„Eu însumi am făcut parte dintr-o grupare literară de dreapta, cea de la revista Gândirea, condusă de Nichifor Crainic… Revista Gândirea a fost publicația cea mai importantă la noi între 1920-1940… Noi nu eram nici fasciști, nici comuniști ab absurdo; noi căutam să salvăm existența poporului nostru și a culturii noastre… în momentul în care capii fasciști au atacat România (Italia susținea revizionismul maghiar, Germania vedea în noi o posibilitate de a-și mări spațiul vital), noi ne-am ridicat împotriva lor… Ne simțeam liberi, lipsiți de orice ură, de orice intenție violentă și de orice teamă, pentru că noi credeam în puterile moștenite de la geniul poporului nostru. Acesta era felul nostru de fi NAȚIONALIȘTI.” (Vintilă HORIA, Despre degradare și risc, în: Dumnezeu s-a născut în exil, ed. ART, 2008, p. 266-268.)
La 20 august se împlinesc 54 de ani de la trecerea la cele veșnice a academicianului Nichifor Crainic, unul dintre cei mai mari poeți și gânditori ortodocși cu crez profund naționalist. Marele teolog Nichifor Crainic, fost deținut politic timp de 15 ani, a fost profesor universitar, academician și ziarist. Opera sa poetică este completată de opera eseistică și mistică.
Gândirea și simțirea lui creștină poartă o pecete românească, ceea ce face din scrisul lui Crainic o mărturie a spiritualității românesti, o sinteză între credința ortodoxă tradițională și calitățile specifice ale poporului nostru, determinate de originea, de spațiul și de istoria lui.
Nichifor Crainic s-a născut la 22 decembrie 1889, în localitatea Bulbucata, județul Vlasca. După primele clase făcute la școala din satul natal, Ion Dobre ajunge, în 1904, la Seminarul Central din București.
Va studia la Seminarul Central (1904-1912) și la Facultatea de Teologie din Bucuresti (1912-1916), dupa care a participat la Primul Război Mondial, lucrând într-un spital din Iași (1916-1918). După razboi, teologul și poetul Nichifor Crainic continua sa publice articole și poezii la diverse reviste. Îi apar noi volume: „Icoanele vremii” (1919), „Darurile pământului” (1920), „Priveliști fugare” (1921).
A lucrat ani în șir la redactia unor ziare, ca „Neamul Românesc” al lui Nicolae Iorga (1917- 1918, Iasi), „Dacia” (1918-1920), „Lamura” (1922-1923), „Cuvantul” (1922-1926), toate acestea din urma, la București: a condus el însuți ziarul „Calendarul” (1932-1933) și revista lunară „Gândirea” (1926-1944), fiind principalul animator si teoretician al curentului „gandirist” traditionalist.
Paralel a functionat ca profesor la catedra de Literatura religioasa moderna a Facultatii de Teologie din Chisinau (1927-1932), transferat apoi la catedra de Istoria literaturii bisericesti si relgioase moderne de la Facultatea de Teologie din Bucuresti (de la 1 decembrie 1932), devenita catedra de Ascetica si Mistica (1941-1944); suplinitor al catedrei de Apologetica si Dogmatica (1938-1944).
Poezia lui Crainic nu e nici ea o poezie a unor simtiri general umane, si in acest sens, o poezie „abstracta”, ci o poezie care exprima viata spirituala concreta a poporului roman. Poezia lui poate fi considerata, de aceea, ca expresia spiritualitatii concrete a acestui popor. Insusi titlul unuia din volumele sale de poezii exprima aceasta calitate a poeziei sale: Iisus in tara mea.
S-ar putea spune ca Nichifor Crainic este poetul nostru crestin prin excelenta, cum este Paul Claudel poetul crestin francez prin excelenta, sau Rainer Maria Rilke poetul crestin german prin excelenta. Unii ar putea obiecta fata de aceasta caracterizare a lui, ca multe din poeziile lui Crainic nu au un continut crestin, ci oarecum panteist, deoarece vede in acestea pe Dumnezeu ca un fel de ultima esenta a tuturor.
Dar din caracterul personal in care prezinta pe Dumnezeu in mod explicit ca persoana, se poate vedea ca esenta de care afirma el ca este fundamentul tuturor, este energia necreata a lui Dumnezeu, in care e prezent El insusi ca Persoana, dupa invatatura ortodoxa. Gratie acestei invataturi, Dumnezeu e prezent in toate, fara sa se confunde cu ele.
