Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul s-a născut în Iviria (de unde și numele de Ivireanul) – Georgia de astăzi – în 1650. Însă activitatea sa în slujba bisericii și-a desfășurat-o în Țara Românească. A fost, pe rând, egumen al mănăstirii Snagov, episcop de Vâlcea și mitropolit al Țării Românești. În același timp, a fost și un mare om de cultură: tipograf, gravor, teolog și autor al celebrelor Didahii (o colecție de predici folosite la Marile Sărbători de peste an). Din păcate, la insistențele Porții Otomane, a fost exilat în anul 1716.

Și-a dat viața ca un martir pentru credința creștină, fiind ucis de ostașii care îl escortau pe drumul exilului. Biserica Ortodoxă Română îl prăznuiește la data de 27 septembrie.

A fost, de tânăr, luat în robie de către turci și dus la Constantinopol. Fiind, ulterior, eliberat a trăit în preajma Patriarhiei ecumenice, unde a învățat sculptura în lemn, caligrafia, pictura, broderia, precum și limbile greacă, arabă și turcă; tot acolo s-a călugărit sub numele Antim, iar mai târziu a fost hirotonit ieromonah.

În 1689 a fost adus, de către voievodul Constantin Brâncoveanu în Țara Românească. Aici a învățat limbile română și slavonă, precum și meșteșugul tiparului. În 1691 i s-a încredințat conducerea tipografiei domnești din București, în care au fost imprimate nenumărate cărți de cult, dar și laice.

În anul 1696 a devenit egumen al Mănăstirii Snagov, unde a mutat și tipografia domnească. Acolo a tipărit 15 cărți: 7 grecești, 5 românești, una slavonă, una slavo-română și una greco-arabă (Liturghierul greco-arab, în 1701, prima carte din lume tipărită cu caractere arabe).
Între 1701 și 1705 și-a reluat activitatea tipografică la București, unde a tipărit alte 15 cărți.

Stema Mitropolitului Antim

La data de 16 martie 1705 a fost ales episcop de Vâlcea. În afară de activitatea sa de ierarh, nu a pregetat să continue imprimarea cărților bisericești: astfel, la tipografia de la Mănăstirea Govora, sub îndrumarea sa, au fost tipărite alte 9 cărți (3 românești, 3 slavo-române și 3 grecești).

În 28 ianuarie 1708 a fost ales mitropolit al Ungrovlahiei (Țara Românească), fiind instalat în scaunul mitropolitan de la București pe 22 februarie al aceluiași an. Printre alte activități, în această calitate, înființează, ca și la Râmnicu Vâlcea, o tipografie la Târgoviște, unde a tipărit un număr de 18 cărți (11 românești, 5 grecești, una slavo-română și una slavo-româno-greacă), între care se remarcă cele românești.

Este important de subliniat rolul lui Antim Ivireanul în propășirea culturii române. Pe lângă activitatea sa de ierarh al Bisericii din Țara Românească, el a fost tipograf, redactor, editor și creator de limbaj bisericesc în limba română.

Prin cele 63 tipărituri, lucrate de el însuși sau sub îndrumarea sa, în limbi diferite și de o mare diversitate, prin numeroșii ucenici pe care i-a format, este considerat – alături de diaconul Coresi – cel mai mare tipograf din cultura medievală românească.

A avut un rol însemnat în introducerea completă și definitivă a limbii române în slujbele bisericești. Deși româna nu era limba sa nativă, a reușit să creeze o limbă liturgică românească limpede, care a fost înțeleasă de contemporanii săi și este folosită până astăzi.

Antim Ivireanul avea nu numai o vastă cultură teologică, ci și una laică, întrucât folosea, în scrierile sale, atât citate din Biblie, dar și din filozofii antici. În multe din ele făcea o critică vehementă a moravurilor vremii. Didahiile îl așează pe Antim Ivireanul, fără nici o îndoială, în rândul celor mai de seamă predicatori creștini din toate timpurile.

Sf. Antim Ivireanul este ctitorul mănăstirii cu hramul „Duminica Tuturor Sfinților” din București – numită, astăzi, Mănăstirea Antim – pe care a ridicat-o între anii 1713 – 1715 și pe care a înzestrat-o cu toate cele de trebuință, această mânăstire rămânând unul dintre cele mai remarcabile monumente de arhitectură, pictură și sculptură din România.

