Sfântul Martin a trăit pe vremea împăratului Constantin, nepotul lui Iraclie împăratul, și era din Toscana Italiei. Deci, strălucind între clericii din vremea sa, după sfârșitul fericitului papă Teodor, a luat el scaunul Bisericii din Roma. Era vremea când împărații din Constantinopol mai stăpâneau încă Roma cea veche, dar, mai ales, era vremea când se răspândea în tot Răsăritul erezia monoteliților, adică erezia acelora care mărturiseau că este numai o singură voie în Hristos Domnul nostru, împotriva dreptei credințe, care învață că în Domnul nostru, Dumnezeu întrupat fiind El, sunt două firi și două voințe, firea și voința Lui de Dumnezeu și firea și voința lui de om, fiecare avându-și voia ei deosebită, dar amândouă aceste puteri fiind puse în slujba unei singure persoane, Hristos Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care a lucrat El mântuirea noastră.

Trecând de partea ereticilor, împaratul din Constantinopol, a scris o epistolă, prin care îndemna toată creștinătatea să îmbrățișeze mincinoasa învățătură. Și o astfel de scrisoare a fost trimisă și Sfântului Martin din Roma, dorind împăratul ca și noul papă să întărească această erezie. Deci, fericitul Martin, cu sfatul Sfântului Maxim Mărturisitoiul, care în aceea vreme se afla la Roma, a adunat un sinod (649), chemând pe cei 105 episcopi ai Apusului și, punând înaintea lor rătăcirea monotelită și scrisoarea împărătească, numită Tipos, le-a osândit pe amândouă, ca fiind niște erezii, îndemnând pe credincioșii din toată lumea să rămână în dreapta credință.

În mânia sa, împăratul a trimis la Roma pe căpetenia oștirilor sale, Olimpiu, ca să prindă pe Martin și să-l aducă în fața judecății, la scaunul împărătesc din Constantinopol. Dar Olimpiu nu a izbutit și atunci împăratul a trimis pe Teodor Caliopi, o altă căpetenie de oaste, care, cu toată împotrivirea credincioșilor, a smuls pe sfântul papă din Roma, în ziua de 18 iunie 653, l-a urcat într-o corabie și, după trei luni de călătorie pe mare, a ajuns în insula Naxos din Ciclade, unde a trăit un an de mari lipsuri, suferințe și batjocuri. Ajuns la Constantinopol la 17 septembrie 654 și acolo a fost aruncat în temniță. Fiind judecat și despuiat de semnele demnității sale, a fost condamnat și purtat în lanțuri pe ulițele cetății. Între timp, Pavel, patriarhul Constantinopolului îmbolnăvindu-se și mustrat fiind de conștiință pentru învoirea sa cu erezia monotelită, a rugat pe împărat, înainte de a muri, să înceteze batjocura împotriva acestui păstor neînduplecat, papa Martin. Dar acesta a fost, totuși ținut încă un an în temniță și în cele din urmă a fost surghiunit în Cherson (Crimeea de astăzi).

Cu trupul istovit de suferințe și cu suflelul întristat de fărădelegile pământului, Sfântul Martin și-a dat sufletul, ca un mărturisilor al dreptei credințe, la 16 septembrie 655. Moaștele lui s-au adus, din Cherson, la Roma, în același an.

Întru această zi, pomenirea Sfintei Mucenițe Tomaida, care a pătimit pentru curăție

    Sfânta Tomaida s-a născut în Alexandria, din părinți binecredincioși, care au crescut-o în învățătura cărții și în bune obiceiuri. Iar când a ajuns în vârstă de cinsprezece ani, părinții au măritat-o cu legiuită nuntă, după un tânăr creștin. Și viețuia Tomaida, cea tânăra în casa bărbalului ei cu cinste, având laudă pentru întreaga înțelepciune, pentru blândețe, pentru nerăutate și pentru celelalte bune obiceiuri ale sale. Și viețuia întru aceeasi casă tatăl bărbatului ei, adică socrul ei. Acela, prin a satanei lucrare, gândea vicleșuguri asupra nurorii sale, rănindu-se de frumusețea ei și aprinzându-se de pofta trupească spre dânsa. Și căuta vreme prielnică să facă cu dânsa păcatul, dar nu afla, fără numai că în toate zilele, prin oarecare mângâiere, adeseori cuprinzând-o, o săruta pe ea. Iar tânara aceea, întreagă fiind la minte, nu i-a cunoscut sărutarea lui cea înșelătoare, nici gândul cel viclean, ci socotea că din dragoste părintească face aceasta și se rușina de el, ca de un tată.

