Aceasta a trăit pe vremea împărăției lui Honoriu (395-423) și Teodosie cel Tânăr (408-450). S-a născut în marea cetate a Romei, din părinți de neam slăvit și cu multe averi. Și, iubind mult din tinerețe pe Domnul Hristos voia să-și închine viața, în feciorie, slujirii lui Dumnezeu. La stăruințele părinților, ea s-a măritat și a fost mama a doi copii. Apoi, murindu-i părinții și copiii, ea și Apelie, bărbatul ei, s-au hotărât pentru o viață în slujba Domnului și în curățenie. Și, părăsind cetatea, s-au așezat la o locuință a lor, afară din cetate, unde primeau străinii ce mergeau pe acolo și îngrijeau de cei ce erau în închisori și în alte urgii. Iar, din multa avere pe care o moșteniseră, vindeau câte o parte, iar banii îi împărțeau săracilor și pe la biserici. Și s-au învrednicit a face mari milostenii, nu numai în Italia, ci și în alte țări îndepărtate, ca Mesopotamia, Fenicia, Siria, Egipt și Palestina. Și n-au uitat nici pe săracii din jur, fiind tuturor mângâiere.

Și, după oarecare vreme, s-au mutat la alte moșii ale lor din Sicilia și s-au învrednicit a face și acolo nenumărate milostenii celor în suferință. Au viețuit, apoi, vreme de șapte ani în cetatea Caragina din Africa, viață de multă înfrânare, de post aspru, mâncând la două zile o dată, de neîncetate fapte bune, de privegheri și rugăciuni.

Tot ușurându-se de multa lor avere, de la Cartagina au mers la Alexandria și de acolo la Ierusalim. Și, după ce au văzut cu evlavie Sfintele Locuri, au mers cercetând și miluind mănăstirile și sihăstriile din Egipt. Și, întorcându-se în Ierusalim, a zidit o mănăstire de maici, și, după moartea soțului ei Apelie, o mănăstire de călugări; iar ea, cu sufletul împăcat, s-a făcut smerită slujitoare tuturor în mănăstirea cea cu nouăzeci de fecioare, pe care o ținea cu cheltuiala ei, pentru toate cele de trebuință.

Și, când a mers la Constantinopol, a fost primită cu cinste de Teodosie împăratul, că se făcuse vestit numele ei, prin milosteniile ce făcea, și pe mulți i-a întors la credință. Deci, slăbită de ani și cuprinsă Melania că sfârșitul e aproape. Și, chemând de mari dureri de piept, a simțit Cuvioasa pe Teofil episcopul, a primit de la dânsul dumnezeiasca împărtășanie și, șezând surorile, le-a zis lor cuvântul ei cel din urmă: „Precum Domnului i s-a părut, așa a și făcut.” Și îndată și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

Întru această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Zotic, hrănitorul de săraci

.

Acesta era din Roma cea veche, din neam cinstit și luminat, și se nevoia din copilărie, cu tot felul de învățături ale filosofiei. Și, fiind el om iscusit la minte, a fost mutat și dus la Constantinopol, cu voia și cu porunca celui dintre împărați, marele Constantin și a fost cinstit, de către acela, cu vrednicia de magistru în senat. Au venit împreună cu dânsul și alți oameni de frunte din Roma la Constantinopol, al căror nume îl poartă până astăzi, cinstitele lăcașuri zidite de ei.

Și se povestește că, în acea vreme, a intrat boala cea mare a leprei în Constantinopol și că împăratul a dat poruncă să se arunce în mare cel ce va cădea într-acea boală. O moarte ca aceasta neputând vedea acest cinstit om și arzând de dragostea aceea către Dumnezeu, a mers la împărat și i-a zis: „Dă-i, împărate, slugii tale, aur mult și voi cumpăra mărgăritare și pietre scumpe strălucitoare spre slava și cinstea împărăției tale; că eu sunt foarte cunoscător în acestea. Și îndată a poruncit împăratul să se facă acestea. Iar el, ca un iubitor de Dumnezeu și iscusită slugă ce era, dacă a luat aurul, a ieșit afară vesel. Și, cu aurul, dând bun preț, răscumpăra de la moartea aceea a înnecului pe cei ce erau dați de prefect la pierzare. Pe leproși îi ducea de cea parte de Bizanț, în muntele ce se chema pe atunci Eleon. Și, făcând acolo corturi și colibe, îi odihnea într-însele. Această câștigată de Dumnezeu neguțătorie nu a rămas ascunsă, că Sfântul le era de mult ajutor bolnavilor în toate zilele, și erau mulți cei care se temeau că aceasta ar putea să aducă mare foamete în cetate.