Ca incheiere precizam ca cea mai mare parte a poeziilor care alcatuiesc volumul „Soim peste prapastie” profund, explicit crestine, au fost alcatuite de Nichifor Crainic in cei peste cincisprezece ani de inchisoare, invatandu-le, odata cu alcatuirea lor, pe de rost si, apoi, comunicandu-le, prin alfabetul Morse, in celulele invecinate si prin ele in toate incaperile inchisorii din Aiud. Aceste poezii sunt opera unui poet martir, create in lunga perioada a martirajului sau, suportat fara nici o vina de-a fi apartinut vreunui partid politic, ci pentru simplul fapt ca s-a manifestat ca ziarist si ca poet roman crestin.
Putem spune ca poezia de cea mai profunda spiritualitate ramaneasca s-a nascut in inchisoare si credem ca si alte opere importante au fost fructul meditatiei din aceasta perioada de grele suferinte a multor spirite alese ale poporului roman.
Despre gândirea de teolog a lui Nichifor Crainic, părintele Dumitru Stăniloae scria: „Prin activitatea sa, Nichifor Crainic a îndeplinit cea mai importantă operă de răspândire a învățăturii ortodoxe în lumea noastră intelectuală. Nichifor Crainic e misionarul de prestigiu al credinței bisericești în mijlocul intelectualilor români.” (Creștinortodox.ro).
Nici orientarea spre cultura franceză, nici aplecarea spre nemți ori ruși nu egalează forța cu care substanța noastră spirituală se simte ortodox – bizantină. Acest aspect l-a susținut Nichifor Crainic în întreaga sa operă, contribuind în plus la reabilitarea Bizanțului, atât de nedrept calomniat în Occidentul de după Revoluția franceză. El era de altfel ortodox convins și adversar al catolicismului.
Pentru ideile sale, Nichifor Crainic a suferit o îndelungată detenție, în timpul căreia a compus în memorie numeroase poezii. Acestea au ajuns și afară, unde au circulat ilegal.
Trece la cele veșnice în 20 august 1972 la Mogoșoaia lângă București.
Veșnica lui pomenire!
VIDEO: Părintele Justin recită Cântecul Potirului de Nichifor Crainic:
________________
Sursa – (MAXIMĂ ATENȚIE !!! – ACEST SIT ESTE ECUMENIST !!!) – https://www.activenews.ro/stiri/20-august-54-de-ani-de-la-trecerea-la-cele-vesnice-a-academicianului-Nichifor-Crainic-unul-dintre-cei-mai-mari-poeti-si-ganditori-NATIONALISTI-ORTODOCSI.-Parintele-Justin-recita-Cantecul-Potirului-152337
.
Sfântul Dumitru Stăniloae despre Cântecul Potirului de Nichifor Crainic – „poezia care ar merita, socotesc, cel mai mult să fie învățată de fiecare român”. Un comentariu
.
Părintele Justin recită Cântecul Potirului (vezi video mai sus)
Nichifor Crainic: Cântecul Potirului – „poezia care ar merita, socotesc, cel mai mult să fie învățată de fiecare român” (Sfântul Dumitru Stăniloae). Un comentariu
Cântecul Potirului
Când holda tăiată de seceri fu gata,
Bunicul și tata
Lăsară o chită de spice-n picioare
Legând-o cucernic cu fir de cicoare;
Iar spicele-n soare sclipeau mătăsos
Să-nchipuie barba lui Domnu Hristos.
.
Când pâinea-n cuptor semăna cu arama,
Bunica și mama
Scoțând-o sfielnic cu semnele crucii,
Purtau parcă moaște cinstite și lucii
Că pâinea, dând abur cu dulce miros,
Părea că e fața lui Domnu Hristos.
.
Și iată potirul la gură Te-aduce,
Iisuse Hristoase, Tu, jertfă pe cruce,
Hrănește-mă, carne de sfânt Dumnezeu.
Ca bobul în spice și mustu-n ciorchine
Ești totul în toate și toate prin Tine,
Tu, pâinea de-a pururi a neamului meu.
.
Din coarda de viță ce-nfășură crama
Bunica și mama
Mi-au rupt un ciorchine, spunându-i povestea:
Copile, grăiră, broboanele-acestea
Sunt lacrimi de mamă vărsate prinos
La caznele Domnului nostru Hristos.
.
Apoi, când culesul de struguri fu gata,
Bunicul și tata
În joc de călcâie zdrobind nestemate
Ce lasă ca rana șiroaie-nspumate:
Copile, grăiră, e must sângeros
Din inima Domnului nostru Hristos.
