Deciziile controversate ale cârmuitorilor lumești ai țării noastre legate de desfășurarea celui mai mare pelerinaj din țară, care au împărțit iarăși poporul, ne fac să ne punem o justă întrebare: de ce românii o iubesc pe Sfânta Parascheva atât de mult?

Un posibil răspuns este că, de aproape jumătate de mileniu, ea și-a arătat dragostea față de neamul acesta, ocrotindu-l, fiindu-i scut în fața atâtor vitregii ale istoriei. Ocrotitoarea Moldovei nu a făcut cunoștință cu poporul român abia în anul 1641, de când sălășluiește în cetatea Iașilor, adusă de binecredinciosul voievod Vasile Lupu.

Întâlnirea cu românii s-a petrecut chiar la scurt timp după proslăvirea trupului său. Biografii ale Sfintei Vineri – așa cum este cunoscută Cuvioasa Parascheva în tradiția românească – susțin că Ioan Asan al II-lea, regele Imperiului româno-bulgar, a mutat din Epivata la Târnovo pământeștile rămășițe ale Sfintei, binecuvântate de Dumnezeu cu darul nestricăciunii și al facerii de minuni, așezându-le cu mare cinste într-o biserică închinată Fecioarei Maria. După ce turcii au cucerit treptat statul româno-bulgar de la sudul Dunării, Baiazid ar fi poruncit ca moaștele să fie dăruite Anghelinei, Kneaghina Serbiei. Unii istorici afirmau că „bunăvoința” sultanului s-ar fi datorat gradului de rudenie dintre ei: o fiică a Anghelinei ar fi devenit soția padișahului. Până pe la 1521, trupul Cuvioasei a ocrotit poporul sârb, dar și pe strămoșii români care locuiau în același spațiu, deoarece bazinul de formare a poporului român se întindea în afara hotarelor României de astăzi. După ce sultanul Soliman I a cucerit Serbia, transformând-o în pașalâc turcesc, sfintele moaște au ajuns înapoi la Constantinopol, iar de aici, în 1641, au fost strămutate pe pământ românesc, în capitala Moldovei, la Iași. De atunci, Cuvioasa Parascheva proteguiește nu doar Iașul sau Moldova, ci întreaga Românie.

Mi se pare interesant de precizat că românii au iubit-o pe Sfânta Parascheva cu multă vreme înainte ca ea să ajungă la Iași. Așa ne explicăm de ce ctitoria voievodului Roman I Mușat din cetatea Romanului a primit hramul Cuvioasei, după cum ne încredințează un act semnat de fiul acestuia, Alexandru cel Bun. În 1408, el făcea danii bisericii mușatine cu hramul „Sfânta Vineri” (adică Sfânta Parascheva, după traducerea textului grecesc), devenită între timp Catedrală Episcopală a recent temeluitei Episcopii a Țării de Jos. De altfel, în Catedrala de la Roman, refăcută în forma ei actuală de către domnitorul Petru Rareș, iar după moartea lui, de fii săi Iliaș și Ștefan, pictată fiind în 1550, se află cel mai complex plan iconografic dedicat Sfintei Parascheva, prezentând în 24 de scene viața și istoria cinstitelor ei moaște. Peste ani, Sfântul Varlaam, Mitropolitul Moldovei, insera în cartea sa de predici Cazania, tipărită în 1643, un panegiric la ziua de prăznuire a Sfintei Parascheva.

Și în Muntenia, Sfânta Parascheva se bucura de mare cinste încă din timpuri străvechi. Așa ne explicăm de ce Binecredinciosul Domn Brâncoveanu Constantin, în 1692, dădea poruncă monahului Antim, viitorul Mitropolit al Țării Românești, să tipărească o carte de cult care să includă și Slujba și Viața Sfintei Cuvioase Parascheva. Transilvania, la rândul ei, a iubit-o din bătrâne veleaturi pe Sfânta Parascheva. Dovadă stau câteva biserici vechi cu hramul în 14 octombrie, precum cea din Desești, Maramureș – datată încă din secolul al XVIII-lea, în prezent aflată în patrimoniul Bisericii Unite – sau biserica Mănăstirii Subpiatra din județul Alba.