Într-aceasta, a murit și marele și de-a pururi pomenitul împărat Constantin, luând toată împărăția răsăritului fiul său Constanțiu, care nu era dreptcredincios, de vreme ce era arian și pe mulți dreptcredincioși i-a chinuit pentru credință. Și îi era urât și fericitul Zotic, fiindcă era dreptcredincios; se sfia însă să-i facă vreun rău, pentru dragostea pe care Sfântul Constantin, tatăl său, o avusese pentru Sfântul. Dar, aflând acum buna pricină, îl defăima ca, prin săracii miluiți de el, a venit în cetate boala leprei. Și s-a întâmplat de a căzut întru acea boală și fiica împăratului, pe care chiar tatăl său a dat-o prefectului ca să o înece în mare. Iar Sfântul Zotie, dând slujitorilor obișnuita plată, a cumpărat-o și a pus-o cu ceilalți leproși.

Deci, făcându-se foamete și ajungând cetatea la lipsă de bucate, împăratul a încercat să afle pricina foametei; iar năpăstuitorii și dușmanii adevărului, găsind vreme potrivită, au început a-l pârâ pe Sfântul Zotic, zicând că el era pricina foametei, că ducea peste măsură de multă hrană la cei leproși, care erau mulțime nenumărată. Iar împăratul, auzind acestea, își stăpânea mânia, că doar va lua mărgăritarele și pietrele cele scumpe. Și, Sfântul, auzind că împăratul a dat poruncă să-l prindă, s-a grăbit și, intrând în ascuns în palat, a stat înaintea împăratului. Și, văzându-l împăratul i-a zis: „Venit-a corabia care aduce mărgăritarele și pietrele cele scumpe?” Cuviosul a răspuns: „A sosit împărate. Pentru aceasta, dacă vrei, vino cu robul tău și o vei vedea cu adevărat.” Deci, împăratul, fără zăbavă a plecat, iar Sfântul Zotic, alergând mai înainte la Eleon, a poruncit să iasă din colibe frații întru Hristos, împreună cu fiica împăratului, ca să-l întâmpine cu lumânări aprinse. Deci, sosind la locul acela și văzând pe leproși cu lumânări aprinse, împăratul minunându-se de mulțime, a zis: „Ce sunt aceștia?” Iar Zotic, arătând cu degetul, a zis: „Aceștia sunt, o, împărate, pietrele cele fără de preț și mărgăritarele cele strălucitoare pe care le-am cumpărat cu multă trudă.” Iar împăratul, văzând în aceasta o batjocură, s-a aprins de mânie și a poruncit de l-a legat, fără nici o milă, de catâri sălbatici, care, trăgându-l, degrabă să-l lipsească de viață, rupându-se mădularele lui de pietre.

Deci, îndată făcându-se aceasta, stând împăratul și privind, slujitorii au îmboldit catârii cu țepușe. Și, catârii trăgând pe Sfântul cu alergătură sălbatecă, i s-au risipit lui mădularele în bucăți și i-au sărit ochii. Și așa, târât, fericitul și-a dat sufletul la Dumnezeu. Și la locul sfârșitului său a izvorât izvor de apă curată, care tămăduiește toată boala și slăbiciunea. Și nu numai acestea. Ci o minune, însuși împăratul și-a venit în fire și i-a părut rău de ceea ce făcuse. Și, cu zdrobită inimă, zicea că, din nesocotință, au fost acele ce a făcut. Și, înțelegând sfatul omului lui Dumnezeu, cu mare râvnă s-a nevoit de a făcut acolo casă mare leproșilor, cu cheltuiala împărăției. Și îndată a poruncit de a îngropat cu multă grijă și cu nespusă cinste trupul Sfântului. Și se face pomenirea lui în sfânta biserică a Sfântului Apostol Pavel, ce este la Orfanotrofion, adică hrănitoarea săracilor.