.
Și iată potirul la gură te-aduce,
Iisuse Hristoase, Tu, jertfă pe cruce;
Adapă-mă, sânge de sfânt Dumnezeu.
Ca bobul în spice și mustu-n ciorchine
Ești totul în toate și toate prin Tine,
Tu, vinul de-a pururi al neamului meu.
.
Podgorii bogate și lanuri mănoase,
Pământul acesta, Iisuse Hristoase,
E raiul în care ne-a vrut Dumnezeu.
Privește-Te-n vie și vezi-Te-n grâne
Și sângeră-n struguri și frânge-Te-n pâine,
Tu, viața de-a pururi a neamului meu.
.
Poate cea mai frumoasă poezie a lui Crainic este Cântecul potirului. Aici se împlinește cuvântul părintelui Dumitru Stăniloae, care spunea că „Nichifor Crainic săvârșește o adevărată restaurare a teologiei românești în duh ortodox”. Este cuprinsă aici întreagă taina euharistiei, care începe de la secerișul grâului și de la culesul strugurilor și la care participă neamul întreg, reprezentat, pentru copil, de „bunicul și tata”, respectiv „bunica și mama”. De altfel, copilul este martor și învățăcel fiecărui gest în parte: alegerea „chitei de spice” pentru prescuri, închipuind „barba lui Domnu Cristos”, închinarea pâinii la scoaterea din cuptor, părând „fața lui Domnu Cristos”, culesul strugurilor – „lacrimi de mamă vărsate prinos/La caznele Domnului nostru Cristos” – și facerea „mustului sângeros/Din inima Domnului nostru Cristos”. Toată această trudă este făcută cu smerenie, cu dragoste, cu credință statornică și nestăvilită și cu naturalețe, căci sunt acțiuni firești, dintotdeauna. „Domnu Cristos” e veșnic prezent în spațiul tradițional, oglindindu-se în grâne și struguri, în pâine și vin, pentru a transforma apoi oglindirea în trup și sânge:
.
„Ca bobul în spice și mustu-n ciorchine
Ești totul în toate și toate prin Tine,
Tu, pâinea de-a pururi a neamului meu.
(…)Ești totul în toate și toate prin Tine,
Tu, vinul de-a pururi al neamului meu”.
.
Poemul este structurat pe fragmente temporale diferite, ce alternează. Astfel, primele două strofe înfățișează povestea facerii pâinii, strofele a patra și a cincea o prezintă pe cea a facerii vinului, ambele fiind, de fapt, lecții de viață transmise de generațiile mature (bunici și părinți împreună) copilului. Strofele a treia, a șasea și a șaptea sunt imnuri de slavă închinate Dumnezeului celui răstignit și înviat, prezent în potir. „Hrănește-mă” și „adapă-mă” sunt cele două cereri-rugăciune, semnificând pâinea și vinul devenite trup și sânge dumnezeiesc.
Facem aici o precizare pe care o considerăm necesară. Poemele lui Crainic au avut marele avantaj al revizuirii lor de către autor însuși, care le-a și pregătit pentru tipar, după cum ne asigură editorul primului volum de versuri apărut după 1989. Prin urmare, asupra veridicității lor nu ar trebui să existe îndoieli. Și totuși, în volumul „Șoim peste prăpastie”, apărut în 1990, există o neconcordanță în ceea ce privește două dintre versurile acestei poezii. „Hrănește-mă, mamă de sfânt Dumnezeu” apare în strofa a treia, fără a fi potrivită, însă, în acest context trimiterea la Maica Domnului. Este adresarea directă a eului către Hristos cel viu din potir, și nu către Maica Sa. Trupul Său, transformat în pâine, este hrană omului. Prin urmare, îndrăznim să dăm crezare unei variante apărute anterior, în îngrijirea lui Zahu Pană, în care versul este: „hrănește-mă, carne de sfânt Dumnezeu”, carnea fiind reprezentarea palpabilă, materială a trupului. De altfel, în studiul său ce prefațează cartea, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae remarcă nepotrivirea și, considerând-o, probabil, greșeală de tipar, rescrie „hrănește-mă, mană de sfânt Dumnezeu”, apropiindu-se de sensul material pe care îl are cuvântul.
