și inițiatică Pelerinul rus, culegere ce reprezintă, după Roxana Sorescu, modelul narativ al povestirilor voiculesciene, scrisoarea părintelui Ioan cel Străin, a cărei lectură hermeneutică ne este relevată de către părintele Andrei Scrima, reprezintă puținul palpabil lăsat nouă din «tezaurul» salvat de flăcările pojarului ce a pârjolit, a câta oară, partea noastră de Europă. Impalpabilul, ce a înfricoșat regimul de tristă amintire, altoit și la noi, cu forța brută, sa transmis din mintea și inima părintelui ortodox rus înspre cele ale intelectualilor și călugărilor români grupați în jurul Rugului Aprins” (pp. 73-74).

„Vasile Voiculescu, prin martiriul său în închisorile comuniste, cu coloana vertebrală ruptă la interogatorii dar fără a-i putea fi frântă verticalitatea, voința ce venea dintr-o credință organică în mântuitorul nostru Iisus Hristos, este o piatră pe care neamul nostru se poate sprijini, o piatră asemenea multor altora ce stau la temelia românismului.

Nevinovați precum porumbeii și înțelepți ca șerpii, mărturisitorii lui Iisus Hristos din orizontul Rugului Aprins, și nu numai ei, au păstrat aprinsă fărâma de dumnezeire din omul acestor plaiuri mult încercate, contribuind la mărirea comorii neamului, comoară ce va conta în cumpăna de la capătul acestei lumi. Căpitanul Tomuț (proiectând «o expresie megalomană, caricaturală, grotescă» – prin inserarea unei fraze cioraniene din Schimbarea la față a României și prin schimbarea trăsăturilor unor protagoniști – în viziunea deconstructivistă postmodernistă a ecranizării povestirii lui Voiculescu de către Pintilie) va prefera, asemenea eului voiculescian, ieșirea definitivă (și, mai ales, definitorie) din scena lineară a mundanului pentru a plonja, întru ridicare, în lumina «jarului aprins», închipuind, astfel, crucea, simbol în accepțiune palamită al Creatorului său” (pp. 189-190). „Ajunși cu defrișatul în punctul acesta, capăt posibil pentru o relansare, ca să refolosim imaginea lui Jean-Luc Marion din introducere, considerăm că a noastră carte aruncă un dram de lumină asupra rostului creștin din opera lui Vasile Voiculescu – o lumină născută din scânteieri de inspirație și nu chiar foarte multă transpirație, dacă e să mărturisim ceva până la urmă -, care va ajuta «iubit cetitoriul» să pătrundă miezul creației unui autor profund credincios, un autor care a scris inspirat, în mare măsură, și care a topit vâna adâncă a tradiției în creuzetul inimii de Iubire arzânde, șlefuind, apoi, cu migală și artă, diamantele rezultate. Personalitate complexă, cu un destin pe măsură, curmat pe nedrept, Voiculescu s-a urnit greu pe panta poeziei, arta sa având nevoie de o perioadă lungă de gestație în mintea și în inima ocupată de acei «frați dușmani» de care amintea Doinaș. Când această ocupație a-ncetat, când poetul a ajuns să pășească pe calea isihiei, întreaga experiență artistică și de viață s-a distilat în athanorul care i-a devenit inima cu mintea împreunată’ntru Lumină. Atunci, s-a dăruit pe sine, asemenea Celui pe care L-a căutat o viață întreagă, pe felurite căi. Din darul său, am primit și noi o frântură, pe măsura inimii noastre, încercând a o oferi mai departe, celor care or fi având nevoie de el” . (p. 344)

