Aceiași demoni care-i posedau la propriu pe călăii evrei care au torturat elita României

anilor de după al 2-lea Război Mondial în închisorile comuniste,

LUCREAZĂ ȘI ASTĂZI, în 2026, asiduu,

LA ACELAȘI EXPERIMENT LUCIFERIC numit ”REEDUCARE”,

însă la un alt nivel, în toate țările ortodoxe,

mai cu seamă în trupurile celor care controlează din umbră (și) România.

”Experimentul Pitești” – ”REEDUCAREA”, continuă…

– până la a doua venire a lui Iisus Hristos – Fiul Lui Dumnezeu, Dumnezeu-Omul, Mântuitorul și Judecătorul,

Căruia I se cuvine toată slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Ceea ce este CEL MAI TRIST, este că strădaniile acestor demoni nu ar avea nici un fel de rezultat fără voia noastră, fără ACCEPTAREA de către noi, fiecare în parte, a păcatului, a compromisului cu păcatul, ca urmare a împietririi inimii, a orbirii sufletești, ca urmare a diluării credinței, a depărtării de Dumnezeu… Iubim, VAI, mai mult păcatul decât pe Dumnezeu, și asta ne-a făcut orbi, lipsiți de discernământ. Iubim mai mult banii, confortul și plăcerea decât Sfințenia, și asta ne-a înrobit deja atât de mult, încât am devenit proprii călăi…

UNICA SCĂPARE ESTE ÎNTOARCEREA LA HRISTOS.

Pe 26 februarie 1950 cădea prima victimă a criminalului „Experiment Pitești”. Este vorba despre studențul Niță Corneliu. Acest tânăr a murit pentru că a avut curajul să arate mai marilor comuniști abuzurile la care el și colegii săi erau supuși de către Eugen Țurcanu și acoliții săi.

Relatările martorilor oculari sunt cutremurătoare. Iată ce a scris Gheorghe Măruță în Mărturii din iadul temnițelor comuniste, ediție îngrijită de Gheorghe Andreica,

conform siteului Muzeul Rezistenței:

„Era pe la sfârșitul lunii februarie 1950, când într-o zi a fost introdus în cameră un tânăr student cu față de copil. Să fi avut vârsta de 19-20 de ani1. Numele lui: Niță Cornel.

A fost direct introdus în „focurile reeducării”, adică în torturi cumplite alături de noi ceilalți.

Toată noaptea am petrecut-o în torturi groaznice aplicate de însuși Țurcanu sau echipa sa de peste treizeci de torționari, toți cu creierele „spălate” și transformați în roboți docili, fără voință și inițiativă decât acea impusă de Țurcanu. Pardoseala era stropită cu sânge, hainele celor torturați – la fel.

trecut ora deschiderii, s-a servit terciul și am fost obligați să stăm cu mâinile în buzunar, cu privirea fixă la bec, fără să facem nici cea mai mică mișcare în dreapta sau în stânga.

Țurcanu a ieșit din cameră, dar peste un minut sau două a reintrat ca o furtună:

-Măi, fiți atenți. Avem control. Când strig drepți, toată lumea se va ridica în picioare.

După câteva minute, primul gardian deschide ușa, zicându-i lui Țurcanu:

– Au intrat pe secție!

N-a terminat bine de zis că ușa s-a deschis larg și în cameră au intrat doi indivizi îmbrăcați civil și doi îmbrăcați militar, ambii având grade superioare.

Pe individul civil din frunte, ce se vedea că e șeful „delegației”, l-am recunoscut imediat după figură (căci făcea parte din biroul politic al comitetului central al partidului comunist și pozele acestora erau atârnate peste tot).

Era Iosif Kișinevschi (Iacob Roitman), de naționalitate evreu. Al doilea civil era Alexandru Dumitrescu, al treilea, îmbrăcat militar, era generalul Nikolschi (Boris Grunberg), iar al doilea îmbrăcat în uniformă era șeful securității din Pitești.

– Ei, cum e ? a pus întrebarea batjocoritor Iosif Kișinevschi.

