Aceasta s-a născut în satul Epivat din Tracia, nu departe de Constantinopol, și a trăit pe vremea despărțirii Bisericii de la Roma de Biserica sobornicească ortodoxă (1054). A fost crescută de parinții ei în teama de Dumnezeu și în deprinderea faptelor bune creștinești, dar mai cu osebire în deprinderea rugăciunii, a postului și a milosteniei. Nu odată s-a dezbrăcat de hainele sale cele bune și le-a dat săracilor, îmbrăcând hainele proaste ale acelora, ceea ce i-a adus mustrarea și uneori bătaie din partea părintilor. Dar fecioara a arătat hotărâre în folosirea averii sale și după moartea părinților ei. Ca una ce nutrea dorința de a se retrage din lume și de a trăi în singurătate, aproape de Domnul, auzind odată, la biserică, cuvintele Evangheliei: „Oricine voiește să vină dupa Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34) Sfânta a înțeles că, pentru ea, a venit vremea să lase toate și să urmeze pe Mântuitorul. Moștenind o mare avere de la părinți, împreună cu fratele ei Eftimie, care avea să fie mai târziu episcop la Madița, tânăra Parascheva și-a dăruit săracilor partea ei de moștenire și s-a retras la o mănăstire de fecioare lângă Constantinopol, ducând o viață aspră, la anii tinereții ei, după rânduiala monahilor.

Că, aprinzându-se de dumnezeiasca dorire, cine va putea spune izvorul lacrimilor și suspinurile ei cele multe și neîncetate, neavând altă grijă decât întâmpinarea Mirelui, zicând: „Pe Tine, Mirele meu, Te caut.”Că se sârguia vrăjmașul să o ducă la deznădejde, înfricoșând-o prin năluciri și arătări. Dar a biruit pe diavolul, precum David pe Goliat, ferindu-și sufletul și trupul de păcat și de necurăție și făcându-se mireasa iubită a lui Hristos.

Deci, a venit îngerul Domnului și i-a zis: „Să lași pustiul și să te întorci în patria ta, că acolo ți se cuvine să-ți dai trupul pământului.” Și, înțelegând Cuvioasa că porunca este de la Dumnezeu și că viata ei este scurtă, a lăsat fără voie pustiul si, venind în împărăteasca cetate, a intrat în Biserica cea prea frumoasă, în Sfânta Sofia și în biserica Vlahernii, a Născătoarei de Dumnezeu, și a dat laudă lui Dumnezeu, că i-a ajutat să-L slujească cu credința, și a plecat, apoi, la Ierusalim să se închine Sfintelor Locuri ale Patimilor Domnului. Deci, ajungând la ținta călătoriei sale pe pământ și văzând, cu mare mulțumire sufletească, acele sfinte locuri călcate de picioarele Mântuitorului, a zburat ca o pasăre prin pustia Iordanului și, aflând o mănăstire de fecioare, a intrat într-însa și cânta necontenit laude lui Dumnezeu, vărsând râuri de lacrimi, că o stăpânea o nesfârșită dragoste de Mirele Hristos și i se dăruise cea mai înaltă bunătate pustnicească, smerita cugetare. Deci, așa nevoindu-se a ajuns până la 25 de ani. Cuvioasa Parascheva s-a întors în patria sa, la Epivat. Și, petrecând acolo încă doi ani, rugându-se pentru sine și pentru toată lumea, și-a dat obștescul sfârșit în mâinile preaiubitului ei Mire, Hristos cel viu, iar trupul ei a fost îngropat lângă biserică.