Corespondentul acestui vers din fragmentul transfigurării vinului, în ediția îngrijită de Nedic Lemnaru, este „adapă-mă, sevă de sfânt Dumnezeu”. Și aici ni se pare mai potrivită forma primă tipărită, în care apare „adapă-mă, sânge de sfânt Dumnezeu”. Îndrăznim aceasta bazându-ne pe mărturia lui Zahu Pană, și el trecut prin temnițele comuniste, care în această formă a receptat în timpul detenției poezia lui Crainic. Asupra variantei publicate inițial și-au dat acordul și alți foști deținuți, dintre care sunt amintiți în „nota asupra ediției” arhimandritul Roman Braga, Dumitru Bacu – și el poet – și în mod deosebit Grigore Caraza, cel căruia Nichifor Crainic i-a încredințat direct, spre memorare și transmitere mai departe, sute de versuri. Fără a avea acces la manuscrisul poemului, considerăm carnea și sângele ca reprezentări reale ale trupului și sângelui Mântuitorului prefigurate în pâine și vin, în detrimentul versurilor oferite de Nedic Lemnaru ca fiind cele revizuite de Crainic.
Revenind la poem, strofa finală întruchipează tocmai îngemănarea credinței ortodoxe cu duhul neamului, printr-o imagine care sintetizează mesajul poeziei. O cităm în întregime, pentru că fragmentarea ei ar duce la pierderea unității:
„Podgorii bogate și lanuri mănoase,
Pământul acesta, Iisuse Cristoase,
E raiul în care ne-a vrut Dumnezeu.
Privește-Te-n vie și vezi-Te-n grâne
Și sângeră-n struguri și frânge-Te-n pâine,
Tu, viața de-a pururi a neamului meu”.
Dumnezeu este creatorul a tot și a toate, prin urmare, Se regăsește în creația Sa prin oglindire. El a dat viață tuturor, natură sau oameni, căci este viață în Sine. Dar, cum nimic nu este fără sens la Dumnezeu, omului i-a dăruit ceea ce i se potrivește mai bine. Iar pe român l-a așezat în raiul pământesc, în care taina euharistiei reprezintă „viața de-a pururi a neamului meu”. Găsim aici nu numai o mărturisire a credinței, ci și o mărturie lirică a etnogenezei noastre: suntem un popor născut creștin, pentru care Hristos este viu și prezent pretutindeni, în toate.
20 august – 54 de ani de la înveșnicirea poetului Nichifor Crainic
Nichifor Crainic (Ion Dobre) s-a născut în anul morții lui Eminescu, în anul 1889. Este fiu de țărani români de pe malul Neajlovului, fapt ce își va pune cu prisosință amprenta asupra formării sale intelectuale, căci nu numai că nu va uita niciodată că se trage din țărani, dar va aduce în viața intelectualilor români ai momentului un suflu nou numit „gândirism”, prin care va reuși să apropie din nou intelectualul de sat. Având formație teologică, Crainic va coborî cerul pe pământul românesc și va ridica pământul la cer, explicând de ce sunt românii ortodocși și, mai ales, de ce trebuie să rămână astfel.
(…) Rolul lui Crainic este uriaș în cultura română, nu doar prin faptul că a reunit sub aceeași cupolă marile personalități ale vremii, ci întâi de toate pentru că a așezat în făgașul ei firesc cultura română, definind-o ca ancorată puternic în tradiție. „Tradiționalismul este tehnica vieții sufletești a unui neam”, mărturisește Crainic, iar „tehnica vieții sufletești constituie cultura unui neam, acel fel de a fi, de a gândi și a simți, de a vorbi și de a se închina, de a nădăjdui și chiar de a muri”. Este crezul pe care Nichifor Crainic l-a mărturisit întreaga sa viață, nu doar în paginile Gândirii, ci în tot ceea ce a scris, de la studii și eseuri teologice și literare la versuri.
Pentru atitudinile sale naționale și creștine, este arestat în anul 1947, după ce a stat ascuns timp de doi ani, fiind întemnițat timp de 15 ani, fără sentință judecătorească. În pușcărie își continuă activitatea didactică, conferențiind pe diferite teme în fața unui auditoriu select format din alte nume mari ale elitei românești interbelice: Petre Țuțea, Dumitru Stăniloae, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu etc.
Eliberat în 1962, Nichifor Crainic își va revizui creațiile, le va selecta, astfel încât să poată trece de cenzură. Nu se va întâmpla acest lucru decât în 1990, după 18 ani de la moartea lui Crainic, când îi vor fi publicate două volume de versuri îngrijite de Nedic Lemnaru, care pretinde a le fi dat la tipar în forma dorită de autor.
_________________
.
.
.
.
.
.