Și la Cernăuți a fost prezentă mult milostiva Parascheva. Înainte de 1768, un boier pe nume Leca a construit o biserică purtând hramul Cuvioasei, reparată de câteva ori chiar în decursul ocupației habsburgice. Se cuvine să menționăm că un inventar de la 1843, existent în Arhivele de Stat din Cernăuți, preciza că la acea epocă în biserică se păstrau o Evanghelie de la 1723, un Liturghier de la 1758, o Psaltire de la 1766, un Octoih de la 1804. După aceste referințe, se pare că sfântul locaș dedicat Cuvioasei Parascheva data chiar de la începutul secolului al XVIII-lea.

Așadar, din bătrâne vremi, Cuvioasa Parascheva a vegheat prin istorie pașii românilor din toate provinciile istorice, mângâindu-le suferințele și însuflețindu-i întru bune nădejdi de izbăvire. Sfânta Parascheva i-a inspirat pe clericii care au trudit să introducă limba română în cult, ajutând, prin cărțile religioase, la întărirea simțământului național.

Tot ea, alături de ceilalți „casnici ai lui Dumnezeu”, a dus rugăciunile transilvănenilor la Cerescul Tată, ca să le oblojească rănile adânci și sângerânde, dăruindu-le puterea de a răbda nenumăratele răstigniri cu necurmata nădejde în Înviere. Sfânta Parascheva a văzut amara bejenie a pământului Basarabiei și Bucovinei, sădind în sufletele basarabenilor și bucovinenilor, mistuite de dragostea de Acasă, perseverența de a-și dori să se reîntoarcă la sânul patriei-mamă. Sfânta Parascheva a trăit atât bucuria până la lacrimi a românilor care sărbătoreau la 24 ianuarie 1859 Unirea Principatelor, cât și durerea nesfârșitelor răni pricinuite de Războiul de Întregire. Tot ea, din zidurile Catedralei ieșene, a binecuvântat mărețul eveniment de la 1918, dar a oblojit și rănile pricinuite în ființa românismului de cel de-Al Doilea Război Mondial. Foametea de după război tot Sfânta Cuvioasă a potolit-o, hrănind poporul lui Dumnezeu după ce, în urma istoricei procesiuni din primăvara și vara anului 1947, Cerul s-a milostivit spre poporul cel sărăcit și înfometat, slobozind ploi aducătoare de hrană, dar și de bune nădejdi. Însăși răbdarea românilor de a suporta jugul greu al totalitarismului ateu timp de aproape jumătate de secol este tot lucrarea lui Dumnezeu care, prin sfinții Săi, deci și prin milostivirea Cuvioasei Parascheva, a sădit în sufletele părinților și bunicilor noștri nu doar credința în izbăvire, ci și îndelunga perseverență de a îndura atât de multe răstigniri, cu gândul la mult așteptata Înviere.

După atâtea momente istorice semnificative petrecute alături de poporul român, cred că n-am greși afirmând că Sfânta Parascheva a devenit româncă. De aceea o iubesc atât de mult românii, nu doar moldovenii, ci și muntenii, transilvănenii, bănățenii sau oltenii. De aceea, an de an, de peste trei veacuri, ei se reîntâlnesc în jurul raclei cu sfintele sale moaște, ca într-o horă a credinței, dragostei și unității. Da, pelerinajul de la Iași nu este doar pentru nevoile personale ale fiecăruia, ci reprezintă și exprimarea unității de neam. După tulburătoarele decizii de a interzice acest act istoric unii, se pare, că nu ne mai vor uniți!

Cei ce întârzie a înțelege că pelerinajul de la Iași este o manifestare nu doar a credinței, ci și a unității de cuget și simțire românească, fac o impardonabilă eroare istorică, înfigând sabia în ființa românismului, producând multă suferință și chiar dezbinare. Să fim cu luare aminte la cuvintele Domnului Hristos, care ne avertizează că „orice împărăție care se dezbină în sine se pustiește, orice cetate sau casă care se dezbină în sine nu va dăinui” (Matei 12, 25). De ce ar urmări cineva să ne dezbine? De ce ar dori cineva ca să nu dăinuim ca popor iubitor de Dumnezeu și de sfinți?