Și, trecând vreme de mulți ani, Dumnezeu a descoperit moaștele ei, prin vedenii, și le-a proslăvit cu faceri de minuni. Că bolnavii și îndrăciții dobândeau tămăduire, atingându-se de sfintele ei moaște. Deci, moaștele Sfintei au fost luate de împăratul Asan al romanilor și bulgarilor și au fost așezate, mai întâi, la Târnovo, au fost strămutate, apoi, la Belgrad pe vremea sultanului Selim al II-lea, și, în sfârșit, au fost aduse la Constantinopol, la biserica patriarhiei. Aceste moaște, mai pe urmă, măria sa Vasile voievod le-a adus din Constantinopol la Moldova, în orașul Iași, la mănăstirea Sfinților Trei Ierarhi, la 14 octombrie, în anul 1641 de la Hristos, și au fost așezate în minunata lui ctitorie. Dimitrie Cantemir, luminatul domn al Molodovei, descrie astfel aducerea acestor sfinte moaște la Iași: „Sultanul Murad al IV-lea a dat voie Domnului Moldovei, Vasile, să strămute sfintele moaște din biserica patriarhicească a Constantinopolei și le-a câștigat acestora pentru cele înalte și multe binefaceri și slujbe făcute Bisericii celei mari, că a cheltuit peste 300 de pungi la Poarta otomană ca să ia voie pentru strămutarea sfintelor moaște. Iar toată strămutarea este zugrăvită pe peretele de miază-zi al Bisericii Trei Ierarhi.”

Astăzi, moaștele Sfintei Parascheva se află în biserica sfintei Mitropolii din Iași. Cu ale ei sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.

Sfânta Cuvioasă Maică Parascheva

– Taina cuviinței –

de Elena Solunca

În ziua de 14 octombrie a anului 1641, moaștele Sf. Cuvioase Parascheva, aduse din Constantinopol, erau așezate cu mare cinste de domnitorul Vasile Lupu în Biserica Sf. Trei Ierarhi din Iași, ctitoria sa.

Despre acest dar divin, domnitorul-cărturar Dimitrie Cantemir scria: „Sultanul Murad al IV-lea a dat voie domnului Moldovei, Vasile, să strămute sfintele moaște din biserica patriarhească a Constantinopolului și le-a câștigat acestora pentru cele înalte și multe binefaceri și slujbe făcute Bisericii celei mari, că a cheltuit peste 300 de pungi la Poarta Otomană ca să ia voie pentru strămutarea sfintelor moaște. Iar toată strămutarea este zugrăvită pe peretele de miază-zi a Bisericii Trei Ierarhi.”

Astăzi, cum bine se știe, ele sunt la Biserica Mitropoliei din Iași, unde de ani buni mii și mii de credincioși vin să o cinstească în toată vremea dar mai cu seamă în ziua când se prăznuiește Sf. Cuvioasă Parascheva, cea atât de grabnic folositoare, ”luminătoarea Moldovei”. Simplitatea sfioasă a acestor cuvinte învăluie atâtea și atâtea binefaceri, știute și neștiute, văzute și nevăzute, pe care Dumnezeu le dăruiește prin puternicele rugăciuni ale celei ce ne este neostoită pildă a bunei cucernicii.

Scria Sf. Ap. Pavel cum că toate ne sunt îngăduite dar nu toate ne sunt de folos și Cuvioasa Parascheva ne este de ajutor îndeosebi prin pilda vieții – s-a lepădat de sine, și-a luat crucea și L-a urmat lui Hristos. S-a născut în Epivata prin veacul al XI într-o familie de oameni înstăriți, cu credință creștină, crescută în duhul iubirii de Dumnezeu și împlinind toată rânduiala bisericii. Copila însă și-a întrecut părinții și tradiția spune că, nu odată, se dezbrăca de haine spre a le da sărmanilor, neascultând mustrările părinților, o neascultare ce s-a dovedit a fi sfântă. Odată și-a dat crucea de aur, răspunzând mustrării: ”Dumnezeu ne-a învățat să fim milostivi”. Sufletul de copil primise cu întreaga sa cuprindere îndemnul lui Hristos: ”Fiți milostivi, cum Tatăl vostru Cel din ceruri milostiv este”.

