Domnul nostru Iisus Hristos, în anul al treizeci și treilea, de la nașterea Sa, și în al treilea an, și cel de pe urmă, al propovăduirii Sale, apropiindu-se de patima cea de bună voie, pentru mântuirea noastră, S-a dus în latura Cezareii lui Filip, și, după cuvintele pe care le-a zis Petru, acolo: „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu” (Matei 16, 16), a început a spune ucenicilor Săi că se cade să meargă la Ierusalim, să pătimească mult de la farisei, de la arhierei și de la cărturari și să fie omorât. Din această pricină, ucenicii Săi s-au înstristat, dar, mai ales, Petru, care-L oprea pe El, zicându-i: „Fie-Ți milă de Tine, să nu Ți se întâmple aceasta” (Matei 16,22). Atunci, ridicând mâhnirea lor, a făgăduit unora dintre ei, că, după puține zile, are să le arate lor Slava Sa zicând: „Sunt unii din cei care stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea pe Fiul Omului, venind în Împărăția Sa” (Matei 16, 28). Deci, trecând ca la opt zile de la ziua în care a grăit aceste cuvinte, Domnul a plecat în latura Cezareii lui Filip, în hotarele Galileii, la muntele Taborului, mergând după El ucenicii Săi și mult popor. Dar, de vreme ce era obiceiul Domnului Hristos ca rugăciunile cele către Dumnezeu-Tatăl să le faca singur, desparțit de ucenicii Săi, de aceea a lăsat sub munte poporul și pe ucenicii Săi și a luat numai pe trei din ei, pe Petru, pe Iacov, și pe Ioan. Și S-a suit cu ei pe munte, ca să se roage. Acolo, depărtându-Se puțin de cei trei ucenici, S-a urcat la un loc înalt și se ruga, iar cei trei ucenici, osteniți, pe de o parte, de suirea muntelui înalt, iar, pe de alta, de lungimea rugăciunii, se luptau cu somnul, precum zice Evanghelistul Luca: „Iar Petru și cei ce erau cu el erau îngreuiați de somn” (Luca 9,32). Dar, când s-au deșteptat bine, Hristos S-a schimbat la Față, strălucind cu Slava dumnezeirii Sale. Și au stat înaintea Lui, prin porunca Lui, doi Prooroci, Moise, dintre morți, și Ilie din Rai, și grăia cu ei, despre patima Lui și despre ceea ce avea să se săvârșească la Ierusalim. Din această pricină, Apostolii, deșteptându-se, au văzut Slava Lui cea negrăită, Fața cea luminoasă ca soarele, hainele Lui albe ca zăpada și doi bărbați stând și grăind cu El, întru Slava aceea, și s-au înspăimântat. Și au cunoscut, Duhul Sfânt descoperindu-le lor, ca bărbații aceia erau Moise și Ilie și au înțeles vorba Lor despre patima lui Hristos, cea de bunăvoie. Deci, Apostolii stăteau cutremurați, ascultând cele ce se grăiau și îndulcindu-se cu vederea Slavei cele dumnezeiesti, pe cât putea să îngăduie vederea ochilor trupești, căci atât cât putea suferi firea omenească, le-a arătat lor Domnul.  Este cu neputință omului muritor să vadă Dumnezeirea cea fără de moarte și nevăzută, precum de demult i-a răspuns Dumnezeu lui Moise, care se ruga ca să-i arate Slava Feței Sale celei dumnezeiești, la vederea ochilor, zicând: „Nu poate vedea omul Fața Mea și să trăiască” (Iesire 33,20).