În clipa aceea studentul cel tânăr adus în cameră abia cu o zi înainte țâșni din locul său de lângă prici și zise lui Iosif Kișinevschi:

– Sunt deținutul Niță Cornel. Cum să fie? nu vedeți și dumneavoastră? Și arată cu mâna spre ceilalți. Suntem torturați.

Abia atunci am îndrăznit să privesc la figurile celor torturați. Erau pur și simplu desfigurați. Fețele tumefiate, ochii umflați și negri de lovituri. Unora le mai curgea încă sânge din gură. Era un tablou înspăimântător. Și eu am fost torturat. Probabil arătam la fel cu ceilalți.

– Ce, te plângi că sunteti bătuți? Asta nu-i nimic. Ați fost aduși aici ca să fiți omorâti! Să ziceți „merci” de regimul „uman” pe care vi-l aplicăm!

Zicând aceasta, au făcut cu toții stânga-mprejur și au ieșit grăbiți din cameră pentru a evita orice replică a celor torturați. Am rămas cu toții înmărmuriți de răspunsul primit și „figurile” făcute de acești inspectori. Spaima celor torturați a atins cota maximă. Nu mai aveam cui să ne plângem. Simțeam că suntem pierduți.

Țurcanu a închis liniștit ușa camerei după inspectori, apoi privind crunt la Niță Cornel, începu cu înjurăturile cele mai abjecte și josnice din repertoriul său.

– Să te dezbraci imediat!

Astfel bietul Niță s-a dezbrăcat în pielea goală. A fost legat cu mâinile la spate de doi din roboții lui Țurcanu. Între mâini fu introdus un par gros ca să reziste și cei doi l-au ridicat la înălțimea priciului de la etaj până a rămas așa spânzurat în cea mai dureroasă poziție.

A luat apoi Turcanu o bâtă mai groasă (cam cât mâna mea) și începu să-l lovească pe Niță.

Apoi adresându-ni-se nouă celorlalți, care priveam îngroziți, ne-a zis:

– Iată ce o să pățească acel care va mai îndrăzni să iasă la raport.

Bestia de Țurcanu îl lovea cu parul peste față cu o ferocitate crescândă.

La fiecare lovitură peste obraz capul îi era zvârlit în dreapta sau în stânga având impresia că gâtul secat de carne se va rupe și va zbura cât colo, rostogolindu-se. Am auzit cum la o lovitură mai puternică oasele faciale i-au fost zdrobite. Am sesizat un sunet stins și surd ca sfărâmarea unei coji de nucă subțire. La altă lovitură i-au sărit mai mulți dinți din gură. Ochii i-au sângerat holbați gata să iasă din orbite, cu groază și spaimă tipărită în ei. Începu să vomite cu chiaguri de sânge și o picătură de sânge i se prelingea din ureche. Nu-mi pot da seama cât a durat supliciul acestui martir căci fiecare clipă părea o veșnicie.

La un moment dat a scăpat capul în jos, dând semnal de moarte. Chiar și astfel cu capul bălăgănind fără viață l-a mai lovit de câteva ori până când unul din cei ce-l țineau spânzurat, îi zise lui Turcanu:

– A murit.

-Dă-l în p… mă-sii ! Ce-i dacă a murit? Cu un legionar mai puțin.

Trupul fără viață și fața aceea gingașă de copil zdrobită înspăimântător. Sânge cu carne amestecat zăceau acum în mijlocul camerei. Dar pofta de tortură a lui Țurcanu încă nu se potolise ci privea ca o fiară în dreapta și stânga gata să sfâșie și pe alții.

– Aduceți o pătură!

Pe loc au adus o pătură în care au înfășurat cadavrul și astfel l-au scos afară pe coridor de unde l-au luat gardienii să-l ducă mai departe”.

Profesorul Radu Ciuceanu, martor la uciderea studentului-martir Corneliu Niță de către Eugen Țurcanu, își amintește:

„Treceau zilele nebune, ca și cum ar fi fost înșiruite pe un mosor care nu se mai oprea. Odinioară aveam câteva repere sigure, precum năierii pe întinsul apelor, o stea polară combinată cu Carul mic sau cu cel mare, cu un Luceafăr sau mai știu eu ce stele din diadema galaxiei noastre.