Fiind un apărător energic al drepturilor Bisericii și ale poporului român, din pricina atitudinii sale antiotomane, în toamna anului 1716, la cererea domnitorului Nicolae Mavrocordat (primul domn fanariot al Țării Românești), a fost înlăturat din scaun, închis, caterisit de patriarhul ecumenic și condamnat la exil pe viață în mănăstirea „Sf. Ecaterina” de la Muntele Sinai. Pe drumul spre locul exilului, a fost ucis de ostașii turci din escortă, iar trupul său a fost aruncat în râul Marița, în apropiere de Adrianopol.

La câțiva ani după uciderea sa, Patriarhia Ecumenică a ridicat caterisirea nedreaptă a mitropolitului Antim Ivireanul. Sfântul Antim Ivireanul a fost canonizat de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Române în 1992 (20 – 21 iunie 1992). Este prăznuit, în fiecare an, la 27 septembrie.

Citiți și Părintele Adrian Făgețeanu de la Mănăstirea Antin a plecat la Domnul de ziua de prăznuire a ctitorului așezământului din inima Bucureștilor, Sfântul Antim Ivireanulâ

Arhimandritul Mihail Stanciu de la Mănăstirea Antim oferă iubitorilor dreptei credințe un portret al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul, ctitor al mănăstirii omonime, cu dată de prăznuire la 27 septembrie. La aceeași dată se împlinesc 14 ani de la nașterea la Ceruri a mărturisitorului lui Hristos în temnițele bolșevice, vrednicul de pomenire Părinte Adrian Făgețeanu, membru al Rugului Aprins și duhovnic al Mănăstirii Antim.

Marele Ierarh Antim Ivireanu este prezentat în Ziarul Lumina al Patriarhiei Române, de către Părintele Arhimandrit MIhail Stanciu, în lumina tuturor calităților pentru care și-a câștigat prețuirea poporului român, creștin-ortodox:

„Cel mai de seamă ierarh al Țării Românești, deopotrivă păstor și învățător, a fost și rămâne Mitropolitul Antim Ivireanul. «Floare cu străluciri de aur a toată arta cea bună» (cum l-a numit Patriarhul Hrisant Notara al Ierusalimului), Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, Mitropolitul Țării Românești (1708-1716), și-a pus întreaga pricepere și energie pentru sporirea Bisericii și luminarea credincioșilor creștini ortodocși (nu doar români), integrând credința, știința și arta dimpreună cu filantropia și politia într-un demers unitar, simfonic și sintetic, pentru slăvirea lui Dumnezeu și slujirea semenilor. Agonisind încă din tinerețe feluritele meșteșuguri ale caligrafiei, picturii, sculpturii și broderiei, smeritul, eruditul și neobositul om de rugăciune și de comuniune, de carte și de arte, trecând prin toate treptele slujirii bisericești și împletindu-și nevoințele cu razele harului și înțelepciunii dumnezeiești, a devenit model și lumină a preoției – «arta artelor și știința științelor»,” afirmă arhimandritul Mihail despre Sfântul Antim.

De asemenea, el mai arată că „râvna pentru Dumnezeu și Biserică, pentru Ortodoxie și pentru folosul creștinilor (dovedită mai întâi prin intermediul tiparului) a fost virtutea primordială a Sfântului Antim Ivireanul pentru care Dumnezeu l-a chemat și l-a pus la loc înalt să fie „lumină a lumii”, „sare a pământului” și „pescar de oameni”, adică preot, egumen și ierarh, păstor și îndrumător pentru monahi, clerici și mireni deopotrivă”.

Originar din Iviria (Georgia de astăzi), Sfântul Antim s-a născut în jurul anilor 1640-1650 din părinți binecredincioși și a primit la botez numele de Andrei. În anii tinereții, a fost răpit din țara natală și dus în Imperiul Otoman, unde a fost vândut ca sclav turcilor. Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Patriarhul Dositei Notara al Ierusalimului, cunoscându-l la Ierusalim și apreciindu-l pentru calitățile sale, l-a răscumpărat, l-a tuns monah și l-a hirotonit ieromonah pe seama Sfântului Mormânt, luându-l apoi cu sine la Constantinopol, iar apoi în Muntenia și în Moldova (anul 1686). Aici s-a perfecționat în artele frumoase, însușindu-și, totodată, și limbile greacă, slavonă și română.