Deci, sfârșindu-se vorbirea lui Hristos cu Moise și Ilie, și plecarea lor cunoscându-se prin Duh, de Apostoli, i-a parut rău lui Petru că Proorocii vor să se ducă de la vederea lor. Ei doreau neîncetat acea dulce Slavă a lui Hristos, ca să se îndulcească de vederea cinstiților Prooroci, și a luat îndrăzneală și a zis: „Învățătorule, bine este ca noi să fim aici și să facem trei colibe: una Ție, una lui Moise și una lui Ilie” (Luca 9,33). Pe când grăia Petru acestea, un nor luminos a umbrit pe Apostoli, înconjurând vârful muntelui aceluia. Atunci Apostolii mai mult s-au temut, că apropiindu-se de Hristos, au intrat și ei în nor și, într-acel ceas, s-a auzit glas din nor, zicând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, în Care am binevoit; pe acesta ascultați-L„ (Matei 17,5). Datorită acestui glas, venind de sus, le-a pierit Apostolilor toată puterea de spaima aceea mare, și, temându-se mult, au căzut cu fețele la pământ. Deci, căzând ei, Slava Domnului s-a luat de la vederea lor. Iar Domnul, apropiindu-Se, S-a atins de ucenicii care zăceau la pământ, zicându-le: „Sculați-vă și nu va temeți” (Matei 17,7). Ucenicii, ridicandu-și ochii, n-au văzut pe nimeni, decât numai pe Iisus Hristos, singur. Apoi, pogorându-se ei din munte, Domnul le-a poruncit lor să nu spună nimănui despre întâmplarea aceea, până ce, după primirea patimilor și a morții, El va învia, a treia zi, din mormânt. Deci, ei au tăcut și, în acele zile, n-au spus nimănui nimic, din cele ce văzuseră.

Pe scurt, la întrebarea, cu ce scop a săvârșit Domnul Schimbarea Lui la Față de pe Tabor, răspunsul Bisericii este acesta:  

Mântuitorul, știindu-se pe drumul spre Ierusalim, drumul spre patimă, cruce și moarte și cunoscând omeneasca slăbiciune a Apostolilor Săi, n-a vrut să-Și lase ucenicii doborâți sub lovitură. Cu schimbarea Lui la Față, Domnul a ridicat și a îmbărbătat inima lor, față de sminteala crucii, ce urma să fie. Umilirile oricât de adânci, ale patimilor și morții Mântuitorului, nu vor mai fi în stare să clatine, cu totul, credința unor oameni, care au cunoscut dumnezeirea ascunsă a Învățătorului lor. Patimile și moartea Mântuitorului nu mai sunt un sfârșit, ci dovezi că El s-a dat mortii, de bună voie, pentru mântuirea lumii. În cântările ei Biserica își mărturisește, fără ocol, această înțelegere, zicând: „În munte Te-ai schimbat la Față și, pe cât au cuprins ucenicii Tăi, Slava Ta, Hristoase Dumnezeule, au înțeles, că, dacă Te vor vedea răstignit, să cunoască patima Ta cea de bună voie și lumii să propovăduiască că Tu ești cu adevărat raza Tatălui” (Condacul la 6 august).


Întru această zi, învățătură a Sfântului Clement, la Schimbarea la Față a Domnului