Acum pierdusem nu numai ritmul unei zile marcate de o deschidere sonoră, de un număr, de tărșâitul unui hârdoi, de scoaterea în pas alergător pentru nevoile fizice, dar, ceea ce mi se părea cel mai grav și amenințător pentru psihicul meu, era absența alternanței între zi și noapte. Mă simțeam cufundat într-o noapte permanentă, însă cu un întuneric străveziu, de unde puteam să văd, ca pe niște năluci, trupurile camarazilor mei, nemișcate, în poziție de veghe și meditație – după cum li se ordonase, spre a ne aduce aminte de blestemățiile părinților noștri, îmbinate cu fapte și nelegiuiri pe care nu avusesem curajul să le mărturisim la anchetă!!

În dimineața aceea nimic nu părea să se fi schimbat în atmosfera camerei 4 Spital. Nu ne mai surprindea faptul că Țurcanu Eugen lipsise peste noapte. Sau poate s-o fi întors, cum obișnuia, din periplul său penitenciar să se odihnească o oră-două și o fi plecat odată cu săvârșirea numărului.

Luase ființă un petit comitet, compus din cei mai zeloși locotenenți ai săi: Alexandru Popa, Mihai Livinschi, Maximilian Sobolevschi, Alexandru Mărtinuș și alți năvrapi care intrau în funcție automat în lipsa domnului Țurcanu.

Cu timpul, începusem să mă obișnuiesc și nu mai dădeam importanță demascărilor de orice fel: interioare, exterioare, toate având același sfârșit și consecințe. Indiferent dacă ajungeai să declari că părinții tăi fuseseră depravați – asta însemna o mamă curvă și un tată alcoolic și sabotor – și frații și surorile fugiseră de-acasă, nemaisuportând atmosfera, judecata și, mai ales, sancțiunea erau aceleași. Și, după cum ți-era norocul, puteai să pici pe labele de urangutan ale lui Vasile Pușcașu sau să capeți o porție bună de ciomăgeală de la Leonard Gebac, Livinschi sau Aristotel Popescu, zis Aligo.

Nu-mi făceam prea multe iluzii asupra succesului obținut la prima confruntare cu domnul Eugen și impresia pe care a produs-o demascarea mea interioară. Fusese doar un episod cu sfârșit fericit pe care Țurcanu, dacă îl mai păstra în memorie, l-ar fi putut continua cu ușurință… și în mod contondent.

Plantonul din fața mea, un sucevean cu ochi blajini, minune mare, mi se părea absent mai tot timpul. Avea însă grijă, atunci când se apropia câte unul din conducere, să pară vigilent, cu ochii pe noi și cu sudalma pe buze. Îl lăsam să doarmă cu ochii deschiși și mă bucuram și eu de o relaxare pe care mi-o îngăduia paznicul cu puțin zel.

Se făcuse lumină afară și cred că soarele, pe bolta sa, arunca raze domoale pe crusta zăpezii, când capo di tutti capi, Țurcanu, a intrat vijelios și ne-a anunțat:

− Bandiților, mișcați-vă! Uitați-vă unul la altul și vedeți dacă mai aveți borș pe față… că vă văd cam spoiți! Pe urmă, după ce v-ați dres la față, aranjați-vă hainele că n-oți vrea să vi le dau eu la călcat. Care dintre voi e mai pocit să stea în spate!! Și să nu aud cumva pe vreunul că plânge sau se plânge la cei care vor veni acum. Ați înțeles, bandiților? Executarea!!

Cu gesturi tremurânde și folosind scuipat ne-am șters unii pe alții pe față, pe mâini, pe ochi.

− Ia zâmbește, mă, Călinescule, nu face pe mortul viu!! Hai, Plapșa, că ești cât un taure, fii mai vioi! Fii vesel! Gândiți-vă toți că libertatea pe care o cerem partidului trebuie s-o dovedim zi de zi, ceas de ceas, prin sinceritate și lepădarea de trecut. Bă, bandiților, astăzi dăm un examen. Toți de aici, cu mine în frunte! Poate de el depinde cât om mai sta pe aici. Ultimele cuvinte le rostise parcă pentru sine.