Și era bărbatul ei pescar. Și venind într-o oarecare noapte alți pescari, l-au luat pe el, ca să pescuiască. Iar, după ducerea tânărului din casă, s-a sculat tatăl lui asupra ei și a început a o sili pe dânsa la păcat. Iar ea, îndată, înspăimântându-se de o răutate ca aceea neașteptată, a început a se împotrivi bătrânului celui fără de rușine și îi zicea lui: „Ce faci, tată ? Fă-ți semnul crucii asupra ta și te du, că diavolesc este lucrul acesta”. Iar bătrânul nu se depărta, silind-o cu cuvinte desfrânate cu îndrăzneală și fără de rușine. Iar ea, foarte înțeleaptă fiind și plină de frica lui Dumnezeu, se apăra de el cu putere. Și-l ruga și îl sfătuia pe socrul ei, să înceteze cu o necurată poftă ca aceea și fără de lege. Dar, pe cât aceea se apăra, cu atâta el mai tare o silea pe ea. Și era deasupra patului, la perete, o sabie spânzurată. Deci, bătrânul, ajungând cu mâna sabia aceea și din teacă scoțând-o, a început a o înfricoșa pe ea, zicându-i: „De nu mă vei asculta pe mine, iată cu această sabie îți voi tăia capul tău.” Iar tânăra a răspuns: „Măcar și bucăți de mă vei tăia pe mine, eu nicidecum nu voi face această fărădelege”.

Atunci bătrânul, de mare mânie umplându-se, a lovit cu sabia pe fericita Tomaida și a ucis-o, tăind-o în două. Deci, ea și-a dat sufletul său pentru legea lui Dumnezeu, voind mai bine să moară, decât cu o fărădelege ca aceea, să mânie pe Dumnezeu și să-și spurce trupul ei și patul bărbatului său. Iar pe ucigașul acela îndată l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu. Că cel orbit cu sufletul a orbit și cu ochii și, aruncând sabia, căuta ușile, vrând să iasă din casa aceea și să fugă fără de știre. Dar nu putea să le afle și vreme multă s-a ostenit, pipăind pereții și căutând ușile, însă neaflându-le, a rămas în casă.

Au venit alți pescari, apoi, și, bătând în ușă, strigau pe fiul bătrânului să meargă la lucrul său. Iar tatăl lui a răspuns, zicând: „Fiul meu s-a dus la pescuit. Arătați-mi mie ușile casei mele, de vreme ce eu nu pot să le aflu”. Iar aceia, deschizând, au intrat și au aflat pe bătrânul, avându-și mâinile pline de sânge și, pipăind pereții, iar, pe nora lui, moartă, zăcând la pământ, tăiată în două și scăldată în sângele ei. Aceasta văzând-o, s-au înspăimântat și întrebau ce s-a întâmplat ? Cine, și pentru ce, a făcut uciderea aceasta ? Iar bătrânul și-a mărturisit păcatul său și-i ruga ca să-l ducă pe el la divan și să-l dea judecății, ca să-și ia pedeapsa, după faptele sale. Iar fiul, întorcându-se și văzând ceea ce se făcuse, s-a umplut de negrăită jale și de rușine. Se tânguia pentru soția sa, cea atât de înțeleaptă și se rușina pentru tatăl lui, cel atât de fărădelege, că, nici de Dumnezeu temându-se, nici de ale sale bătrâneți rușinându-se, a făcut unele ca acestea. Deci, l-au dat pe bătrân judecății și și-a luat pedeapsa, prin sabie. Iar la trupul celei ucise s-a adunat mulțime de norod, din cetatea Alexandriei, mirându-se de un lucru ca acela, străin și înfricoșător și fericind întreaga înțelepciune a femeii.

Și s-a intamplat intru acea vreme, de era acolo Cuviosul Parinte Daniil Schiteanul. Acela a zis catre ucenicul sau: „Fiule, sa mergem sa vedem moastele Sfintei celei tinere”. Si, ducandu-se, le-a vazut si, intorcandu-se, s-a dus la manastirea care se numea Octodecat, adica a optsprezecea: si au intampinat monahii pe parintele, primindu-l cu cinste si cu dragoste. Si le-a spus lor parintele de patimirea Sfintei Tomaida si le-a zis: „Ducandu-va, aduceti aici cinstitele ei moaste, ca nu se cade ca trupul ei sa se aseze cu oamenii mireni, ci su Sfintii parinti”. Iar unii din frati au inceput a carti ca le porunceste sa aseze cu Sfintii parinti, trupul cel femeiesc. Iar Cuviosul le-a raspuns lor: „Acea tanara, pe care nu voiti sa o aduceti aici, maica imi este si mie si voua, de vreme ce, pentru curatie, a murit”. Atunci monahii, nemaiindraznind sa se impotriveasca Sfantului Parinte Daniil, ducandu-se, au luat acel trup si l-au ingropat cu cinste in gropnita manastirii, cu Sfintii parinti. Dupa aceasta, sarutand Cuviosul pe toti parintii, s-a intors cu ucenicul la Schit.

