În Maramureș, cei patru ani de ocupație hortistă a nordului Ardealului (1940-1944) s-au sfârșit violent, evenimentele fiind consemnate în diferite variante, în funcție de naționalitatea semnatarilor respectivelor lucrări. În urmă cu 78 de ani, la 14 octombrie 1944, pe drumul principal ce duce spre Borsa, 29 de români din Târgu Mureș, Cluj și Maramureș au fost închiși în două case de la periferia satului Moisei și au fost executați de jandarmi din armata maghiară a lui Horthy Mikloș.

Cu ajutorul specialiștilor, a puținelor documente păstrate în arhive și a martorilor oculari am încercat să aflam, dincolo de valul propagandistic, șovin sau revanșard, adevărul despre masacrul de la Moisei, cel mai crud episod petrecut în Maramureșul din timpul ocupației hortiste.

Intrarea hortiștilor în Maramures

La doar cinci zile după Dictatul de la Viena, când „arbitrii” Joachim von Ribbentrop și Galeazzo Ciano, miniștrii de externe ai Germaniei hitleriste și Italiei facsiste, atribuiau Ungariei lui Horthy Miklos Ardealul de nord, în zorii zilei de 5 septembrie 1940, prima unitate maghiară din Armata I, care avea un efectiv de 208.000 militari, trecea frontiera pe la Sighetu Marmației ajungând până în Ocna Șugatag.

În 7 septembrie, armata hortistă a intrat în Baia Mare, primirea oficială fiind făcută în centrul vechi al orașului de către autorități, în frunte cu Alexandru Rakoczi, primul dintre cei șapte primari pe care i-a avut orașul în timpul celor patru ani de ocupație hortistă.

Rapoarte oficiale despre omoruri

În raportul Secretariatului de Stat pentru naționalități privind situația din Ardealul de Nord, în perioada 30 august 1940 – 1 noiembrie 1941 sunt menționate 919 omoruri, 1.126 de schingiuri, 4.126 de bătăi, 15.893 de arestări, 124 de profanări, 525 de devastări colective și individuale, precum și 218.919 de expulzări ale ardelenilor români peste linia de demarcație impusă prin Dictatul de la Viena.

Un raport al protopopului greco-catolic de Baia Mare, întocmit la sfârșitul anului 1944 la solicitarea episcopului Alexandru Rusu, dezvăluie că „imediat după 23 august 1944, în majoritatea localităților au avut loc arestări, ucideri, violențe”. „Au fost arestați, pe o durată de două-trei zile, credicioși, intelectuali și preoți, fiind transportați sub amenințarea baionetei la sediul Tribunalului din Satu Mare sau la sediul legiunii de jandarmi”, a precizat seful serviciului Arhivelor Naționale Maramureș, Klara Guseth.

În Baia Mare, 35 de persoane au fost închise, la Dumbrăvița, preotul satului, învățătorul, directorul școlii din Rus și mai mulți elevi au fost închiși în celule de circa patru metri situate în sediul Tribunalului din Satu Mare. „Când au fost duși la subsolul clădirii, aceștia au întâlnit aproximativ 300 de cetățeni, adunați din Baia Mare, Satu Mare, Oaș și Seini”, a menționat Guseth.

Cruzimile hortiștilor, consemnată în acte

Raportul clericilor greco-catolici din Maramureș mai consemnează impunerea maghiarizării numelor românești, rechiziționările făcute de armata maghiară, din toate comunele fiind confiscate vite, cai, trăsuri, alimente și obiecte de valoare, abuzurile, însă și crimele, unele accidentale, cauzate de focuri răzlețe, altele voluntare, crude.