Ne-a trecut pe urmă în revistă. Cinic, recomanda lui Sebeșan să stea în rândul doi și dacă este întrebat de ce are capul așa de mare să spună că are o infecție pe care o tratează la infirmerie. Lui Iosif I. Iosif i-a zis:

− Bă, banditule, întoarce capul la stânga să nu se vadă că ai bucile obrazului negre.

Auzeam din depărtare cum se deschideau și se închideau ușile pe celular. După ritmul lor, inspectorii păreau grăbiți. I-am auzit când s-au oprit în fața camerei 4 Spital. Au șușotit ceva imperceptibil. Cred că și-au împărțit rolurile pentru laborator. Au intrat trei și la ușă rămăseseră alți trei. Înăuntru, ticăloasa gazdă, comandantul Alexandru Dumitrescu, însoțit de un bărbat la vreo cincizeci și ceva de ani, solid, care a început să se uite la noi cu ochi ce respirau satisfacția. Celălalt, mai în vârstă, mai scund și uscățiv, a mers către masa neagră din centru și discret i-a șoptit ceva directorului care, cu glas molcom, a întrebat:

− Are cineva ceva de zis?

Întrebarea mi s-a părut stupidă și formală. Dumitrescu ne bătuse zdravăn în ziua de Crăciun și încă o dată în ianuarie, cu două-trei săptămâni în urmă, cu aceeași sălbăticie, până îl trecuseră sudorile, iar acum, feciorelnic, dar cu o vădită îngrijorare, ne invita să ne prezentăm doleanțele! Toți trei au aruncat ca la comandă, ca niște actori, o privire semicirculară circumspectă. Noi însă, am tăcut și cel mult ne-am plecat ochii în jos, provocator. Eu cel puțin asta am făcut. Pe tăcute, s-a înfiripat o discuție între cei trei. Căpitanul parcă le făcea o prezentare și de câteva ori și-a îndreptat privirile către Țurcanu, care stătea smirnă și cu ochii pe ei. A urmat parcă o încheiere concluzivă:

− Ee, dacă așa stau lucrurile și v-ați liniștit, e… bine. S-au întors și au pășit agale spre ușă.

Glasul subțire al celui pe care l-am descoperit ulterior i-a surprins pe cei trei în cadrul ușii.

− Domnilor inspectori, mă numesc Cornel Niță, sunt condamnat la trei ani și sunt la jumătatea pedepsei. Permiteți-mi să vă aduc la cunoștință fapte pe care camarazii mei de pușcărie nu îndrăznesc să vi le comunice. Am fost condamnat și mi-am pierdut libertatea, dar nu sunt condamnat să-mi pierd și viața! Acest lucru se petrece aici, la Pitești, sub ochii domnului comandant. Uitați-vă la camarazii mei și veți vedea cât de cumplit am fost bătuți toți, fără excepție. S-au rupt mâini și s-au frânt coaste cu o sălbăticie fără margini.

M-am uitat către cel care cutezase să le spună călăilor ce se petrecea cu noi. Inima începuse să-mi bată cu putere și-mi venea să-i strig acestui tânăr curajos că se expune degeaba. Cornel Niță, un puști de nouăsprezece-douăzeci de ani, de prin părțile Moldovei, cu ochii mari, visători, a mai încercat să continue, dar fraza i-a fost tăiată de o înjurătură țâșnită de pe buzele individului în vârstă.

− Bandiților, f…’tu-vă mamele voastre, să vă intre în cap la toți că, pentru ce ați făcut voi, ați merita să vă împușcăm fără milă ca pe niște câini turbați.

− Pentru ce am făcut am luat o pedeapsă, domnule inspector!… a îndrăznit Niță să-i replice. Individul era deja întors cu spatele și depășise ușa. Cuvintele au rămas în aer.

În pragul ușii, înainte de a se închide, l-am văzut pe comandantul Dumitrescu făcându-i semn discret lui Țurcanu că totul a ieșit bine! Criminalii de sus erau mulțumiți de ucenicii lor. Zgomotul ivărelor trase a continuat, dar din ce în ce mai rar, semn că vizita avusese un scop: testarea rezultatelor de la camera 4 Spital, unde peste o sută douăzeci de deținuți politici studenți fuseseră supuși unor torturi ce sporeau de la o zi la alta în intensitate și victime.