Si s-a intamplat ca era un frate foarte muncit de dracul desfranarii si, mergand la Cuviosul Daniil, si-a marturisit trupeasca patima, cea mare, a sa. I-a zis lui Cuviosul: „Mergi la manastirea Octodecat si, intrand in gropnita Sfintilor parinti, roaga-te zicand: „Dumnezeule, pentru rugaciunile Mucenitei Tomaida, ajuta-mi mie si ma izbaveste pe mine de rasboiul desfranarii”. Si nadajduieste spre Dumnezeu si te vei izbavi de ispita diavoleasca”.

Iar fratele, luand porunca parintelui, s-a dus acolo si a facut cum i se poruncise lui si a incetat razboiul trupului sau. Si, intorcandu-se la Schit, a cazut la picioarele Cuviosului Parinte Daniil, zicand: „Cu rugaciunile Sfintei Mucenite Tomaida si cu ale tale, parinte, m-a slobozit pe mine Dumnezeu de razboiul desfranarii.” Si l-a intrebat pe el staretul, cum a fost eliberat. Si a zis fratele: „Numai douasprezece rugaciuni am facut si m-am uns cu untedelemn din candela ce era la mormantul Sfintei Mucenite Tomaida, si am pus capul meu pe mormantul ei si am adormit. Si, iata, mi s-a aratat mie o tanara luminoasa, Sfanta Mucenita Tomaida, si mi-a zis mie: Parinte, parinte, primeste binecuvantarea aceasta si mergi cu pace la chilia ta. Si eu luand binecuvantarea, m-am desteptat din somn si m-am simtit pe mine cu totul eliberat din patimi”. Si a zis Cuviosul Daniil: „O indrazneala ca aceasta au, la Dumnezeu, cei ce se nevoiesc pentru curatie”.

Si a petrecut, dupa aceea fratele, neavand nici o suparare trupeasca, si proslavea pe Dumnezeu si cinstea pe Sfanta Mucenita Tomaida, tamaduitoarea patimilor sale. Si asa faceau dupa aceea si altii, care, de niste patimi ca acelea, se tulburau. Ca alergau la mormantul ei si castigau usurare si slobozire de razboaiele trupesti cu sfintele ei rugaciuni. Si slaveau, prin acea Sfanta, pe Cel proslavit Hristos Domnul, Caruia, impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, se cuvine cinstea si inchinaciunea in veci. Amin.

Întru această zi, cuvânt din Pateric, despre visul lui ava Siluan

    Ava Siluan, stand odata impreuna cu fratii, i s-a infatisat lui o vedere minunata si a cazut cu fata la pamant. Si, dupa putin timp, sculandu-se, plangea. Si l-au rugat pe el fratii, zicand: „Ce,ai, parinte ?” Iar el tacea si plangea. Si, silindu-l ei sa spuna, a zis: „Eu la Judecata am fost rapit. Si am vazut pe multi din neamul nostru calugaresc, ca mergeau la osanda si pe multi mireni, ca mergeau intru Imparatie”. Si plangea batranul. Si nu vrea sa iasa din chilia lui.

Alta data, a intrat Zaharia, ucenicul lui, si l-a aflat pe batran rugandu-se cu mainile intinse la cer. Si, inchizand usa, a iesit. Si, venind pe la ceasul al saselea si al noualea, l-a aflat pe el in acelasi fel. Si, pe la ceasul al zecelea, a batut la usa si intrand l-a aflat linistindu-se. Si i-a zis lui: „Cum iti este astazi, parinte ?” Iar el a zis: „M-am imbolnavit astazi, fiule”. Iar el, ingenunchind la picioarele lui, i-a zis: „Nu te voi lasa, de nu-mi vei spune ce ai vazut”. I-a zis lui batranul: „Eu, la cer am fost rapit si am vazut slava lui Dumnezeu si acolo am stat si acum am venit”.