    Ascultați fraților, să vă spun vouă puterea și mărirea acestei cinstite zile și ce fel de bunătăți s-au arătat într-însa. Pentru că, în această zi, Domnul nostru Iisus Hristos Și-a descoperit Slava dumnezeirii Sale, ucenicilor Săi, arătându-ne că El stăpânește viii și morții. Fiindcă multe minuni se făceau de El și nu credea în El neamul evreilor, cel cu inima de piatră. Că unii, adică, îl numeau pe El că este Ilie, iar alții Moise, iar alții Ieremia, sau că unul din cei de demult a înviat. Și ziceau că de ar fi fost Acesta Fiul lui Dumnezeu, apoi, n-ar fi stricat Legea lui Moise, pe care ei, de la Dumnezeu, au luat-o și n-ar fi călcat-o, că potrivnic este Legii. Și pentru aceasta ucenicii Lui se tulburau cu mintea și neînțelegerea era între dânșii și cărturari. Pentru aceasta, dar, de trebuință era să arate Slava dumnezeirii Sale înaintea ucenicilor, ca să nu se tulbure și ei, gândind deșertăciuni. Și, luând împreună cu Sine pe Petru, pe Iacob și pe Ioan, i-a încredințat pe ei că este Fiul lui Dumnezeu. Că suindu-i pe aceștia pe un munte înalt, S-a schimbat la Față înaintea lor. Și a strălucit Fața Lui ca soarele, iar hainele Lui s-au făcut albe ca lumina. Și, iată, li s-au arătat lor Moise și Ilie, vorbind cu Domnul. Însă, vorbeau de patima Lui, pe care avea să o pătimească la Ierusalim: unul, adică, vestea dinainte patima Lui, iar altul arăta că Hristos este Dătătorul de Lege și Împlinitorul Legii, de la Care luase, de demult, Legea, pe muntele Sinai, pe lespezi de piatră, scrise cu degetul Tatălui, adică prin Sfântul Duh. Pentru că, și înainte de Întrupare și după Întrupare, este Unul și Același, pe Care necunoscându-L iudeii cei fără de lege, ei înșiși călcând Legea, au judecat pe Dătătorul de Lege, ca să moară pe nedrept. Că n-a venit să strice Legea, ci să o împlinească. Însă, iarăși, să întoarcem cuvântul nostru la ceea ce zice Evanghelia, care arată că Apostolii, după ce au văzut Slava Lui cea dumnezeiască, au căzut cu fețele la pământ, neputând privi lumina Feței Lui. Și, îndată s-a făcut un glas din cer, zicând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit, pe Acesta să-L ascultați.” Iar, când s-a auzit glasul, Iisus s-a aflat singur. Dar Apostolii au tăcut și nimănui nimic n-au spus, întru acele zile, din cele ce văzuseră. Și s-a arătat lor, nu cu totul desăvârșit, ci pe cât puteau să vadă ei, cu ochii cei trupești, fiindcă Ii era milă de dânșii, și-i păzea, totodată, ca nu cumva, împreună cu vederea, să-și piardă și viața. Și, vestindu-le lor Învierea, pentru aceasta, pe Moise, din morți, l-a adus de față, iar pe Ilie, din cei vii, arătând că El este Judecătorul viilor și al morților și că pe toți îi va învia. Că vor ieși, zice, cei ce au făcut cele bune, întru învierea vieții, iar cei ce au făcut rele, întru învierea judecății. Deci, dacă morții nu vor învia, atunci, nici Hristos n-a înviat. Iar, dacă Hristos n-a înviat, deșartă este credința noastră și în zadar este și propovăduirea noastră.

Acestea auzindu-le, fraților, să ne sculăm ca din somn, din groapa lenevirii și să ne sârguim a păzi poruncile lui Dumnezeu și a-I plăcea Lui, prin fapte bune, adică prin pocăință și prin rugăciuni, cu lacrimi, cu milostenii, cu dragoste și smerenie. Pentru că, prin milostenie și prin credință se curățesc păcatele, iar dragostea și smerenia, mai întâi, pururea ne ridică pe noi și ne apropie de Dumnezeu, iar, în al doilea rând, ne întăresc și ne desăvârșesc. Să ne iubim unul pe altul, precum și Hristos ne-a iubit pe noi și S-a dat pe Sine pentru noi și pentru a noastră mântuire. Gol pe Cruce pironit a fost, pentru ca, pe noi, să ne îmbrace în haina nestricăciunii. Și a flămânzit și a însetat, pentru ca, pe noi, să ne sature hrana cea veșnică și să ne adape cu apa nemuririi. Așa și noi să facem, pe cei flămânzi să-i hrănim, pe cei însetați să-i adăpăm, pe cei goi să-i îmbrăcăm. Pentru că, zice, dacă ați făcut unora din aceștia, Mie Mi-ați făcut. Deci, fiindcă vremea este scurtă, să ne sârguim să ne aflăm gata, mai înainte de ziua morții, pentru ca, nu fără de veste venind El, să ne afle pe noi în răutate, fără de pocăință, căci, atunci, va răpi, ca un leu, sufletele noastre. Iar, în iad, zice, nu este pocăință, nici mărturisire, nu este cu putință nici a face milostenie, fiindcă acestea nu se mai pot face, acolo, și candelele noastre se vor stinge, căci sunt fără de undelemn. Păziți-vă, pentru ca să nu se îngreuieze inimile voastre. Și, iarăși, privegheați și vă rugați, că nu știți ziua, nici ceasul. Și știti cine este credincioasă și înțeleaptă slugă și, iarăși, fericit este slujitorul, pe care venind Domnul, îl va afla făcând așa.