Mihail Daniliuc (autorul acestui text – n.r.) este egumenul Schitului Vovidenia-Neamț, Custode al Casei Memoriale Visarion Puiu și Muzeului Mihail Sadoveanu, cadru didactic la Seminarul Teologic „Veniamin Costachi”- Mănăstirea Neamț

____________

Sursa – https://www.activenews.ro/stiri/De-ce-o-iubesc-romanii-pe-Sfanta-Parascheva-163101

Mâna Maicii Parascheva:

”Mami, Sfânta Parascheva

are mânuța așa caldă și moale!

Parcă e vie!”.

De la rock la mănăstire –

cum mi-a schimbat viața

Sfânta Parascheva – Mărturii

De Cronicar / Opinii / Publicat: Duminică, 13 octombrie 2024, 17:30 / 1 comentarii

Doamne ajută! Aș vrea să vă împărtășesc și eu o minune pe care a făcut-o Cuvioasa Parascheva cu noi, sau mai degabă un ajutor real, din zilele noastre, căci numai prin mijlocirea ei la Bunul Dumnezeu se putea așa ceva.

În urmă cu câțiva ani (mai exact, în 2015), pe când fetița cea mică avea puțin peste un an, am ieșit cu ea la parc să se joace. Dintr-o dată s-a stârnit o furtună și am luat-o în brațe, să plecăm cât mai repede acasă. Vântul îi umfla gluga de la geacă, iar ea, micuță, îmi punea mâinile la ochi și zicea „Bau!”, așa cum ne jucăm și alte dăți, așa încât nu am văzut bucata de ciment abandonată pe trotuar și m-am împiedicat. Am căzut instant, neavând timp să reacționez, așa încât fata s-a izbit cu capul de asfalt. Avea doar o căciulița subțire și gluga, care era la fel de subțire. M-am ridicat disperată, realizând ce s-a întâmplat, fata plângea, eu aveam sânge pe mână și credeam ca este de la căpușorul ei. Am început să plâng speriată groaznic și, în disperarea mea, doar atât am reușit să exclam: „Sfântă Parascheva, nu mă lasa să-mi nenorocesc copilul! Ajuta-mă să nu i se întâmple nimic rău! Te rog, ajuta-mă să fie bine capușorul ei!”.

Țin să precizez că aceste cuvinte le spuneam privind înspre direcția unde era biserica cu hramul Sfintei, o biserica mare, frumoasă, a cărei turlă o admiram zilnic ca pe o icoană, de la fereastra noastră de la etajul 7. Eu nu vedeam real biserica în acel moment din cauza blocului turn din fața ei, dar pur și simplu o vedeam cu mintea, nu știu cum să explic… știam că Sfânta este acolo, că mă aude și că nu mă va lasa. Am alergat în casă, i-am povestit pe scurt sotui și am plecat în trombă spre spitalul de copii.

Ne-au supus-o la diferite investigații, inclusiv radiografie, ne-au recomandat ce alte investigații să mai facem, mirându-se ca nu se vede absolut nimic anormal la căpușorul ei. Am dus-o la toate investigațiile recomandate: EEG, fund de ochi etc. Mi-a fulgerat prin minte să cer și un RMN cerebral, dar în același moment mi-am dat seama ca dacă toate investigațiile anterioare au arătat că fata nu are absolut nimic, nu trebuie să o supăr pe Cuvioasa cu insistențe deoarece era cât se poate de clar ca ea răspunsese strigatului meu disperat de mamă. De alfel, după ce și-a revenit din sperietură mi-a zis că o doare puțin căpușorul și atât. Când am plecat de la spital era vioaie, nu avea niciun simptom suspicios.

Acum are 7 ani și 8 luni, este o isteață, frumoasă, sensibilă, plină de dragoste și cu mare evlavie la Cuvioasa. Atâta evlavie încât a insistat să îi cumpărăm o icoană a Sfintei de la o mănăstire și pentru că i-am spus că nu am bănuți atunci și să o pună înapoi, icoana nu a mai vrut să-și reia locul pe perete oricât am insistat să o punem și eu și soțul și fetița cea mare, chiar și doamna de la pangar. Așa încât soțul și-a dat seama ce greșeală facem și i-a cumpărat-o, iar acum stă deasupra patului ei și o veghează.