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Macarie cel Mare

    Precum pruncul cel de curand nascut are chipul barbatului celui desavarsit, asa si sufletul, chip este oarecum al lui Dumnezeu, Celui ce l-a facut pe el. Deci, precum pruncul, treptat crescand, treptat cunoaste si pe tatal sau, iar, dupa ce ajunge la desavarsita crestere, atunci, fara de indoiala, se face una, tatal cu fiul si fiul cu tatal; ba, inca, tatal ii descopera lui si vistieria sa. Asa si sufletul, mai inainte de calcarea poruncii, era in sporire si barbat desavarsit ajunsese, iar, pentru calcarea de porunca, la cea mai adanca uitare si in adancul inselarii s-a surpat si la portile iadului s-a salasluit. Deci, precum se departase sufletul de la Dumnezeu, prin cea multa departare, cu neputinta ii era lui sa se mai apropie si sa cunoasca pe Ziditorul sau. Dar, Dumnezeu, mai intai prin Prooroci, l-a intors pe el spre Sine si l-a chemat si spre cunoasterea Sa l-a tras. Iar, mai pe urma El Insusi, venind, a scos uitarea, a scos inca si inselaciunea de la el, dupa aceea si portile iadului deschizand, a intrat la sufletul cel amagit, pe Sine chip facandu-se omului, prin care, chip sa-i fie lui, spre masura cresterii si spre desavarsirea duhului. Inca s-a lasat si ispitit Cuvantul lui Dumnezeu, de catre vicleanul, dupa randuiala, iconomiei. Dupa aceea, a luat ocari si defaimari si vorbiri de rau si loviri cu palma, din mainile acelor indrazneti, iar, in cele din urma, moartea cea de pe cruce a rabdat, aratandu-ne calea, precum am zis, ca sa ne invatam a face asa si noi, celor ce ne ocarasc si ne batjocoresc sau moartea ne pregatesc noua.

Si, precum cel ce se pironeste cu piroane pe cruce striga, cu mare glas, catre cela ce poate sa-l izbaveasca pe el din moarte, asa strigam noi, impreuna cu David: „De cele ascunse ale mele, izbaveste-ma, ca de nu ma vor stapani patimile, atunci fara prihana voi fi.” Iar dupa ce se face sufletul fara de prihana, atunci, afla pe Hristos, Cel ce ii supune lui toate si imparateste si se odihneste impreuna cu El. Ca pentru neascultare, sufletul, inghitandu-se, de lucrurile cele spurcate, necuvantator se face. Drept aceea, nu putina osteneala ii trebuie, ca sa se destepte din unele lucruri ca acele si sa cunoasca mestesugirea viclesugului diavolesc si, asa, sa poata trece la Mintea cea fara de inceput si sa se uneasca in Dumnezeu. Insa, sa stii ca in multe osteneli si sudori ale fetei tale iti vei castiga bogatia ta. Ca, nu-ti este tie de folos, ca acele bunatati sa le castigi fara de osteneala tocmai fiindca fara de osteneala ai pierdut ceea ce luasesi si le-ai dat vrajmasului, spre mostenire.

Deci, sa cunoastem fiecare ce am pierdut si tanguirea Proorocului sa o deprindem. Ca, intr-adevar, mostenirea noastra si-casa noastra strainii le stapanesc, ca n-am ascultat poruncile si in voile noastre am umblat si cu pamantesti si spurcate ganduri ne-am indulcit.

Întru această zi, învățătură a Sfântului Evagrie, pentru călugări

    Se cuvine calugarului sa fie ca un fiu, din tot cugetul iubind pe Dumnezeu totdeauna. Si, ca o sluga, sa se teama si sa se daruiasca Lui de-a pururea si sa-L asculte pe El si sa se osandeasca pe sine, in toata ziua, pentru ganduri si fapte rele si sa implineasca cele neajunse, iar, pentru faptele bune sa nu se trufeasca. Ci, rob netrebnic sa se numeasca pe sine, neimplinind cele ce este dator sa le faca. Iar pe Dumnezeu sa-L laude si daruri placute sa-I faca Lui, nu dupa desarta slava, nici dupa placerea omeneasca facand ceva, ci, in taina, sa le faca toate si numai de la unul Dumnezeu sa caute laude. Iar, mai inainte de toate si peste toate, cu dreapta credinta sa-si ingradeasca sufletul, cu dumnezeiasca porunca si cu propovaduirea sobornicestii Biserici cea de la Sfintii si de la Dumnezeu propovaduitorii Apostoli de la Cuviosii parinti. Ca multa este rasplatirea celor ce vietuiesc asa, viata cea fara de sfarsit si locasul cel nestricat la Tatal, la Fiul si la Sfantul Duh, la cea de o fiinta si in trei ipostasuri Dumnezeire, a Careia este slava, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

 

 

 

 

.