„La Baita, administrație maghiară a decis că lucrătorii de la mină să fie dați afară. Documentul menționează și victimele. La Bozanta Mare a fost ucisă de gloanțele armatei germano-ungare care staționa în comuna Busag o bătrână. La Bozanta Mică a murit lovit de un obuz fostul cantor Vasile Pop și au fost răniți Maria Nedelea, Leo Iosif, Ana Dorca, Maria Tarta și Ioan Gorgan. La Busag, a fost împușcată călugărița Onita Chiroaie, ascunsă în pivnița preotului din Cicârlău, văduva Pop Linca (născută Gavrilaș), Ghiță Vasile și Muntean Gavril. De asemenea, se menționează un atentat nereușit, comis de un polițist ungur turmentat asupra avocatului Ioan Câmpian, care se afla pe moșia sa din Groși. La Buzești, o femeie omorâtă de un obuz, la Satu Nou de Sus polițiștii unguri din Baia Mare l-au împușcat pe Petru Secui, la Mocira, în 14 octombrie, au fost împușcați sublocotenentul în rezervă, învățătorul de limba română Ioan Groze din Sieu, notarul Vasile Cherestesiu și mulți, mulți alții”, e enumerat directorul Arhivelor Nationale – Maramureș.

Masacrul de la Moisei

Însă cel mai dur episod a fost masacrul comis de jandarmii hostiști în două căsuțe din lemn din Moisei. Acolo au fost executati 31 de romani, doi supraviețuind în mod miraculos.

În 1980, directorul muzeului județean de istorie, Valeriu Achim, i-a cerut actualului director al Muzeului de Etnografie, Gheorghe Robescu, pe atunci muzeograf, să pornească demersurile privind transformarea în muzeu a singurei case care mai există. În urma documentării, muzeografii băimăreni au corectat erorile din primul monument ridicat chiar deasupra gropii comune, aflat lângă actuala casă memorială, și care consemna că acolo au fost îngropați „29 de partizani români”.

„În prima fază, monumentul din stânga drumului avea o placă comemorativă cu cei 29 de partizani și o stea roșie în vârf. Noi am scos placa comemorativă și am dat jos steaua roșie. Mi-aduc aminte că n-avea nimeni curajul să dea jos steaua roșie și, până la urmă, un coleg de-al meu, George Maria Banu, a dat-o jos cu un baros, după care am pus acolo o stemă a României pe care am luat-o din biroul primarului. Am pus și o placă comemorativă, în care spuneam că acolo au murit 29 de oameni, dar nu partizani, ci membrii ai unor unități de muncă forțată”, a declarat Gheorghe Robescu.

Satul a fost ars din temelii

În pofida faptului că masacrul a avut loc în plină zi, în jurul amiezii, istoricul Gheorghe Robescu și localnicul Vasile Tomoioaga (76 de ani) au explicat motivația numărului scăzut de martori oculari.

„Satul fusese evacuat din cauză că se apropia frontul și aproximativ 260 de case fuseseră incinerate. Deci, în momentul în care a avut loc masacrul nu era aproape nimeni acolo. Un martor, cu care am discutat și eu, era fratele lui Elena Stetcu, femeia de la care am achizitionat noi casa pe care am transformat-o în muzeu. Omul se bărbierea în casă și când a văzut că se oprește un camion și a fugit peste apă – la vremea respectivă casa avea o ușă în spate”, a precizat Gheorghe Robescu.

Localnicul Tomoioaga, copil la vremea aceea, își aduce aminte de momentul evacuării satului. „Pă oameni i-o scos de aici și i-o dus la vreo 40-50 de kilometri, că aici o bătut tare «katiușa» rușilor, bătea meter la meter. Și apoi o aprins comuna, o ars toată! O dat foc și la hondio lu’ Alexa lu’ Iosca (n.r., cooperativa) și la fabrica din Viseu, la tat, nimic n-o rămas…”, a spus.