La fel a insistat să o ducem la Iași, să o vadă în Căsuța ei – Catedrala Mitropolitană – și cu ajutorul lui Dumnezeu și cu mijlocirea Sfintei am reușit, în sfârșit, în acest an, chiar în Vinerea Mare. Atât de bucuroasă era, că nu se dădea plecată de lângă raclă, deși era rând mare de oameni care așteptau și îmi spunea mereu: „Mami, Sfânta Parascheva are mânuța așa caldă și moale! Parcă e vie!”. La fel am simțit și eu și soțul și fetița cea mare, așa încât m-au podidit lacrimile. Cât de minunați sunt Sfinții lui Dumnezeu și cât de grabnic ajutători!

Este prima dată când povestesc întâmplarea noastră, doar două persoane foarte apropiate mai știu de ea. Așa am simțit până acum, ca nu trebuie să povestesc, nu știu de ce. Poate că Sfânta a vrut să aștept acest moment deosebit și acum mi-a dat în gând să vă scriu pentru că acum am simțit că pot povesti, nu oricui și oricum. Dacă vreți să publicați minunea familiei noastre, noi ne bucurăm și vă mulțumim pentru tot! Slavă lui Dumnezeu pentru toate și mulțumim din suflet Cuvioasei pentru toată grijă pe care ne-o poartă!

(mărturie trimisă pe adresa redacției Doxologia de către Alina Ț. din Sibiu)

De la rock la mănăstire – cum mi-a schimbat viața Sfânta Parascheva

Octombrie… Clasa a XI-a… Un an al întrebărilor existențiale… Mă frământam, atât eu, cât și colegii, ce să alegem, care este rostul nostru în viață. Anii zburdalnici și frumoși de liceu se terminau și trebuia să ne hotărâm ce facultate să urmăm și să ne pregătim pentru aceasta.

Eu încă nu știam ce profesie să aleg. Pentru mine era clar doar faptul că nu urmăream satisfacții materiale, ci doream ca profesia mea să mă împlinească, pentru că fiecare om are menirea sa de la Dumnezeu pe acest pământ. Îmi plăceau deopotrivă și matematica, și literatura, dar începusem să citesc multă filosofie și eram însetată de cunoaștere, dorind să înțeleg mai întâi viața, pentru a ști ce să aleg. Așadar, mă hotărâsem într-un fel spre facultatea de filosofie și poate, în paralel, jurnalismul. Totuși nu eram hotărâtă și voiam cumva să aflu voia lui Dumnezeu pentru mine.

Cu puține zile înainte de prăznuirea Sfintei Cuvioase Parascheva, una dintre colegele mele mi-a propus să mergem împreună în pelerinaj la Iași, să ne închinăm cinstitelor moaște ale Sfintei Parascheva, spre a cere îndrumare și ajutor. Era pentru prima dată când auzeam de Cuvioasa. Nu cunoșteam nenumăratele sale minuni, și nici cinstea pe care i-o acordau cei credincioși. Cu entuziasmul și credința ei, prietena mea m-a convins repede că Sfânta Parascheva sigur ne va arăta ce drum să alegem în viață, ca una care este mare făcătoare de minuni.

De la rock… la mănăstire

După o călătorie pitorească cu trenul, în care am admirat frumusețile și bogățiile naturale ale pământului nostru românesc, am ajuns în Iași, care din prima clipă m-a fascinat cu noblețea și spiritualitatea sa. Întreaga metropolă mirosea a sfințenie aromată cu busuioc. Ne-am așezat cu multă emoție la un rând interminabil, fără să cârtim, cu bucuria acelei provocări de a rezista atâtea ore în picioare, nu pentru vreun beneficiu lumesc, ci pentru a aduce cinste și mulțumire unei sfinte – neînsemnate în ochii slavei lumești, dar mare în fața lui Dumnezeu. Nu pot uita nici acum acel pelerinaj, în care am așteptat la rând 32 de ore, deoarece foarte mulți oameni doreau să se închite atât Cuvioasei, cât și Sfântului Apostol Andrei, care a fost adus pentru prima dată la Iași.