Pentru aceasta, să ne sârguim mai înainte de ziua morții, ca să ne aflăm gata și să câștigăm locurile celor milostivi și mântuiți, că și către noi să zică Domnul: „Bine,  slugă bună și credincioasă, peste puțin ai fost credincios, peste multe te voi pune. Întru bucuria Domnului tău.” A Căruia este slava, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.

.

Cuvânt la Schimbarea la Față a Domnului nostru Iisus Hristos, al Preacuviosului și de Dumnezeu purtătorului, Părintelui nostru Efrem Sirul

    „A strălucit Fața Lui ca soarele, iar veșmintele Lui s-au făcut albe ca lumina” (Matei 17,2). Astfel El a arătat că, din tot trupul Lui, izvora Slava dumnezeirii Lui și, din toate mădularele Lui, a strălucit Lumina Lui. Că nu a strălucit trupul Lui, ca al lui Moise, dinafară, ci dintr-Însul izvora Slava dumnezeirii Lui. Și nu le-a arătat tot adâncul Slavei Lui, ci cât a îngăduit măsura luminii ochilor lor.

Și, deci, vedeau Proorocii pe Apostoli și Apostolii pe Prooroci. S-au văzut acolo unii pe alții, începătorii Legii vechi pe începătorii Legii celei noi. A văzut Moise cel Sfânt pe Simon cel sfințit. A văzut iconomul Tatălui, Moise, pe epitropul lui Dumnezeu, Petru. A văzut feciorelnicul Legii vechi, pe feciorelnicul celei noi; Ilie pe Ioan, cel ce s-a suit în car de foc, pe cela ce a căzut pe pieptul cel de văpaie. Și s-a făcut muntele, ca o biserică. Și a unit, întru Sine, Iisus amândouă Testamentele, pe care le-a primit Biserica. Ne-a făcut pe noi să cunoaștem că El este Dătătorul amândurora. Un Testament a primit Tainele Lui, iar celălalt a arătat slava lucrurilor Lui.

Și, în acest fel, a fost cuvântul vorbirii cu Moise și cu Ilie. Că vorbirea aceasta cu Iisus, cu adevărat, așa a fost. Îi mulțumeau, adică, că profeția lor s-a împlinit, ca și profeția tuturor Profeților, prin venirea Lui. Închinăciune Îi aduceau Lui, pentru mântuirea pe care a făcut-o El în lume neamului omenesc. Că taina pe care ei au zugrăvit-o, El cu fapta a împlinit-o. Și, a pricinuit bucurie Proorocilor și Apostolilor, prin suirea Lui pe munte. S-au bucurat Proorocii, văzând înomenirea Cuvântului, s-au bucurat Apostolii, văzând dumnezeierea lui Iisus și, mai ales, Slava dumnezeirii Lui.

Că zice Hristos către Petru: O, Simone, de ce spui, să rămânem aici? Dar, atunci, cuvintele Proorocilor, cine le va împlini? Graiurile propovăduitorilor, cine le va pecetlui? Tainele drepților, cine le va săvârși? Dacă aici vom rămâne atunci proorocirea: „Străpuns-au mâinile Mele și picioarele Mele”, cu cine se va împlini? Apoi, „împărțit-au hainele Mele între ei și pentru cămașa Mea au aruncat sorții”, cui se vor potrivi? Și, iarăși: „Dat-au spre mâncarea Mea, fiere și, spre setea Mea M-au adăpat cu oțet”, cui se vor întâmpla? Apoi, „Întru cei morți, slobod” cine Îl va adeveri? Deci, de vom rămâne aici, înscrisul lui Adam, cine-l va rupe? Datoria lui, cine o va plăti? Îmbrăcămintea slavei, cine i-o va da lui înapoi?