„Era un om închegat în sânge”

Pe atunci in varsta de 9 ani, Tomoioaga spune ca familia sa s-a retras in Sieu. „In cee’ zi, noi am vinit cu mama, cu caruta, sa vedeam ce-i p-acasa. O fo’ tat ars. Si am stat la fantana s-am adapat caii, cand am vazut ca din jos vin o ceata de oameni, vreo trizaci, tati insirati, si tri cenderi unguresti, cu pene, unu inainte si doi cu automatele inapoi. O fost zaua, pa la 11. Si la fantana i-o lasat sa poposeasca si o zas oamenii aceia cata mama: „Matusa, cumva n-ai spanz (n.r., planta toxica – aplicata pe piele, sub forma de cataplasma, grabeste vindecarea si alina durerea)? Sa ne dai sa tragem la picioare, ca ne duce la front.”. Apoi le-o dat incolonarea, ca-i duce la razboi. In sat nu era nime’, pustii… I-o bagat in casa aceea si i-o impuscat. O zas ca le da mancare…”, a povestit Tomoioaga.

Impreuna cu mama sa, Vasile Tomoioaga a inoptat la niste vecini, „peste apa”. „Noaptea-ntr-o vreme, pa la 1-2, am auzat ciocanit la usa. Era un om inchegat în sânge. Zace cata mama: „Matusa, aceia trizaci care ne-am dus, ne-o impuscat aici la Valea Hotarului. Ne-o bagat intr-o casa, ne-o impuscat si eu cum am stat jos o pticat pasta mine s-am stat pana n-am mai auzat nimic s-am iesit de sub ei”. El o vinit pa apa, ca era minat terenu’, pana la casa ceie, la baba Suioaie. Si baba i-o dat izmene si camasa si s-o imbracat. Acela o fost Vlad Ion din Salistea. S-apoi o plecat acela in zorul zilei…”, isi aminteste Vasile Tomoioaga.

Pe langa intalnirea cu unul dintre supravietuitori, teribilismul varstei i-a dat ocazia lui Vasile Tomoioaga sa poata relata astazi si imaginile din casa mortii.

„Dimineata o intrat in sat rusii, cu tancuri, masini, calare pa vaci, pa boi, care pa ce. Si tati erau beti: „Votca, votca”. Numa’ beau si mereau inainte. Si ne-am dus cu ei pana la Sieu, o zas ca vin fratii nosti. De acolo, am vinit iara acasa si mai cu un baiat de aici si ne-am dus la casa unde o impuscat oamenii, sa catam ceasuri la ei, ca nu erau ceasuri atunci. S-am ajuns acolo, erau oamenii cu fata-n sus, ochii deschisi, tat sange erau in gura si cand i-am vazut, n-am mai catat ceasuri, am fo’ dusi, am fujit, ne-am temut de ei. S-am scos vitele apoi s-am stat aicea pe un deal, no”, a povestit Vasile Tomoioaga.

Ce „crime” au savarsit cei ucisi de horthisti?
Ce vina aveau cei 31 de oameni inghesuiti de jandarmii hortisti in casutele pipernicite din Moisei si impuscati cu sange rece? Propaganda Partidului Comunist Roman a acreditat idea ca erau partizani, adica luptatori pentru eliberarea Transilvaniei de Nord, iar maghiarii, ca erau „tradatori”. In fapt, 27 erau muncitori romani din Mures si Cluj din detasamentul de munca de langa Leordina, obligati de hortisti sa execute constructii de aparare cu caracter militar.

„Acea unitate de munca fortata era condusa de un sublocotenent din judetul Mures, Bodonyi Kalman, care a avut o usoara afectiune cerebrala si a plecat la spital in Satu Mare. In lipsa acestuia, oamenii au incercat sa ajunga la casele lor si au fost prinsi”, a explicat Gheorghe Robescu.