La rând la Sfânta Parascheva am învățat să mă rog. Obișnuiam să merg aproape în fiecare duminică la biserică, la Sfânta Liturghie, mă spovedeam de două-trei ori pe an, dar nu mă învățase nimeni să mă rog cu adevărat. Credeam și Îl iubeam pe Dumnezeu cu o credință copilărească și nevinovată, necunoscând însă prea mult din rânduiala bisericească. Însă, în timpul cât am stat la rând, am avut timp să ne rugăm și să ascultăm, pe fundalul unei psalmodii îngerești, nemaiauzite de noi până atunci, diverse istorioare duhovnicești, povestite de pelerinii din preajma noastră, care așteptau evlavios. Era pentru prima dată când eram fascinată de frumusețea nepământeană a evlaviei românești.

Eu și prietena mea, rockerițe înfocate, crescute în acorduri de Nirvana și Metallica, îmbrăcate în blugi și alte accesorii non-conformiste, eram furate de nespusa frumusețe a cântărilor psaltice, de cumințenia și pioșenia pelerinilor, dar totodată frapate de răspunsurile problemelor noastre existențiale pe care, iată, le găseam acolo. Rockul și rebeliunea noastră de rezistență anti-comunistă ne problematizau cumva corect, ca reacție de respingere a cenzurii, minciunii și urii, dar nu ne ofereau soluții. Aici simțeam soluționarea și împlinirea unor răspunsuri ce le căutam demult.

Am început să mă rog. Rugăciuni simple, specifice celui mai necunoscător și simplu credincios: Doamne, ai grijă de mine, de familia mea! Doamne, ajută-i pe ai mei să reușească în afacerea cutare! Doamne, ajută-mă să îi bucur pe părinții mei și să intru la facultate! Doamne, dă-mi înțelepciune să pot învăța ușor! Și altele ca acestea… La un moment dat mă plictisisem cumva de aceste rugăciuni și am simțit nevoia să mă rog altfel. Simțeam și începeam să înțeleg, cu ajutorul neîndoielnic al Sfintei Parascheva, că Dumnezeu nu este doar un Împărat atotputernic Care ne pedepsește sau ne împlinește dorințele rugăciunilor noastre, nu … era mai mult de atât. Pentru mine Dumnezeu începea să fie ceva dulce, cald, un Părinte iubitor și chiar Iubirea Însăși. Și mai mult decât atât, simțeam că Îl iubesc și face parte din ființa mea. Ceva mă oprea să mai gândesc eu însămi, separat de El. Și am început să mă rog cu umilință, altfel: Doamne, ajută-mă să Te iubesc pe Tine! Doamne, ajută-mă să înțeleg ce vrei Tu de la mine să fac în viață! Doamne, ajută-mă să fac voia Ta! Doamne, ajută-mă să fac doar voia Ta!

Cu aceste noi rugăciuni, pe care cineva nevăzut mi le descoperea înlăuntrul meu, înaintam cu pași parcă mai ușori spre racla Sfintei Parascheva. Și chiar dacă eram de atâtea ore în picioare, îmi doream ca acel rând să nu se mai termine niciodată. Era ca într-un basm frumos, ce ne odihnea sufletul, cu singură diferența că basmul, de data aceasta, era chiar realitatea. O sfântă, ca o Împărăteasă atot-stăpânitoare prin Harul lui Dumnezeu, ne aștepta, la capătul rândului, într-un baldachin împodobit cu flori ce miroseau a Rai. Povestea aceea a Raiului voiam să nu mai aibă sfârșit. Și eu, și prietena mea, eram fericite. Dar această pregustare a fericirii veșnice avea un preț, pe care Dumnezeu începea să mi-l reveleze.

Cu puțin timp înainte de a ajunge, în sfârșit, la racla Sfintei, o altă rugăciune a început să țâșnească din sufletul meu: „Doamne, arată-mi care este cea mai mare jertfă pe care Ți-o poate aduce Ție un om, creatura Ta cea neputincioasă! Doamne, ajută-mă să mă jertfesc Ție!”. Acestea erau rugăciuni cu totul și cu totul inedite pentru mine. Începeam să înțeleg că Jertfa este mijlocul prin care ajungem la împlinirea scopului final, rostului nostru existențial.