În anul 1689, a devenit egumen la Mănăstirea Cetățuia din Iași, iar în anul 1690 a fost adus de Patriarhul Dositei în Țara Românească, unde a activat ca ucenic-tipograf la fostul Episcop Mitrofan al Hușilor și ca egumen la Mănăstirea „Sfântul Sava” din București – metoc al Sfântului Mormânt. Tot acolo l-a întânit pentru prima dată pe Binecredinciosul Voievod Constantin Brâncoveanu, cu care a avut o colaborare frumoasă și rodnică pentru tipărirea de cărți folositoare pe tot cuprinsul Răsăritului creștin. În anul 1694, Mitropolitul Teodosie al Țării Românești l-a numit egumen al Mănăstirii Snagov. În 1701, s-a reîntors la București, însărcinat fiind cu conducerea tipografiei mitropoliei. Ca încununare a vieții sale duhovnicești, dar și a bogatei sale activități tipografice și culturale, în data de 17 martie 1705, ieromonahul Antim a fost înscăunat Episcop al Râmnicului. Apoi, la 22 februarie 1708, ierarhul Antim a fost întronizat mitropolit al Ungrovlahiei, în prezența patriarhilor Alexandriei și Ierusalimului, din rânduială dumnezeiască, chiar în Duminica Ortodoxiei, el fiind un mare mărturisitor și apărător al Ortodoxiei prin viață și prin tipar.

Ca mitropolit, Sfântul Antim și-a continuat neîntrerupt activitatea tipografică, în paralel cu cea pastorală, coordonând realizarea a 69 de tipărituri (68 de cărți și un hrisov domnesc), 40 dintre ele apărând prin osteneala lui personală. Cărțile au fost imprimate în mai multe limbi: 33 în limba greacă, 25 în limba română, una în slavonă, 9 în câte două limbi, dintre care 6 slavo-române, 2 greco-arabe și una greco-română, iar o carte în trei limbi, greco-slavo-română. De la el ne-au rămas și 7 cărți originale: Didahiile (28 de predici ale sale, 1708-1716, manuscris), Învățătură pe scurt pentru taina pocăinței (1705), Chipurile Vechiului și Noului Testament (1709, manuscris), Învățătură bisericească la cele mai trebuincioase și mai de folos pentru învățătura preoților (1710), Capete de poruncă la toată ceata bisericească (1714), Așezământul Mănăstirii Tuturor Sfinților (1715), Sfătuiri creștino-politice către voievodul Ștefan Cantacuzino (1715). Unele volume conțin miniaturi gravate chiar de mâna lui, de o măiestrie și frumusețe aparte. Printre cărțile tipărite de el și puse la îndemâna credincioșilor români se numără: Antologhionul (1697), Mărturisirea Ortodoxă (1699), Carte sau lumină (1699), Învățăturile creștinești (1700), Floarea darurilor (1701), Noul Testament (1703), Molitvelnicul (1706), Psaltirea (1710), Octoihul (1712), Liturghierul (1713), Pilde filozofești (1713), Catavasierul (1715), Ceaslovul (1715).

Arhim. Mihail Stanciu nu omite să pomenească și talentul artistic al Sfântului Antim: „ca artist polivalent și ca ierarh mai apoi, Sfântul Antim Ivireanul a contribuit la întărirea credinței creștine și a identității naționale prin susținerea celorlalte arte frumoase (arhitectură, sculptură, pictură, broderie, caligrafie și muzică) și a meșterilor (mai mult sau mai puțin cunoscuți) care au lăsat în cultura română importante monumente și documente ale epocii brâncovenești cunoscute prin sinteza originală dintre grandoarea barocului apusean, finețea orientală și simplitatea (înțeleasă ca esențializare) tradiției populare românești. Mănăstirile Cozia, Strehaia, Surpatele, Fedeleșoiu, Hotărani, Ostrov, Hurezi, Govora, Snagov și Antim sunt doar câteva dintre locașurile de cult în stil brâncovenesc, unde Antim a coordonat lucrările de construcție și restaurare, ajutat de meșteri români, imprimând elemente de artă cu specific românesc”.

Pe lângă educarea morală și spirituală a credincioșilor ortodocși români, mitropolitul Antim s-a ocupat și de modelarea clasei politice (domnitori, boieri și dregători) după Evanghelie, implicându-se, totodată, și în procesul social-politic al emancipării poporului creștin român de sub asuprirea nedreaptă a conducătorilor abuzatori (români și fanarioți) și a otomanilor.