Expresie a iubirii lui Dumnezeu, milostivirea duce la una dintre fericiri, cu numeroase forme de manifestare și în toate se face simțită binecuvântarea lui Dumnezeu. Scria Sf. Ioan Gură de Aur că milostivirea ”izbăvește de slava deșartă, repauzează sufletele, sfințește mâinile și cugetul îl liniștește și filozofie te învață și mai cu bunăvoință te face.” Mai precis, aflăm că smerenia nu este a repeta că ești păcătos, ci ”când cineva știe că a făcut fapte bune și totuși nu cugetă lucruri înalte despre sine”, socotindu-se ”slugă netrebnică” pentru că pe toate le are de la Dumnezeu. Întocmai a făcut Cuvioasa Maică Paraschiva, urmându-L pe Hristos arătându-ne cum sporul în smerenie e unul în virtute, adică în puterea dobândită în împreună lucrarea cu Dumnezeu.

Într-un fel, smerenia este cea mai bună dintre faptele pe care omul le poate face, Însuși Hristos smerindu-se pe sine spre a elibera pe omul cel căzut de toate urmările răului și a-l îndreptăți să spună lui Dumnezeu ”cu îndrăzneală fără de osândă”, Tată. E ca o jertfă de sine bine plăcută lui Dumnezeu înnoind jertfa de Sine a lui Hristos pentru ca omul să se poată bucura de viață veșnică. Cuvioasa Paraschiva a trăit toate acestea din copilărie a urmat chemarea: ”Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie”. Împreună cu fratele ei, a vândut averea moștenită de la părinți, a împărțit-o săracilor și s-a retras într-o mănăstire din preajma Constantinopolului.

A biruit ispitele, nu puține, încercările meșteșugite ale vrăjmașului ucigător de suflete cu post și rugăciune. Părintele Arsenie Boca învață că în timp ce postul curăță trupul, rugăciunea curățește mintea; împreună duc la smerenie pentru că răul nu poate fi învins decât în numele și în ascultarea slujitoare a lui Dumnezeu. De la Sf. Ioan Gură de Aur mai aflăm că ”pe când mândria este moartea virtuții și viața păcatelor, smerenia este moartea păcatelor și viața virtuților”. Între ele, răbdarea, ca ”stăruință neîncetată de a vedea cu ochii înțelegerii pe Cel nevăzut, ca văzut”, după o definiție dată de Diadoh al Foticeii. Răbdarea este o cale spre mântuire pentru cei care s-au depărtat de bine și cunună strălucită pentru cei care se sfințesc prin ea, adăugând necontenit gânduri și sentimente smerite. Din cele multe care s-au scris despre răbdare reținem că este un chip al smereniei care îl pregătește pe om pentru răbdarea necazurilor înaintea venirii lor și-l face să le suporte cu inimă bună.

Pentru asta Cuvioasa Paraschiva și-a făcut din Biserică o casă a sufletului ei râvnitor întru Hristos și din suflet o Biserică unde cu inimă jertfelnică slujea iubirii lui Dumnezeu. Cam până la 25 de ani a petrecut prin mănăstiri, cu rugăciune, post și fapte bune, când un înger al Domnului i-a spus să se întoarcă în satul său, ”că acolo se cuvine să-ți dai trupul”. A făcut ascultare și a trăit pe lângă Biserica din satul Calicratia, de unde, la 27 de ani, și-a dat sufletul Domnului în liniște și pace. Anii au trecut semănând uitare peste viața Cuvioasei, care îndelung răbdătoare, a așteptat până când Domnul a descoperit-o spre luare aminte, învățând până unde răbdarea e virtute și unde lunecă pe nesimțite în contrariul ei. Un lunecuș periculos este lenea, așteptarea nelucrătoare a virtuții ce deschide larg porțile corupției.

Răbdarea își mai pierde puterea îndumnezeitoare atunci când e folosită ca învoire la păcat, pe care, mai devreme sau mai târziu, îl repeți aproape nesimțit. Îndelunga răbdare a Cuvioasei s-a sfârșit când alături a fost îngropat un om făcător de rele și într-o noapte Cuvioasa s-a înfățișat unor bărbați drepți cerându-le să o îndepărteze de acela care era plin de miasmele păcatelor fără număr. Au urmat cuvântul și au găsit trupul Cuvioasei Paraschiva pe care timpul l-a făcut izvorâtor mir bine mirositor și vindecător.