Am ajuns la raclă. O stare nemaiîntâlnită mă cuprindea din toate părțile, în care lumea înconjurătoare dispărea și se deschidea una lăuntrică. Nu mai auzeam nimic în jurul meu, orice zgomot dispăruse și toata ființa tăcea. Nu știam ce este Harul lui Dumnezeu, dar atunci am simțit Harul ca o învăluire a întregii mele ființe. Cu mișcări mecanice m-am închinat și am pus mâna mea pe mâna Sfintei. Și, o, minune! Sfânta a mișcat mâna în mâna mea. Și era așa de caldă… deși afară era frig. Nu mai simțeam pământul de sub mine, ci doar un har nespus de dulce. Atunci am auzit înlăuntrul meu o voce ce mi-a răsunat ca un ecou în urechi și în suflet: „Intră în mănăstire!”.

Eram pur și simplu în stare de șoc și cu greu am revenit în realitatea concretă, depărtându-mă de racla sfintei. Sfânta Parascheva îmi răspunsese, și nu oricum, ci printr-o minune. Acea voce nu am putut s-o uit niciodată, până când am intrat în mănăstire. Minunat era și faptul că eu nici măcar nu vizitasem vreo mănăstirea până atunci. Știam de existența vieții monastice din punct de vedere cultural, citisem, văzusem albume foto, dar niciodată nu vizitasem o mănăstire până atunci. Acel cuvânt era pentru mine cu totul șocant și l-am ținut mult timp în taină, fiindu-mi cumva rușine să îl mărturisesc altora.

Aveam însă să înțeleg în timp și mai târziu… ce este mănăstirea. Dar Sfânta Parascheva îmi răspunsese de atunci, pe când nu eram încă pregătită să înțeleg: A fi călugăr este cea mai mare jertfă pe care omul o poate oferi lui Dumnezeu.

Monahia Fotini – mănăstirea Paltin Petru Vodă

„Trebuie să purcedem la o respingere hotărâtă a ecumenismului și nu trebuie să avem nicio comuniune cu adepții lui. Calea noastră nu este și a lor. Trebuie să spunem acest lucru cu hotărâre și să îl arătăm prin faptele noastre. Vine spre noi o epocă a adevăratei mărturisiri de credință, e epocă în care probabil vom rămâne singuri și prigoniți.

Datorită faptului că toate Bisericile Ortodoxe locale au intrat deja în rândurile „Consiliului Mondial al bisericilor” și prin aceasta au trădat Ortodoxia, a venit vremea deplinei noastre îngrădiri (de ecumenism – n.trad.).

Nu putem și nu trebuie să avem nicio comuniune cu apostații adevăratei Ortodoxii și trebuie să fim pregătiți, dacă va fi necesar, să ne retragem în „catacombe.” Postura noastră de luptători și mărturisitori ai adevărului curat și neprihănit al lui Hristos ne conferă o mare responsabilitate, mai mult decât oricând altcândva în trecut.

Trebuie să ne amintim întotdeauna faptul că un păstor adevărat al adevăratei Biserici a lui Hristos nu poate niciodată și nu trebuie să aibă niciun alt interes decât acela al râvnei curate pentru slava lui Dumnezeu și pentru mântuirea turmei lui – numai spre aceasta trebuie să se concentreze toate gândurile lui, toate simțămintele și acțiunile sale, întotdeauna.”

Sf. Ioan Maximovici

Pentru a înțelege în profunzime

CE este ecumenismul,

citiți (descărcați de aici în format pdf)

EXCEPȚIONALA carte intitulată :

Ecumenismul fără mască

,YT

Rugăciunea stareților de la Optina

împotriva pecetluirii cu semnul lui Antihrist:

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, păzeşte-ne de înşelăciunea vicleanului Antihrist, a cărui venire se apropie, şi ne izbăveşte de toate uneltirile lui. Acoperă-ne pe noi şi pe toţi dreptmăritorii creştini de mrejele lui cele viclene, in tainica pustie a mântuirii Tale. Nu ne lăsa pe noi, Doamne, să ne îngrozim de frica diavolească mai mult decât de frica lui Dumnezeu şi să ne depărtăm de Tine şi de Biserica Ta cea sfântă. Dă-ne, Doamne, mai bine să pătimim şi să murim pentru sfânt numele Tău şi Credinţa cea adevărată, decât să ne lepădăm de Tine şi să primim semnul spurcatului Antihrist şi să ne închinăm lui. Dă-ne nouă, zi şi noapte, lacrimi să plângem greşalele noastre şi îndură-Te de noi, Doamne, în ziua Înfricoşătoarei Tale Judecăţi. Amin.