Dacă vom rămâne aici, atunci toate cele ce am zis, cum se vor face? Biserica cum se va zidi? Cheile Împărăției Cerurilor, cum le vei lua de la Mine? Pe cine vei lega? Pe cine vei deslega? Dacă aicea vom rămâne, toate cuvintele grăite de Prooroci vor fi deșarte. Ai zis, iarăși: să facem trei colibe. Simon a fost trimis să zidească Biserica în lume, dar el să stea să facă trei colibe în munte? Că, încă omenește, lua aminte la Hristos și, ca și pe Moise și pe Ilie, așa îl socotea, pe El, Petru. Și, îndată, i-a arătat că nu are trebuință de coliba lui. Că Domnul este Acela care a făcut părinților lui cort și nor în pustie. Că, încă grăind El, iară, un nor luminos i-a umbrit pe dânșii. Vezi, acum, Simone, colibe fără de osteneală, care opresc arșița și nu au întuneric, cort care strălucește și luminează. Și ucenicii, minunându-se, iată, glas s-a auzit din nor, de la Tatăl Însuși, zicând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care bine am voit, pe Acesta să-L ascultați!” Împreună cu glasul Tatălui, Moise s-a întors la locul său, Ilie s-a dus în țara lui și Apostolii cu fața la pământ au căzut și Iisus a rămas singur. Că glasul acela, numai în El singur s-a împlinit. Au fugit Proorocii și pe ucenici i-a învățat Tatăl că s-a împlinit iconomia lui Moise, că, de aici încolo, pe Fiul să-L asculte. Acela, ca un rob, a grăit cele ce i s-au poruncit. Acesta, ca un Stăpân și Datator de Lege, a poruncit cele ce a voit.

Că și pe ucenici, pentru aceasta i-a suit pe munte, ca să audă, de la Tatăl, cine este El și al Cui Fiu este. De vreme ce, când i-a întrebat pe ei: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului,” i-au răspuns Lui: „Unii zic, Ilie, alții, Ieremia sau unul din Prooroci.” Pentru aceasta i-a suit pe ei pe munte și le-a arătat lor, că nu este Ilie, ci Dumnezeul lui Ilie; nici Ieremia, ci Cel ce a sfintit pe Ieremia, din pântecele maicii sale; nici unul din Prooroci, ci Domnul Proorocilor, pentru că ceea ce a descoperit Tatăl, lui Petru, credința aceasta s-o mărturiseasca și ceilalți, și cu fapta și cu graiurile. Deci, i-a suit pe ei pe munte și le-a arătat lor Slava Lui, mai înainte de necinstirea Lui, și Puterea Lui, mai înainte de Patima Lui, ca, după ce va fi prins și va fi răstignit de iudei, să afle că, nu pentru neputință, a fost răstignit, ci că El, pe Sine Însuși, S-a dat, de bunăvoie, pentru mântuirea lumii. I-a suit pe ei pe munte și Le-a arătat lor Slava dumnezeirii Sale, mai înainte de Învierea Sa. Pentru că, după ce, din morți, va învia, în Slava firii dumnezeirii Sale, să cunoască că nu asemenea unei răpiri, a luat Slava dumnezeiască, ci era slava Lui, de mai înainte de veci, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, precum a zis, când mergea spre patima cea de bunăvoie: „Părinte, proslăvește-Mă cu Slava pe care o aveam la Tine, mai înainte de a fi lumea.” Deci, pe Slava aceasta, a dumnezeirii Sale, care era nearătată și ascunsă prin întruparea Sa, pe aceasta a arătat-o Apostolilor pe munte, iar pe Tatăl Îl avea împreună, glăsuind și zicând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit.”