După prânzul pe care l-am înghițit porcește, fără lingură și cu mâinile la spate, a urmat ceea ce am considerat a fi o judecată. E drept, o judecată sui generis, completul având numai un președinte care, evident, a fost Țurcanu și care îndeplinea și funcția de procuror; avocatul era absent, întrucât inculpatul nu l-a solicitat!

Rechizitorul procurorului a fost presărat de toate organele genitale personale și familiale, asta pentru a crea atmosferă.

− Nu v-am spus eu vouă, a zis Țurcanu cu glas domol, că nu aveți voie nici unul să ieșiți în fața inspectorilor? Nici să vă plângeți, nici să ne lăudați? A rânjit și a completat: Nu v-am spus eu, că au venit să ne vadă dacă ne-am schimbat opiniile, credințele, dacă am înțeles în fine cât rău am făcut partidului și clasei muncitoare de afară prin comportamentul nostru? Dar voi, bandiților, nu ați înțeles lucrul ăsta! Și ați vrut să mă loviți pe mine! Ceea ce a spus nenorocitul ăsta e adevărat și știți prea bine. Dar eu, și alții ca mine – îi aveți în fața ochilor – vrem să convingem partidul că poate mai suntem de folos. Și în loc să putrezim aici ani de zile, să ne gândim la răul pe care l-am făcut și mai ales la ceea ce am lăsat afară, la ceea ce nu am declarat organelor Securității. V-am spus de atâtea ori că a venit momentul când nu mai aveți cale de întors și va trebui fiecare dintre voi să-și facă de-mas-ca-rea. Și nimeni să nu-și închipuie că ar putea să o ocolească și mai ales să ne înșele spunând sau scriind scorneli.

Țurcanu – începusem să-l cunosc – era decis să dea un exemplu. Îl vedeam după cum își încorda mușchii, după cum își rotea ochii furioși spre noi și-și agita pumnii în sus.

− Paștele mamii voastre! V-arăt eu vouă acuma ce pățește cel care îmi calcă ordinele și-și bate joc de mine. A răcnit cu o nuanță de paternitate: Ia vino la mine aici, Corneluș, în față, să te judec!

L-am observat cu atenție și după cum îi erau încordați maseterii feței, momentul declanșării represaliilor era iminent.

− Ce credeai tu, că domnii inspectori o să te asculte pe tine și o să mă pedepsească pe mine? Pe mine, care vreau să vă aduc pe calea cea bună? Ia dezbracă-te tu în pielea goală, așa cum te-a făcut mă-ta!

Țurcanu se automonta:

− Ce-ai vrut, mă, ce-ai vrut?! Nenorocitule, crucea mă-tii… Sau ai crezut, dobitocule, că ai să-mi iei locul? Nu l-ai văzut pe director că mi-a dat dreptate?

Nu puteam zări chipul lui Cornel. Cred că din priviri îl înfrunta pe Țurcanu. N-a scos niciun cuvânt, decât un geamăt prelung atunci când bestia l-a lovit drept în moalele capului.

Execuția lui Cornel Niță s-a consumat în mai puțin de cinci minute. Cu o măciucă scurtă, s-a aruncat peste trupul firav, într-o dezlănțuire de fiară. La loviturile în burtă, care erau specialitatea lui Țurcanu, Cornel Niță era deja pe ciment. Pocnetele oaselor alternau cu gemetele muribundului. După ce i-a zdrobit cu o mișcare rapidă și frontală tâmpla s-a auzit un pârâit de oase asemănător cu dezghiogarea unei nuci. Pe urmă i-a măcinat pur și simplu scheletul, iar ultimele lovituri i le-a dat jos, când deja trupul rupt al lui Cornel ajunsese în bucăți, într-o baltă de sânge. A urmat o scenă demoniacă: Țurcanu parcă a încremenit într-o privire fixă asupra cadavrului. Am încercat să surprind pe fața lui o reacție de groază pentru ceea ce săvârșise. Nimic din toate acestea! Părea că nu înregistrează crima; era chiar calm și numai ochii îi erau injectați. Mișcările execuției victimei nu ieșiseră din șablonul său bestiar, căruia îi găsise însă acum o neagră încununare. Sfârșitul însă fusese provocat și îl așeza în rândurile călăilor autentici ai lagărelor bolșevice sau naziste.

