„Odată a venit la mine (la mărturisire) un schimonah și mi-a spus:

.

– Părinte, am ajuns la deznădejde. Nu văd în mine nici o schimbare spre mai bine. Și am mai luat pe deasupra și marea schimă îngerească. Și știu că Domnul va cerceta ce de-amănuntul care a fost cu adevărat monah și care a fost numai un purtător de schimă. Cum să mă îndrept? Cum să mor păcatului? Îmi simt toată slăbiciunea.

– Ai dreptate, i-am spus. Am dat „faliment” cu totul. Dacă Domnul ne va judeca după lucrurile noastre, ne vom pierde în vecii vecilor, deoarece nu avem nimic să-I aducem.

– Mai este oare vreo nădejde de mântuire?

– Sigur că este. Rostește cât poți de des rugăciunea și le lasă pe toate în mâinile lui Dumnezeu.

– Dar care este folosul rugăciunii, dacă nu participă la ea și mintea și inima?

– Un folos uriaș. Se știe că rugăciunea are mai multe trepte. De la rostirea simplă a cuvintelor rugăciunii până la rugăciunea făcătoare de minuni. Și chiar de ne-am afla pe treapta cea mai de jos a rugăciunii, dar și atunci ea ne este foarte folositoare și mântuitoare. Uneltirile vrăjmașului nostru se depărtează de la omul care rostește rugăciunea. Iar unul ca acesta cu siguranță se va mântui.

– Am înviat, a strigat schimonahul. De acum înainte nu voi mai cădea în trândavie și în deznădejde.”