Astfel, împotrivindu-se cu înverșunare asupririi turcești, în anul 1716, mitropolitul Antim a decis să se alăture unui grup de boieri români într-un complot la adresa lui Nicolae Mavrocordat – primul domnitor fanariot, rău și prădător. Revolta a fost înăbușită în sânge, iar Antim a fost arestat și supus unor torturi cumplite. Pentru că a refuzat să-și dea demisia, Patriarhia Ecumenică l-a caterisit, iar sultanul Ahmed al III-lea l-a condamnat pentru revoltă, ordonând exilarea lui pe viață la Mănăstirea „Sfânta Ecaterina” de pe Muntele Sinai. Pe drum, însă, ostașii turci l-au ucis, tăindu-i apoi trupul în bucăți și aruncându-l în râul Tungia, lângă Adrianopol. Așa a trecut la Domnul mitropolitul Antim, în luna septembrie a anului 1716.

La 250 de ani de la moartea sa, în anul 1966, Patriarhia Ecumenică a anulat nedreapta sentință de caterisire a marelui Ierarh Martir Antim Ivireanul, iar în 19-20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a luat decizia de a-l confirma oficial în rândul sfinților, ca ierarh-martir, cu dată de prăznuire la 27 septembrie.

În încheierea articolul său, arhimandritul Mihail ține să sublinieze influența pe care Sfântul Antim Ivireanul a avut-o în decursul timpului asupra a numeroși creștini, până în zilele noastre, dând și o mărturie personală, din calitatea sa de viețuitor al Mănăstirii Antim:

„În mod cert, anvergura duhovnicească și culturală încununată de martiriu a Sfântului Mitropolit Antim Ivireanul a atras de peste 300 de ani pe mulți intelectuali români și străini, înrâurind asupra lor o influență covârșitoare. […] Putem afirma că nu doar obștea de monahi a mănăstirii ctitorite de el a purtat făclia credinței ortodoxe și a valorilor naționale sub acoperământul Sfântului Antim, ci toți creștinii ortodocși din neamurile românesc, georgian, grec, arab și slav, care l-au cunoscut cumva, au primit și primesc mereu ajutorul și inspirația lui întru sporirea râvnei pentru Dumnezeu și pentru Biserica lui Dreptslăvitoare Universală. […] Dar noi, la Mănăstirea Antim din București, am primit mărturii de la mulți credincioși că Sfântul Antim Ivireanul a intervenit în viața lor în chip minunat, pe unii aducându-i la Ortodoxia mântuitoare de pe căile rătăcite ale unor ideologii străine de gândirea sănătoasă, de viața Bisericii și de valorile tradiționale românești, iar pe alții vindecându-i de boli trupești, unele foarte grele sau chiar incurabile”.

În plus, arhimandritul evidențiază și înrâurirea pe care a avut-o Sfântul asupra membrilor Rugului Aprins: „«Duhul și puterea» (râvna credinței și mărturisirea convingătoare a) Sfântului Antim s-au arătat în timp și în lucrarea duhovnicească a unor ierarhi care au viețuit în obștea Mănăstirii Tuturor Sfinților (Ilarion al Argeșului, Irineu Mihălcescu ș.a.) și ieromonahi – membri ai mișcării isihaste Rugul Aprins (ieroschimonahul martir Daniil Sandu Tudor, arhimandritul Sofian Boghiu, ieromonahul Adrian Făgețeanu, arhimandritul Benedict Ghiuș, arhimandritul Vasile Vasilache, arhimandritul Arsenie Papacioc ș.a.) – duhovnici erudiți și artiști apreciați, teologi apologeți și predicatori experimentați, gospodari cumpătați și lucrători neobosiți în câmpul pastoral-misionar și filantropic al Bisericii Românești din vremea de grea încercare a comunismului agresiv și prigonitor. Revigorarea duhovnicească a Mănăstirii Antim din vremea lor (1940-2000), cuprinzând și organizarea Bibliotecii Sfântului Sinod, a reprezentat un centru de iradiere spirituală și culturală în întreaga cetate a Bucureștilor și un stâlp de rezistență a întregii Românii creștine în fața cotropitorilor străini și necreștini (ba chiar antiromâni și anticreștini)”.

În concluzie, se poate spune pe drept cuvânt că, „deși n-a fost român de neam, pentru harul cuvintelor și al vieții lui, Mitropolitul Antim a fost iubit și prețuit încă din viață de poporul nostru, care a văzut în el un adevărat „om al lui Dumnezeu”. (Sursa: Ziarul Lumina)