.

Întru această zi, cuvânt din Pateric, despre o oarecare sfântă stareţă şi pustnică

.

Povestit-a un batran ca era o fecioara batrana, foarte sporita in frica lui Dumnezeu, care intrebata fiind de acela despre pricina departarii sale de lume, a povestit, zicand asa: „Eu, minunatule om, copila inca fiind, aveam un tata bland si linistit din fire, dar bolnav si neputincios cu trupul, incat cea mai multa vreme a vietii lui o petrecea zacand pe pat; si, asa traia retras, incat rar, cand si cand se intalnea cu cineva. Si, cand se intampla de era sanatos, cu munca campului indeletnicindu-se, isi petrecea acolo viata, iar roadele le aducea acasa. Si atat de mult tacea, incat se parea, celor ce nu-l stiau, ca era mut. Aveam inca si mama, cu totul deosebita de tatal meu. Ca ea iscodea si cele de dincolo de satul nostru si atat era de limbuta fata de toti, incat niciodata nu o vedeai cat de putin tacand, uneori certandu-se cu altii, alteori cuvinte necuviincioase si fara de randuiala graind. Inca si betie de vin, cu barbatii desfranati petrecea si, ca o desfranata, era mult cheltuitoare si rau carmuia cele din casa, incat averile, macar ca nu putine erau, nu ne ajungeau, ca ei i se incredintase de la tatal meu iconomia celor din casa. Si, asa vietuind, nu i s-a intamplat ei, vreodata boala trupeasca, nici n-a simtit vreo durere, cat de mica, ci in toata viata ei era sanatoasa cu trupul si intreaga. Deci, topindu-se tatal meu de indelungate boli, s-a intamplat de a murit si indata s-a pornit impreuna tot vazduhul si s-au facut tunete si fulgere dese si ploaie atat de multa si asa de necurmata se pogora de sus, incat nici macar putin sa iesim din casa, nu puteam, vreme de trei zile, intru care si tatal sta neingropat in casa. Iar oamenii satului, acestea vazand, graiau nenumarate vorbe asupra raposatului, zicand: „Vai, ce rautate era impreuna cu noi si nu stiam. Acesta, cu adevarat, vrajmas al lui Dumnezeu a fost, pentru aceasta nu-l lasa nici sa fie ingropat.” Insa noi, ca sa nu se strice trupul inlauntru si casa sa ne-o faca de nelocuit, scotandu-l afara, macar ca ploaia era foarte mare, l-am ingropat cum am putut.

Deci, mama, luand mai multa libertate, si mai fara de rusine s-a dat la desfranare, facand casa ei casa de desfrau, cheltuia averea in desfatari fara sfarsit, incat ne lipseau mai de toate. Si, abia dupa multa vreme, sosindu-i si ei moartea, asa ingropare a avut, incat si vazduhul se parea ca ajuta la ingroparea ei. Dupa moartea mamei mele, fiind eu acum trecuta de varsta copilariei si poftele trupului sculandu-se asupra-mi si tulburandu-ma, intr-o seara mi-a venit o socoteala: „Oare, care viata voi urma?” Si ziceam intru sine: „Oare viata tatalui meu sa aleg si intru blandete si cinste si pazire sa vietuiesc? Dar acela, asa petrecand, nici un bine nu a dobandit, ci totdeauna de boli si de necazuri, care il topeau, a avut parte si asa s-a dus de aicea si nici a se ingropa ca ceilalti oameni n-a fost lasat. Deci, de ar fi placut lui Dumnezeu aceasta petrecere, pentru ce a patimit atatea rele? Dar viata maicii care era? Au nu pururea petrecea in desfranari? Si s-a dus din viata aceasta intru sanatate si fara de nici o patimire. Asa trebuie, dar, si eu sa vietuiesc. Ca mai bine este a crede ochilor mei, decat cuvintelor altora.”