Agonia lui Cornel Niță a fost scurtă pe cimentul inundat de sânge. Poate câteva minute. Un horcăit scurt, ca o ușurare, a punctat ieșirea din puțina lui viață. Cu mișcări automate, nebunul s-a dus la ușă, a bătut puternic în geamurile galbene și în prag a apărut un milițian de statură potrivită – cred că era sergentul major Dina –, căruia Țurcanu i-a șopotit ceva la ureche. Peste un minut, două, o pătură a fost aruncată în interior. Țurcanu, împreună cu Livinschi și Pușcașu sau Sobolevschi – oricum am reținut că au fost trei – l-au înfășurat în pătura de cai. L-au târât apoi pe culoar. Cornel Niță lăsase o logodnică, studentă și ea, și o familie iubitoare!

Am șoptit în gând o rugăciune și l-am urmărit cu coada ochiului pe Țurcanu. S-a întors cu același pas precipitat, aruncând o privire circulară în care parcă intram noi toți ca viitoare victime. Și-a luat locul pe patul cu saltea − el o avea! – și timp de aproape un ceas a stat absent, într-o cameră în care orice zgomot se stinsese și nimeni nu mai îndrăznea să facă vreo mișcare. Iar eu aveam toate motivele să mă simt ca într-un cavou.

În liniștea funebră ce a urmat – în care am certitudinea că majoritatea studenților torturați îl purtau în gând și în inimă pe tânărul nostru camarad asasinat sub ochii noștri – m-am străduit să judec la rece cele petrecute și cele ce pot urma. Vizita fusese premeditată, categoric, la nivel instituțional, dar Dumitrescu și ai lui aflaseră în ultima clipă că vor fi inspectați, de unde și toată forfota ce precedase intrarea delegației pe celular.

A doua concluzie pe care o puteam trage, după zgomotul ivărelor deschise și închise, era că nu toate celulele fuseseră călcate, iar a noastră, faimoasa cameră 4 Spital, se număra printre primele.

Ieșirea lui Cornel Niță din rând, privită sub aspect administrativ, nu depășea normalul unui regulament al penitenciarelor, cel mult în măsura în care raportul se adresa unei autorități sosite în control. De zeci de ori, în penitenciarul din Craiova, avusesem prilejul să mă consider ieșit la raport și să aduc la cunoștință, chiar în fața directorului, neajunsurile administrației sale ori, mai bine zis, încălcările abuzive ale regulamentului!

Cuvintele sale nu depășiseră cu nimic posibilitatea oricărui deținut cu mandat de execuție să se adreseze decent organelor de control. Ceea ce se petrecuse cu noi, în Ajunul Crăciunului, era o flagrantă încălcare a regulamentului interior, ca să nu mai pomenesc de cel general, care presupunea obligația să primim vizita procurorului de serviciu al parchetului cel puțin o dată pe lună. Or, nimic din cele de mai sus nu se petrecea, ci tocmai inversul: bătaia și tortura din noaptea de 24 spre 25, continuarea de a doua zi și, fapt foarte grav, participarea directă, deschisă a administrației penitenciarului în pedepsirea unei culpe deja sancționate prin sentința de condamnare. Pentru Cornel Niță și pentru noi toți, deținuții politici de la Pitești, indiferent dacă unii mai aveau câteva luni de temniță sau ani mulți, bătaia sălbatică de-a lungul a zeci de ore însemna mai mult decât o răzbunare pentru fapte de indisciplină născocite; era o încercare de distrugere și eliminare fizică a sute și sute de studenți aflați în penitenciarul Pitești.

Răspunsul primit de la inspectori a fost pe de-a-ntregul uluitor. Supus unei analize, el demonstra două realități.