Printre cei asasinati au fost si patru maramureseni din Viseu, Moisei si Sacel. „Celor doi din Viseu, Andreica Ioan Vivat si Vasile Ivascu Dragan, li s-au rechizitionat vitele de catre armata maghiara. Ei s-au dus la comandament sa-si primeasca vitele inapoi si acel comandant le-a dat un biletel pe care scria in ungureste: „Purtatorii acestui bilet sunt tradatori de tara”. Si cand au ajuns cu biletul la forul ierarhic superior, au fost imediat arestati. In ceea ce-l priveste pe Tomoioaga, singurul din Moisei, a adapostit un parasutist rus”, a precizat Robescu.

Dilema executiei
Batranul localnic Tomoioaga se intreaba si astazi de ce romanii, de cinci ori mai multi decat jandarmii maghiari, nu s-au impotrivit executarii sentintei capitale, chiar daca erau neinarmati? „O stat tri garzi, la capat, cu palarii verzi, turnate, cu pene mari, albastre. Ceia erau cenderi unguresti, cu automatele-n grumaz. Da ceia trizaci putea sa-i dezarmeze, ca nu era nimeni pa aici. I-o impuscat ca o fo’ romani si s-o aliat cu rusii”, crede batranul Tomoioaga.

Istoricul Robescu ia in calcul faptul ca muncitorii erau slabiti si nu exclude faptul ca ar fi fost bagati in cele doua case printr-un siretlic. Iar unul dintre supravietuitori, viseuanul Ivascu Vasile Dragan, a povestit ca n-aveau nicio sansa si l-a dat exemplu pe consateanul sau, Andreica Ioan Vivat, care s-a impotrivit, insa hortistii l-au strapuns cu baionetele si apoi l-au impuscat.

„Multi se intreaba de ce au fost executati in case. Pentru ca se apropia frontul si probabil vroiau sa amortizeze sunetul. Au fost bagati in casa, li s-a dat voie sa fumeze cate o tigara si apoi au fost informati ca au tradat statul maghiar si ca sunt condamnati la moarte. Cei doi supravietuitori, Vasile Peteanu din Cluj si Vasile Ivascu Dragan din Viseu, au scapat pentru ca au cazut altii peste ei si nu i-au atins gloantele. Peteanu a fost ranit la umar si la cap, deasupra urechii, avea un sant – i-am pus mana pe tampla si se simtea santul facut de glont”, a explicat Robescu.

„Parca plangeau si lumanarile”
Timp de 17 zile, nimeni nu s-a incumetat sa-i ingroape. „O stat acolo doua saptamani si jumatate, o-nceput a putrezi. S-apoi o fo’ un nacajit de om, de pa un deal de aici, ii zicea Dumitru Balha, si omu’ acela o vinit si-o facut o groapa doi pa doi. Si-i lua, da’ sa rumpeau in doua, si-i ducea c-o roaba si ii arunca acolo, daraburi asa”, spune localnicul Tomoioaga.

„Era un miros infiorator. Boii de la carul cu care trebuiau sa-i duca la groapa comuna au refuzat sa se apropie. Si au fost pusi in niste cearceafuri si dusi cu o sanie. O zi intreaga a durat inmormantarea. In vara anului 1945, cateva sotii a celor impuscati au venit la Moisei si s-a tinut un parastas acolo, la groapa comuna. Una dintre femei povestea ca din cauza caldurii, lumanarile s-au curbat si au inceput asa sa arda cu capul in jos. Parca plageau si lumanarile…”, a spus Robescu.

Astazi, la Monumentul de la Moisei, urcand cele 44 de trepte care te apropie de cer, cate una pentru fiecare an dupa 1900, pentru a marca data masacrului celor 29 de romani fara vina, privirea iti salta pe cele 12 masti verticale, rugi inaltate spre cer, ca un Stonehenge maramuresean, numite de scriitorul Simion Pop „fastuoase si laice table de legi”. Conform acestor legi, transpunerea in cuvinte a simbolurilor primei si ultimei masti suna asa: „sa nu se mai traga in oameni nevinovati” si „sa nu mai existe lagare ale mortii”.
Sursa: Catalin Vischi / eMaramureș