Deci, dupa ce am socotit eu, ticaloasa, sa urmez calea maicii mele, a sosit noaptea si, adormind eu, a venit asupra mea un barbat voinic la trup si infricosator la vedere si, cautand la mine incruntat si cu manie, ma intreba cu glas aspru, zicand: „Spune-mi mie care sunt gandurile inimii tale?” Iar eu, cu totul inspaimantata de frica fiind, nici nu indrazneam a cauta la dansul. Iar acela, iarasi, cu glas infricosator graia: „Vesteste-mi mie, care sunt socotelelile tale.” Si, vazandu-ma ca, de frica, eram cu totul cuprinsa si aproape iesita din minti, imi aducea el aminte de toate cate cugetam eu in sinea mea. Si eu, putin venindu-mi in fire, nu puteam sa le tagaduiesc, ci spre rugaminte m-am intors si ma rugam sa ma invredniceasca de iertaciune. Iar el, luandu-ma de mana, a zis: „Vino sa vezi si pe tatal tau si pe mama ta si, dupa ceea, oricare viata vei voi, alege-ti tie.”

Deci, scotandu-ma, m-a dus intr-un loc ses, cu livada, intru care erau pomi de multe feluri ce biruiesc povestirea cu frumusetea, incarcati cu tot felul de roade. Acolo, umbland eu, impreuna cu el, m-a intalnit tatal meu si, cuprinzandu-ma, ma saruta, fiica dorita numindu-ma. Si eu, imbratisandu-l pe el, il rugam sa petrec impreuna cu dansul. Iar el a zis: „Acum nu este cu putinta sa se faca aceasta. Dar, de vei urma caii mele, nu dupa multa vreme, vei veni aicea.” Si, inca mai rugandu-ma eu sa raman impreuna cu el, m-a tras ingerul de mana, zicand: „Vino, sa vezi si pe mama ta, ca sa cunosti din lucruri vazute, la care viata este de folos sa te placi. Deci, ducandu-ma la o casa foarte intunecoasa, plina de groaza si de tulburare, imi arata un cuptor, arzand cu foc cu mari valvatai, si aorecari insi stand  langa cuptor. Iar eu, cautand in cuptor, am vazut intr-insul pe mama mea, afundata in foc pana la gat, si multime nenumarata de viermi mancand-o din toate partile, iar ea scrasnea si clantanea cu dintii de usturime. Si, vazandu-ma ea pe mine, cu plans ma chema, zicand: „Vai mie, fiica mea, pentru durerile cele nesuferite! Vai mie, pentru chinurile cele fara de sfarsit! Vai mie, ticaloasa, ca pentru putina dezmierdare, ce fel de osanda mi-am pricinuit mie! Vai mie, ticaloasa, ca in locul desfatarilor celor vremelnice, in ce statornica osanda ma chinuiesc! Ci miluieste-ma, fiica mea, pe mine, maica ta, care asa ma ard si ma topesc! Adu-ti aminte de hrana care ai primit-o de la mine si ma miluieste si-mi da mana si ma scoate de aici.” Iar eu, infricosandu-ma de insii aceia cumpliti ce stateau aproape si neindraznind a ma apropia, ea iarasi striga, cu lacrimi: „Fiica mea, ajuta-mi mie si nu trece cu vederea tanguirile maicii tale, nu trece cu vederea pe ceea ce cumplit se chinuieste in gheena focului, pe cea mancata de viermele cel neadormit.” Iar eu, milostivindu-ma cu sufletul catre dansa, am intins mana sa o trag. Si focul, atingandu-se putin de mana mea, mare usturime am simtit si am inceput a ma vaieta si a suspina cu plans. Iar cei ce erau in casa, desteptandu-se de vaietele mele si sculandu-se si aprinzand lumina, alergau la mine si ma intrebau care este pricina vaietelor. Si, venindu-mi intru sine, le-am povestit lor cele ce am vazut.

De aceea, am urmat vietii tatalui meu si ma rog ca impreuna cu el sa fiu, incredintata fiind din lucrurile insasi, cu darul lui Dumnezeu, ce fel de cinste si slava sunt gatite, celor ce aleg a vietui cu dreptate si intru dreapta credinta si iarasi ce fel de osanda primesc cei ce isi cheltuiesc viata lor in pofte si desmierdari.

Pentru aceasta, fratilor, sa ne oprim de la pacate si sa ne indreptam aici ca sa scapam de acele chinuri amare si sa primim de la Dumnezeu viata si petrecerea cea fericita a dreptilor, intru Hristos Iisus, Domnul nostru, Caruia se cuvine slava in veci! Amin.

 

 

.