L-au așezat cu pioșenie în biserica din Epivata, de unde au fost duse la Târnovo, apoi la Belgrad și la Constantinopol. Apoi, din voia lui Dumnezeu, a venit pe pământul nostru și a rămas mereu gata să fie de folos celor care o cheamă cu credință și doresc a fi vrednici de sfinția ei. De atunci, Cuvioasa Parascheva este ”luminătoarea Moldovei” și tot de atunci evlavia specială pentru ea este mereu aprinsă ca o taină ce rămâne închisă pentru cei care nu pot înțelege cum Dumnezeu lucrează prin sfinții săi. S-a mai făcut ca în 1944, din aprilie până în octombrie sfintele sale moaște să binecuvânteze Mănăstirea Samurcășești – Ciorogârla, unde i s-a închinat unul dintre cele trei altare.

Pe 14 octombrie, mii și mii de pelerini se îndreaptă spre Iași să aducă prinos de cinstire Cuvioasei Paraschiva, se roagă ei pentru toate câte le sunt de trebuință pentru viața de acum și, mai ales, pentru a ne ajuta să pregătim un loc în lumina cea neînserată a iubirii divine. ”Povățuitoare a obștii”, Sf. Paraschiva ne împărtășește din izvorul nesecat al tainei cuviinței, cuvânt drag celor din vechime și aproape uitat astăzi. Deretecându-ne sufletele, vom afla această taină în ”măsura”, cea care dă tuturor rost și duce spre împlinire.

Dacă e adevărat că omul este măsura tuturor lucrurilor, atunci la fel de adevărat că măsura omului este Dumnezeu, cel care l-a făcut cu mâinile Sale și l-a împodobit cu chipul Său. Întreba David: ”Ce este omul că-ți amintești de el…Pusu-l-ai pe dânsul peste lucrurile mâinilor tale, toate le-ai supus sub picioarele lui”. Măsura dată de om, sub semnul cantității este amăgitoare, lesne vulnerabilă când nu chiar rătăcitoare, cea de la Dumnezeu este eliberatoare.

Căzuți în clipă, obsedați de propriul sine făcut unică măsură, uităm că singur omul nu se poate elibera și că Hristos s-a înomenit, ca fiecare să se poată îndumnezei și aceste este drumul pe care ne cheamă să-L urmăm, cum a făcut-o în felul ei Sf. Parascheva, făcând din cuviință un fel de a fi și îndemnându-ne să umblăm prin cele ale zilelor, neuitând o clipă că toate câte le facem, le facem înaintea lui Dumnezeu, Cel care vrea ca ”tot omul să se mântuiască și nimeni să nu piară”.

În sine, cuviința dă lumină chipului și dăinuire numelui celor care o urmează, măsurându-și zilele după împlinirea poruncilor divine și mai ales a celei noi: ”Să vă iubiți unii pe alții cum Eu v-am iubit pe voi”, adică în dorul de nestins al îndumnezeirii. Apoi, cum știm, celelalte se vor adăuga nouă.

Când ne este greu să ne amintim că mai întâi Dumnezeu este, cum se ruga Manase, ”îndelung răbdător și mult milostiv”. Așa fiind, vom cere Sf. Parascheva să ne ajute să fim vrednici de sfinția cuviinței sale și împreună lucrătoare pe acest pământ, cel din care suntem făcuți și pe care umblăm, pământul ce ne-a fost dăruit spre sfințire.”

Doamna Elena Solunca a fost publicist la ziarul Lumina al Patriarhiei Române și redactor la revista Academica a Academiei Române. Doamna Elena Solunca a trecut la viața veșnică pe 31 octormbrie 2021, ca victimă a sistemului medical și protocoalelor criminale din România. Veșnica ei pomenire!