Una, cea mai terifiantă, era că toți, absolut toți, cunoscuseră faptele petrecute la camera 4 Spital, de aceea elementul de surpriză a fost înlocuit cu unul constatatoriu. Post festum, ei sosiseră în penitenciar nu să inspecteze, ci să constate efectele acțiunii din Ajunul Crăciunului. De aceea, indiferența și nepăsarea le-au slujit privirilor pentru a nu încerca vreun act emoțional; fețele noastre, trupurile noastre purtau încă semnele unor lovituri puternice. Cei mai mulți aveam capetele umflate ca niște banițe, iar câțiva cu membrele fracturate zăceau pe priciuri. Ba mai mult, Nicolschi, pe care îl identificasem de la început și care parcă se mai îngrășase de un an de zile de când nu-l mai văzusem, s-a uitat la Călinescu și la Soare, cu atenția unui anatomist. Poate, după expresiile lor, nici nu au perceput intervenția deținutului Cornel Niță.

Al doilea fapt care mi se părea devastator și pe care îl citeam pe fețele lor, cu excepția lui Dumitrescu, care era livid, era satisfacția faptului împlinit: nicio reacție din partea noastră și o tăcere de mormânt pe întreg celularul. Pe bună dreptate, puteau raporta ministrului și acoliților un prim succes asupra celor pe care îi considerau coloana vertebrală a rezistenței din penitenciare: studenții. Pentru noi, asasinatul reprezenta o nouă înfrângere, incomparabilă prin gravitate cu sinuciderea studentului Șerban Constantin sau cu tentativa eșuată a studentului Barbă. De data aceasta, crima se petrecuse sub ochii neputinței noastre și, mult mai târziu, m-am întrebat dacă nu era mai onorabil să fi sărit cu toții asupra călăilor și să fi murit cu ei de gât. Din păcate, din nou, socoteala celor care aveau condamnări reduse tripla numărul celor condamnați, iar cei din prima categorie, cea mai numeroasă, nu gândeau să-și piardă viața printr-un act de sinucidere colectivă.

Spre noapte se pornise o viforniță ce scutura geamurile ritmic. Parcă și natura se revoltase împotriva asasinilor care îi dăduseră lui Cornel Niță cununa martiriului, acolo sus, alături de primul mare mucenic similar al creștinătății, Arhidiaconul și tânărul Ștefan Mărturisitorul”.

_______________

Text apărut în „Prea mult întuneric, Doamne!” – Memorii, Vol IV, Editura INST, 2012, via MARTURISITORII

Vezi și: https://fericiticeiprigoniti.net/nita-cornel/1175-cornel-nita-un-erou-necunoscut-al-rezistentei

Pentru a înțelege mai bine

CE este ecumenismul,

citiți (descărcați de aici în format pdf)

2 EXCEPȚIONALE cărți:

1. Ecumenismul fără mască

și mai ales :

2. Ecumenismul – erezia ereziilor

Principalele două instituții (exceptând serviciile secrete), infiltrate de multe decenii de indivizi care slujesc în blană de oaie intereselor STRĂINE României,

sunt Patriarhia și B.N.R. …

…

Această excepțională carte

( Biserica Ortodoxă și ecumenismul )

ce conține în a 2-a ei parte

argumente ZDROBITOARE,

ARGUMENTE CLARE, LIMPEZI

despre

ADEVĂRATA FAȚĂ A EUROPEI,

carte scrisă de

SFÂNTUL Iustin Popovici

încă mai poate fi descărcată

în format electronic pdf

de aici.

Articole pe această temă – aici.

Citiți și articolul:

Fără Hristos,

fără întoarcerea sinceră

la Sfânta Ortodoxie

prin lepădarea și îngrădirea de orice erezie

începând cu cea mai vicleană dintre toate

– ecumenismul sincretist,

NU putem face NIMIC ! ! ! . . .

„Ce e rău în robie, nu e atâta robia. Rău e că, dacă trece prea multă vreme, omul se învaţă cu ea, cu robia, cu frica, cu supunerea, cu săru’mâna, să fie batjocorit şi să nu-i mai pese. Se-nvaţă ca pasărea cea proastă cu colivia, care uită și c-o știut zbura oare cândva sau se teme să nu afle stăpânul că n-o uitat să zboare.”

–Vasile Ursu Nicula zis Horea (1731- 1785)