Sorin Gheorghe Suciu

Rost creștin în opera lui Vasile Voiculescu, Editura Doxologia, Iași, 2022

„Să spunem din capul locului că cercetarea lui Sorin Suciu asupra operei lui V. Voiculescu este una completă, nu doar prin extensia ariei de investigare textuală și acoperirea riguroasă a bibliografiei critice, dar mai ales prin adâncimea inserțiilor interpretative. Completitudinea nu constă numai în panoramarea unui spațiu cât mai larg, prin explorarea exhaustivă a obiectului; ea privește în primul rând atingerea zonelor de profunzime, a imensului rezervor subtextual, pat germinativ al simbolurilor. Spre acest substrat fertil se îndreaptă cu predilecție exercițiul exegetic, autorul descoperind pas cu pas ceea ce textul acoperă. Suntem martorii privilegiați ai unui travaliu „arheologic”, de depliere a celor mai discrete pliuri textuale, și – complementar – ai unui demers restaurativ, de cuprindere a sensurilor, fidel întru totul definiției originare date lui comprehensio, conform tradiției hermeneutice.” – Din prezentarea cărții la Doxologia, de unde o puteți și comanda

___________

Sursa – https://www.activenews.ro/opinii/Sorin-Gheorghe-Suciu-Schimbarea-la-Fata-a-Romaniei-si-Rostul-crestin-in-opera-lui-Vasile-Voiculescu-175488

CLICK AICI PENTRU TEXTUL IMNULUI NAȚIONAL AL ROMÂNIEI:

DEȘTEAPTĂ-TE ROMÂNE

– CÂT (ȘI DACĂ) MAI POȚI !!!…

CITIȚI PÂNĂ LA CAPĂT

– INFORMAȚIA DE LA FINAL ESTE E-SEN-ȚI-A-LĂ ! ! !

CITEȘTE ȘI DĂ MAI DEPARTE !

Detalii la:

HTTPS://ROMANORTODOX.INFO/ECUMENISMUL-EREZIA-EREZIILOR

ECUMENISMUL – EREZIA EREZIILOR | Român Ortodox (romanortodox.info)

MĂRTURISEȘTE ADEVĂRUL,

FĂ-ȚI DATORIA DE CREȘTIN,

DE A-ȚI IUBI APROAPELE CA PE TINE ÎNSUȚI,

ACUM, ASTĂZI, CÂT SE MAI POATE,

AJUTÂNDU-L SĂ CONȘTIENTIZEZE

în Duhul Adevărului, al Sfinților Părinți,

CE ESTE ȘI CUM SĂ SE FEREASCĂ DE

EREZIA EREZIILOR, VICLENIA VICLENIILOR

– ECUMENISMUL SINCRETIST

(CA FORMĂ A MARII LEPĂDĂRI DE ORODOXIE,

– ADEVĂRATA CAUZĂ A

UMPLERII PAHARULUI MÂNIEI LUI DUMNEZEU),

oferindu-le materialul lămuritor de la:

https://romanortodox.info/ecumenismul-erezia-ereziilor/

și celelalte de la:

https://romanortodox.info/subiect/biblioteca/brosuri/

IATĂ TEMEIUL CANONIC

AL ÎNTRERUPERII POMENIRII

EPISCOPULUI CĂZUT ÎN EREZIE :

. . . ! ! ! . . .

IATĂ DOVADA MARII LEPĂDĂRI DE HRISTOS,

DE ORTODOXIE, DE BISERICA CEA

”UNA, SFÂNTĂ, SOBORNICEASCĂ ȘI APOSTOLEASCĂ”

A TUTUROR EPISCOPILOR – MEMBRII AI DELEGAȚIEI B.O.R.

DEPLASATĂ ÎN CRETA ÎN

:

! ! ! ! ! ! ! !

! ! ! ! ! ! ! ! !

! ! ! ! ! ! ! ! ! ! ! ! !

! ! ! ! ! ! ! ! !

Sfântul Teodor Studitul:

„Unii au suferit un naufragiu desăvârşit în materie de credinţă, iar alţii, dacă totuşi nu s-au înecat prin gânduri rătăcite, totuşi mor din cauza comuniunii cu erezia”.

Sfântul Atanasie cel Mare: