Nota noastră– Menționăm că această traducere a articolului „Râvna sfântă” ne aparține, ca și toate notele de subsol. Articolul a mai fost tradus de alte site-uri, dar, considerăm noi, nu cu o foarte mare acuratețe, ceea ce a produs pe alocuri unele distorsiuni ale mesajului autorului . Vom posta și varianta în engleză pentru ca, oricine dorește, să poată verifica traducerea. Considerăm că întreaga operă a Cuviosului Averchie, dar mai cu seamă acest articol, sunt de o importanță majoră pentru creștinii acestor momente în care Biserica este adânc frământată de erezia ecumenismului. Spunea Părintele Serafim Rose despre Arhiepiscopul Averchie că nu mai există niciun glas mai drept decât al lui pentru cei ce însetează în chip sincer să rămână credincioși Ortodoxiei.
Există în prezent numeroase discuții în care unii care afirmă despre ei înșiși că sunt împotriva ecumenismului îi etichetează pe „nepomenitori”( care își arată poziția antiecumenistă și în faptă, nu numai în vorbă!) ca fiind plini de râvnă fără discernământ sau ca fiind într-o ispită de dreapta.
În opinia celor care se mint pe ei înșiși că ar fi anti-ecumeniști, ar trebui să mai așteptăm „potirul comun” și să nu purcedem la nepomenirea ierarhilor ecumeniști. Dar veți vedea, cei care veți citi articolul de mai jos, dacă veți căuta sincer Adevărul pentru a-i fi pe plac lui Dumnezeu, că nu mai e timp de așteptare, ci trebuie oprită răspândirea răului în Biserică nu numai prin vorbe, ci și prin fapte pline de râvnă sfântă dublate de pocăință.
Cine este Arhiepiscopul Averchie și care e semnificația lui pentru Biserica Ortodoxă- portret realizat cu spusele Părintelui Serafim Rose
„Arhiepiscopul Averchie a fost unul dintre ultimii „titani” ai Ortodoxiei în acest secol, nu doar din Biserica Rusă din Afara Graniţelor, ci chiar din întreaga Biserică Ortodoxă a acestui secol XX.
Belşugul cu care buzele sale aurite au revărsat mierea învăţăturii curate a Ortodoxiei(…) este cu putinţă să fi înlesnit să se ascundă de ochii noştri raritatea şi chiar unicitatea învăţăturii sale în veacul nostru decăzut. Am crescut atât de obişnuiţi cu cuvintele sale arzătoare şi îndrăzneţe, încât nu ne-am dat seama că s-ar fi putut ca el să fie singurul ierarh din toate Bisericile Ortodoxe care a scris cu atâta îndrăzneală şi fără compromisuri în apărarea Ortodoxiei.
În primele secole, Biserica a avut numeroşi Sfinţi care au scris apărând Ortodoxia în faţa numeroaselor erezii care o ameninţau. Însă, în zilele noastre, când creştinii ortodocşi pierd din dulceaţa Ortodoxiei şi practic toate Bisericile Ortodoxe locale au cedat în faţa apostaziei generale, care stăpâneşte în vremurile noastre, glasul său a fost aproape singurul care nu a încetat să strige adevărul cu o asemenea îndrăzneală şi putere, în ciuda multor boli ce-i măcinau bătrâneţea. Cu adevărat, Vlădica Averchie a fost un apărător al Ortodoxiei în zilele noastre, când credinţa a început să se răcească.
Perspectiva sa asupra lumii contemporane a fost cumpătată, limpede şi insuflată în întregime de Sfintele Scripturi şi de scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Credea cu tărie că trăim în veacul apostaziei, care este lepădarea de adevărata credinţă creştină, când „taina fărădelegii” a ajuns la cea mai de pe urmă stare, pentru a găti venirea „omului nelegiuirii”, Antihristul (2 Tesaloniceni 2, 3-12).
Arhiepiscopul Averchie a cercetat sporirea acestei apostazii începând din vremea schismei Bisericii Romei (anul 1054), prin veacul umanismului, al Renaşterii şi Reformei, al Revoluţiei franceze, prin epoca materialistă a secolului al XIX-lea şi prin perioada comunismului, culminând cu Revoluţia de la 1917, care a înlăturat ultima mare piedică în calea lucrării „tainei fărădelegii” şi a venirii lui Antihrist .
Un (…) adevărat Sfânt Părinte al acestor vremuri din urmă, plin de duhul aşteptării celei de-a Doua Veniri a lui Hristos şi de duhul cumpătat al gătirii pentru aceasta[1] „este Arhiepiscopul Averchie, autorul articolului care urmează.
Și mai spune Părintele Serafim Rose: „Pentru cei care sincer însetează să rămână credincioși Ortodoxiei, nu mai este niciun glas (mai) drept decât acela care iese din gura aurită a Arhiepiscopului Averchie. Puţini sunt Sfinţii care au rămas printre noi în vremurile acestea prea vrednice de plâns, dar chiar dacă nu vedem printre noi asemenea drepţi, ca şi Vlădica Averchie, învăţăturile sale rămân cu noi şi ne pot fi lumina călăuzitoare prin bezna zilelor care vor urma, când Biserica este cu putinţă să fie silită să fugă în pustie, asemeni Femeii din Apocalipsă(cap.12) – Biserica vremurilor din urmă.[2]„
Râvna sfântă – de Arhiepiscopul Averchie (Taushev)
Foc am venit s-arunc pe pământ,
Și cât aș vrea să fie-acum aprins[3]!
Luca 12:49
Lucrul esențial în creștinism, potrivit învățăturii limpezi din Cuvântul lui Dumnezeu, este focul râvnei dumnezeiești, râvna pentru Dumnezeu și slava Sa – sfânta râvnă care, doar ea singură, este capabilă să inspire omul în lucrare și străduința de a fi plăcuți lui Dumnezeu, și fără de care nu există viață duhovnicească autentică și fără de care nu există și nu poate exista creștinism adevărat.
Fără această râvnă sfântă, creștinii sunt “creștini” doar cu numele: ei doar “au nume că trăiesc”, dar în realitate “sunt morți”, precum a fost spus de sfântul Ioan văzător al Tainelor (Apocalipsa 3:1). Adevărata râvnă duhovnicească se manifestă, în primul rând, în râvna pentru slava lui Dumnezeu, care ne este predanisită în cuvintele Rugăciunii Domnești aflate chiar la începutul ei: Sfințească-se numele Tău, vie Împărăția Ta, fie voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ (Matei, 6:9).
Aceia care sunt râvnitori pentru slava lui Dumnezeu, ei înșiși Îl slăvesc pe Dumnezeu din toată inima lor – atât în cuget cât și în simțire, și prin cuvinte și prin fapte și prin întreaga lor viață – și în chip firesc doresc ca toți ceilalți să-L slăvească pe Dumnezeu în același la fel, și, prin urmare, firește, nu pot răbda cu indiferență când în prezența lor, într-un fel sau altul, numele lui Dumnezeu este hulit sau lucrurile sfinte sunt batjocorite.
Fiind râvnitori pentru Dumnezeu, ei se străduiesc cu sinceritate să fie plăcuți lui Dumnezeu și să-L slujească doar pe El cu toată puterea ființei lor; ei sunt gata să uite de ei înșiși cu totul pentru a-și jertfi chiar viața ca să-i aducă cu sine pe toți oamenii către a plăcea și a sluji lui Dumnezeu. Ei nu pot asculta cu calm hula și, de aceea, nu pot avea comuniune și nu pot întreține relații de prietenie cu hulitorii și cu batjocoritorii Numelui lui Dumnezeu și cu cei ce disprețuiesc lucrurile sfinte.
Un exemplu remarcabil și extrem de limpede de o astfel de râvnă înflăcărată pentru slava lui Dumnezeu vine din trecutul îndepărtat al Vechiul Testament, printr-un mare profet al lui Dumnezeu, înflăcăratul Ilie, care s-a mâhnit în suflet când a văzut apostazia poporului său față de Dumnezeu, condusă de necredinciosul rege Ahab, ce a introdus în Israel închinarea păgână la Baal în locul închinării la adevăratul Dumnezeu.
„Mare râvnă am avut pentru Domnul Atotțiitorul,- așa striga el de multe ori, exprimându-și mâhnirea- de vreme ce fiii lui Israel Te-au părăsit și Ți-au dărâmat jertfelnicele, iar pe profeții Tăi i-au ucis cu sabia; eu singur am rămas, iar ei caută să-mi ia viața!” (3 Regi 19:10).
Şi iată, prin puterea darului lui Dumnezeu care S-a odihnit asupra lui, această râvnă sfântă l-a stârnit pe el să ,,închidă cerurile” (3 Regi 17: 1; 18: 42-45; Iacov 5: 17-18), ca o pedeapsă pentru Israel care apostaziase de la Dumnezeu, astfel că nu a fost nici ploaie, nici rouă vreme de 3 ani şi jumătate.
Exact aceeaşi râvnă l-a făcut pe Ilie mai târziu să-i ucidă pe falşii prooroci şi preoţii lui Baal, după minunata pogorâre a focului din cer pe Muntele Carmel, astfel încât aceşti înşelători să nu-i mai poată întoarce pe fiii lui Israel de la adevărata închinare a lui Dumnezeu (3 Regi 18, 40).
Prin puterea aceleiaşi râvne dumnezeieşti, Sfântul Ilie a pogorât foc din cer, care a mistuit pe căpitani şi cei 50 de oameni ai lor ce fuseseră trimişi de împărat pentru a-l prinde pe el (4 Regi 1, 9-14).
Că toate acestea erau în realitate râvnă sfântă care era plăcută lui Dumnezeu este adeverit de faptul că Sfântul Prooroc Ilie nu a murit cu o moarte obişnuită, ca toţi oamenii, ci a fost înălţat în chip minunat la cer într-un car de foc, ca și cum ar semnifica râvna sa aprinsă autentică pentru Dumnezeu (4 Regi 2, 10-12).
Dar chiar și atunci, în asprul Vechi Testament, Domnul Însuşi a arătat slugii Sale credincioase că cineva poate recurge la asemenea măsuri severe doar în cazuri extreme, fiindcă Domnul nu era nici în năprasnica vijelie ce despica munții și sfărâma stâncile, nici în cutremur, nici în foc, ci într-o adiere de vânt lin (3 Regi 19, 11-12). Acesta e motivul pentru care, atunci când Iacov şi Ioan, care erau mai cu seamă înflăcăraţi în râvna lor pentru slava Învăţătorului lor dumnezeiesc, au dorit să pogoare foc din cer, asemenea Sfântului Prooroc Ilie, pentru a-i pedepsi pe samarinenii care nu vroiau să-L primească pe Domnul când El trecea prin satul samarinean către Ierusalim, Domnul i-a oprit pe ei să facă aceasta, spunând: „Nu ştiţi ai Cărui Duh sunteţi? Căci Fiul Omului n-a venit să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască „(Luca 9, 55-56).
Şi totuși (necumpătaţii iubitori de pace să fie numai ochi şi urechi !), Domnul Iisus Hristos Însuşi, care a spus: „Învăţaţi-vă de la mine, că sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11, 29), a găsit că uneori este necesar să dea dovadă de mare stricteţe şi să recurgă la măsuri severe, învăţându-ne, de asemenea, prin chiar acest fapt, că blândeţea şi smerenia nu înseamnă lipsă de coloană vertebrală şi că nu trebuie să cedăm în faţa răului vădit și că un adevărat creştin trebuie să fie departe de sentimentalismul dulceag şi că nu trebuie să se dea la o parte din faţa răului care îşi ridică capul cu obrăznicie, ci că trebuie să fie întotdeauna ferm în faţa lui, luptând cu el din toate puterile şi prin toate mijloacele care-i sunt la îndemână, pentru a reteza în mod hotărât răspândirea şi întărirea răului printre oameni.
Să ne aducem aminte ce cuvinte aspre de învinovăţire a grăit Domnul către conducătorii spirituali ai poporului evreu, cărturarii şi fariseii, condamnându-i pentru ipocrizia şi fărădelegea lor: Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici ! şi ameninţându-i pe ei cu judecata lui Dumnezeu (Matei 23, 29).
Şi când cuvintele s-au dovedit a fi insuficiente, El a acţionat împotriva celor fărădelege chiar prin faptă. Astfel, aflând că înlăuntrul templului ei vindeau boi, oi şi porumbei, iar zarafii[4] stăteau acolo, a făcut un bici din ștreanguri, i-a scos pe toți afară din templu, și oile, și boii, iar schimbătorilor le-a vărsat banii și le-a răsturnat mesele (Ioan 2, 14-15; Matei 21, 12-13).
Şi noi cunoaştem multe alte exemple din istoria sfântă şi a Bisericii când doar simplele cuvinte convingătoare s-au dovedit a fi insuficiente; şi pentru a reteza răul a fost necesar să se recurgă la măsuri mai aspre şi acţiuni decisive.
Dar este esenţial ca în astfel de cazuri să existe cu adevărat într-o persoană numai râvna curată şi sfântă pentru slava lui Dumnezeu, fără nici un amestec de iubire de sine sau orice alte lupte ale patimilor omeneşti care doar se ascund ele însele în spatele unei presupuse râvne sfinte pentru Dumnezeu !
În istoria Bisericii, marele ierarh al lui Hristos, Nicolae făcătorul de minuni, arhiepiscopul Mirelor Lichiei, pe care-l prăznuim pe 6 decembrie potrivit calendarului nostru ortodox, a devenit slăvit tocmai printr-o asemenea autentică râvnă sfântă, cu o fermă incompatibilitate faţă de rău. Cine nu-l cunoaşte pe acest ierarh minunat al lui Hristos ?
Cea mai caracteristică trăsătură a Sfântului Nicolae, care i-a adus atâta slavă, este nemaipomenita sa milostenie creştină: poporul rus simplu îl numeşte de obicei ,,Nicolae cel milostiv”, un nume bazat pe faptele vieţii sale şi pe nenumăratele cazuri în care el a venit în ajutorul oamenilor.
Dar odată, acest mare ierarh, atât de slăvit pentru mila sa faţă de aproapele, a săvârşit o faptă care i-a tulburat pe mulţi şi continuă să-i tulbure încă şi acum, chiar dacă autenticitatea faptei este mărturisită de tradiţia Bisericii cuprinsă în iconografie şi slujbele bisericești.
Potrivit tradiţiei, Sfântul Nicolae a luat parte la Sinodul Ecumenic I de la Niceea, care l-a condamnat pe Arie ereticul, care nega dumnezeirea celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi, Fiul lui Dumnezeu. În timpul disputelor care au avut loc în legătură cu aceasta, Sfântul Nicolae nu a putut asculta cu indiferenţă vorbele blasfemiatoare ale arogantului eretic Arie, cel stăpânit de mândrie, care înjosea demnitatea dumnezeiască a Fiului lui Dumnezeu, şi, înaintea întregului sinod, l-a lovit peste faţă cu mâna sa. Aceasta a stârnit o asemenea consternare generală încât Părinţii sinodului au hotărât ca îndrăzneţul ierarh să fie depus din rangul său ierarhic. Dar, chiar în acea noapte, ei au fost făcuţi să înţeleagă printr-o vedenie minunată: ei au văzut cum Domnul Iisus Hristos i-a dat Sfântului Nicolae Sfânta Sa Evanghelie, iar preacurata Maică a Domnului a pus pe umerii lui omoforul arhieresc. Şi atunci ei au înţeles că Sfântul Nicolae a fost călăuzit în fapta sa nu de ceva rău, de raţiuni pătimaşe, ci doar de curata, sfânta râvnă pentru slava lui Dumnezeu. Ei l-au iertat pe ierarh, anulând sentinţa lor împotriva lui.
Prin citarea unui asemenea exemplu impresionant, nu vrem câtuşi de puţin să spunem că oricare dintre noi poate sau trebuie să urmeze acest exemplu întocmai: pentru aceasta cineva trebuie să fie el însuşi un la fel de mare sfânt ierarh precum este Sfântul Nicolae. Dar aceasta trebuie să ne convingă pe deplin ca noi să nu îndrăznim să rămânem indiferenţi sau să fim nepăsători faţă de manifestările răului în lume, mai cu seamă atunci când problema este una a slavei lui Dumnezeu, a Sfintei noastre Credinţe şi a Bisericii. Aici trebuie să ne arătăm noi înşine a fi pe de-a întregul intransigenți şi să nu îndrăznim să ne angajăm în nici un fel de compromisuri viclene sau vreo reconciliere, chiar pur exterioară, sau în orice fel de înţelegere cu răul. Vrăjmaşilor noştri personali, potrivit poruncii lui Hristos, trebuie să le iertăm orice, însă cu vrăjmaşii lui Dumnezeu nu putem avea pace! Prietenia cu duşmanii lui Dumnezeu ne face pe noi înşine duşmani ai lui Dumnezeu: aceasta este o înşelare şi o trădare faţă de Dumnezeu, indiferent sub ce pretexte aparent bune ar putea fi făcută și în acest caz nici un fel de auto-justificare vicleană sau iscusită nu ne poate ajuta !
Este interesant de remarcat cât de neplăcută este această faptă a Sfântului Nicolae pentru toți contemporanii ce consimt la rău, acești propagandişti ai falsei ,,iubiri creştine” ce pregătește reconcilierea nu doar cu ereticii, prigonitorii Credinţei şi ai Bisericii, ci chiar cu însuşi diavolul, în numele ,,iubirii universale” şi a ,,unirii tuturor” – sloganuri care au devenit atât de la modă în zilele noastre. Pentru aceasta, ei fac tot posibilul să conteste însăşi participarea Sfântului Nicolae la Sinodul Ecumenic I, chiar dacă acest fapt este recunoscut de Sfânta noastră Biserică şi, prin urmare, trebuie respectat de noi toţi ca fiind demn de încredere.
Toate acestea se petrec, desigur, deoarece printre oamenii contemporani, chiar şi printre cei care se numesc ei înşişi ,,creştini”, nu mai există o adevărată râvnă sfântă pentru Dumnezeu şi slava Sa, nu există râvnă pentru Hristos Mântuitorul nostru, pentru Sfânta Biserică şi pentru orice lucru sfânt al lui Dumnezeu. În locul acesteia domneşte o indiferenţă căldicică, o atitudine nepăsătoare faţă de toate cu excepţia propriei bunăstări pământeşti, uitând de dreapta judecată a lui Dumnezeu care ne aşteaptă în mod neabătut pe toţi şi de veşnicia care se va dezvălui după moarte.
Şi fără această râvnă sfântă, așa am subliniat la început, nu există Creştinism adevărat, nici viaţă duhovnicească autentică – viaţă în Hristos. Iată de ce aceasta a fost înlocuită în prezent cu toate felurile de surogate ieftine, uneori complet vulgare, ce oricum răspund adesea gusturilor şi atitudinilor omului contemporan. Şi prin urmare, asemenea pseudo-creştini, ascoperindu-şi în mod abil goliciunea lor duhovnicească cu ipocrizie, adesea au mare succes în societatea contemporană din care spiritualitatea autentică a fost îndepărtată; în timp ce, râvnitorii adevăraţi pentru slava lui Dumnezeu sunt dispreţuiţi şi prigoniţi ca fiind ,,oameni dificili”, ,,fanatici intoleranţi”, ,,oameni care sunt în urma vremurilor”.
Și astfel, chiar acum, sub ochii noştri, are loc ,,cernerea”: unii vor rămâne cu Hristos până la sfârşit, iar alţii se vor alătura lesne şi după cum era de așteptat taberei adversarului Său, Antihrist, mai ales când va veni ceasul încercărilor ameninţătoare pentru credinţa noastră, când în mod precis va fi necesar să arătăm, în toată plinătatea ei, puterea sfintei noastre râvne, care este detestată de mulţi ca fiind ,,fanatism”.
Dar, în același timp, trebuie să nu uităm că, în afară de adevărata râvnă sfântă, există o râvnă fără înțelegere[5] – râvnă care îşi pierde valoarea din pricina lipsei celei mai importante virtuţi creştine: discernământul, şi astfel, în loc să aducă folos poate vătăma.
Și mai există o râvnă falsă, mincinoasă, mască în spatele căreia este ascunsă zgura patimilor omeneşti comune – cel mai adesea mândria, iubirea de stăpânire şi de slavă, şi interesele unei politici de grup precum aceea care joacă rolul principal în luptele politice şi pentru care nu poate exista loc în viaţa duhovnicească, în viaţa publică a Bisericii, dar care, din nefericire, este adesea întâlnită în timpurile noastre şi este un instigator șef al fiecărei imaginabile dispute şi tulburări din Biserică, ai cărei manageri şi instigatori se ascund adesea, ei înșiși, în spatele unui soi de aşa-zis idealism, dar în realitate, ei urmăresc doar scopurile lor personale, străduindu-se să fie pe placul nu al lui Dumnezeu, ci al propriei preocupări de sine, şi fiind râvnitori nu pentru slava lui Dumnezeu ci pentru propria slavă şi pentru slava colegilor şi a adepților grupului lor.
Toate acestea, nu trebuie să o mai spunem, sunt profund străine de adevărata râvna sfântă, potrivnice ei, şi sunt păcătoase şi criminale pentru că nu fac decât să pericliteze Sfânta noastră Credinţă şi Biserică !
Şi astfel, alegerea este înaintea noastră: suntem cu Hristos sau cu Antihrist ?
Vremea este aproape (Apocalipsa 22, 10) – astfel ne-au avertizat chiar Sfinții Apostoli pe noi creştinii. Şi dacă era ,,aproape” atunci, în timpurile apostolice, cu cât ,,mai aproape” a devenit acum, în zilele noastre prevestitoare de rău ale apostaziei vădite de la Hristos şi ale persecuţiei împotriva Credinţei şi Bisericii noastre ?!
Şi dacă, în aceste zile hotărâtoare, decidem cu fermitate să rămânem cu Hristos, nu doar în cuvinte, ci şi în fapte în egală măsură, este absolut necesar ca în acest moment, fără întârziere, să rupem chiar legătura de prietenie, orice formă de comuniune cu slujitorii Antihristului care se apropie, care a înregimentat pe atât de mulţi dintre ei din lumea contemporană sub pretextele mincinoase ale ,,păcii și prosperităţii” universale; şi, în special, trebuie să ne eliberăm pe noi înșine necondiționat de orice subordonare faţă de ei şi dependenţă de ei, chiar dacă aceasta poate fi legată cu paguba pentru bunăstarea noastră de pe pământ sau chiar cu pericolul pentru însăşi viaţa noastră pământească.
Veşnicia este mai importantă decât scurta noastră existenţă pe pământ şi tocmai pentru aceasta trebuie să ne pregătim !
Prin urmare, numai râvna sfântă pentru Dumnezeu, pentru Hristos, fără nici un amestec al oricărui fel de politică intenționat ambiguă, trebuie să ne călăuzească în toate faptele şi acțiunile. Altfel, o sentinţă aspră ne ameninţă: Așa, pentru că eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece -, am să te vărs din gura Mea (Apocalipsa 3, 16).
Fii râvnitor așadar şi pocăiește-te ! (Apocalipsa 3, 19) Amin.
Articol apărut în ,,The Orthodox Word”, mai-iunie 1975, pagina 96, [6]
Note:
[1] Părintele Serafim Rose- „Arhiepiscopul Averkie semnificația lui pentru Biserica Ortodoxă” – revista „Cuvântul ortodox”, numerele 100-101, pag. 222-223
[2]- Ieromonahul Damaschin- „Viața și lucrările Părintelui Serafim Rose”- traducere de Constantin Făgețean și Pr. Constantin Jinga, Editura Cartea Ortodoxă, 2005, București, pag. 665, http://archive.li/4dPwD și Damascene Christensen- „Viața și opera Părintelui Serafim Rose”- traducere de Grația Lungu Constantineanu- Editura Apologeticum, 2005, pag. 432 – Atenție! Cartea în ediția NECENZURATĂ poate fi descărcat de la adresa :
[3]- Toate citatele biblice sunt traduse în conformitate cu Biblia- versiunea diortosită după Septuaginta, redactată, adnotată și tipărit de Bartolomeu Valeriu Anania, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2009
[4]-zaraf-persoană care se ocupă cu schimbul banilor – https://dexonline.ro/definitie/zaraf
[5]“Fraților, bunăvoința inimii mele și rugăciunea mea către Dumnezeu, pentru Israel, este spre mântuire. Căci le mărturisesc că au râvnă pentru Dumnezeu, dar sunt fără cunoștință”- Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel 10 -1,2
[6] https://stranaortodoxa.wordpress.com/2017/05/17/colectia-the-orthodox-word-1965-1982-editata-si-tiparita-de-parintele-serafim-rose-download/
Holy Zeal by Archbishop Averky of Jordanville
(preluat de pe http://orthodoxinfo.com/ecumenism/holyzeal.aspx. Articolul poate fi găsit și în colecția de reviste „The Orthodox Word” postată pe site-ul nostru)
I am come to send fire on the earth. and what will I, but that it be already kindled? (Luke 12:49)
THE CHIEF THING in Christianity, according to the clear teaching of the Word of God, is the fire of Divine zeal, zeal for God and His glory—the holy zeal which alone is able to inspire man in labors and struggles pleasing to God, and without which there is no authentic spiritual life and there is not and cannot be any true Christianity. Without this holy zeal Christians are „Christians” in name only: they only „have a name that they live,” but in reality „they are dead,” as was said to the holy Seer of Mysteries John (Apoc. 3 :1) . True spiritual zeal is expressed, first of all, in zeal for God’s glory, which is taught us in the words of the Lord’s Prayer which stand at its very beginning: Hallowed be Thy Name. Thy Kingdom come, Thy will be done, on earth as it is in heaven.
Those who are zealous for God’s glory themselves glorify God with their whole heart—both in thought and feeling, both by words and deeds and with their whole life—and naturally desire that all other people should glorify God also in the same way, and therefore they cannot, of course, endure with indifference when in their presence, in some way or other, the name of God is blasphemed or holy things are mocked. Being zealous for God, they sincerely strive to please God themselves and serve Him alone with all the power of their being, and they are ready to forget themselves all the way to sacrificing their very life in order to bring all men to the pleasing and the service of God. They cannot calmly listen to blasphemy, and therefore they cannot support communion with and have friendship with blasphemers and mockers of the Name of God and despisers of holy things.
A striking and extremely clear example of such fiery zeal for God’s glory comes to us from the depths of antiquity of the Old Testament in a great Prophet of God, the flaming Elias, who grieved in soul when he saw the apostasy from God of his people, led by the impious King Ahab, who introduced into Israel the pagan worship of Baal in place of the true God.
I have been very jealous for the Lord God Almighty—thus did he exclaim many times, expressing his grief—because the children of Israel have forsaken Thee: they have dug down Thine altars, and have slain Thy prophets with the sword, and I only am left, and they seek my life to take it (3 Kings 19: 10) .
And behold, this holy zeal aroused him, by the power of the grace of God which reposed on him, as a chastisement of Israel which had apostatized from God, to „close heaven” (3 Kings 17:1; 18:42-45. James 5:17-18), so that there was neither rain nor dew for three years and six months.
This same zeal later aroused Elias to slay the false prophets and priests of Baal, after the miraculous descent of the fire from heaven on Mt. Carmel, so that these deceivers might no longer turn the sons of Israel away from the true worship of God (3 Kings 18 :40).
By the power of the same Divine zeal, St. Elias brought down fire from heaven, which burned the captains and their fifties which had been sent by the king to seize him (4 Kings 1:9-14).
That all this was in reality holy zeal which was pleasing to God is testified to by the fact that the Holy Prophet Elias did not die the usual death of all men, but was miraculously raised up to heaven in a chariot of fire, as if signifying his authentically fiery zeal for God (4 kings 2:10-12).
But even then, in the severe Old Testament, the Lord Himself showed to His true servant that one can have recourse to such severe measures only in extreme cases, for the Lord was not in the great and strong wind rending the mountains and crushing the rocks, and not in the earthquake, and not in the fire, but in the voice of a gentle breeze (3 Kings 19:11-12).
This is why, when James and John, who were especially fervent in their zeal for the glory of their Divine Teacher, wished to bring down fire from heaven, imitating the Holy Prophet Elias, so as to punish the Samaritans who did not desire to receive him when He was walking through the Samaritan village to Jerusalem, the Lord forbade them to do this, saying: Ye know not of what spirit ye are, for the Son of Man came not to destroy the souls of men, but to save (Luke 9:51-56).
And nevertheless (let immoderate lovers of peace pay heed!), the Lord Jesus Christ Himself, Who said, Learn of Me, for I am meek and humble of heart (Matt. 11:29), found it sometimes necessary to manifest great strictness and have recourse to severe measures, teaching us also by this very fact, that meekness and humility do not mean spinelessness and should not yield before manifest evil, and that a true Christian should be far from sugar-sweet sentimentality and should not step away in the face of evil which presumptuously raises its head, but should always be uncompromising towards evil, fighting with it by all measures and means available to him, in order decisively to cut off the spread and strengthening of evil among men.
Let us recall with what harsh accusatory words the Lord addressed the spiritual leaders of the Hebrew people, the scribes and Pharisees, condemning them for hypocrisy and lawlessness: Woe to you, scribes and Pharisees, hypocrites! and threatening them with God’s judgment (Matt. 23:29).
And when words turned out to be insufficient, He applied action against the lawless ones in very deed. Thus, finding that in the Temple they, were selling oxen and sheep and doves, and money-changers were sitting, when He had made as it were a scourge of little cords, He drove them all out of the Temple, the sheep also and the oxen, and the money of the changers He poured out, and the tables He overthrew (John 2:14-15; Matt. 21:12-13).
And we know many other examples from sacred and Church history when mere words of persuasion turned out to be insufficient; and in order to cut off evil it was necessary to have recourse to more severe measures and decisive acts.
But it is essential that in such cases there should really be in a person only pure and holy zeal for God’s glory, without any admixture of self-love or any other strivings of human passions which only hide themselves behind a supposedly holy zeal for God!
In the history of the Church, the great hierarch of Christ, Nicholas the Wonderworker, Archbishop of Myra in Lycia, whose memory we celebrate on December 6th according to our Orthodox calendar, has become glorious by just such an authentically holy zeal, with a decisive irreconcilability towards evil. Who does not know this wondrous hierarch of Christ?
The most characteristic feature of St. Nicholas, which has given him such glory, is his extraordinary Christian mercy: the simple Russian people usually calls him „Nicholas the Merciful,” a title based on the facts of his life and the numberless cases of his help to men.
But once this great hierarch, so glorious for his mercy toward his neighbor, performed an act which disturbed many and continues to disturb them even now, even though its authenticity is witnessed by the Church tradition contained in our iconography and Divine services.
According to tradition, St. Nicholas took part in the First Ecumenical Council in Nicaea, which brought forth a condemnation of the heretic Arius, who denied the Divinity of the Second Person of the Holy Trinity, the Son of God. During the disputes which occurred in connection with this, St. Nicholas could not listen with indifference to the blasphemous speeches of the arrogant heretic Arius, possessed by pride, who demeaned the Divine dignity of the Son of God, and before the whole Council he struck him in the face with his hand. This evoked such a general consternation that the Fathers of the Council decreed that the bold hierarch be deprived of hierarchical rank. But in that very night they were made to understand by a wondrous vision: they saw how the Lord Jesus Christ gave St. Nicholas His Holy Gospel, and the Most Pure Mother of God placed upon his shoulders the episcopal omophorion. And then they understood that St. Nicholas was guided in his act not by any evil, passionately sinful motives, but solely by pure, holy zeal for God’s glory. And they forgave the hierarch, abrogating their sentence against him.
By citing such a picturesque example, we do not in the least wish to say that every one of us can or should follow this example literally: for this one must be himself just as great a holy hierarch as St. Nicholas. But this should absolutely convince us that we do not dare to remain indifferent or be unconcerned about the manifestations of evil in the world, especially when the matter is one of God’s glory, of our Holy Faith and Church. Here we must show ourselves to be completely uncompromising, and we do not dare enter into any sort of cunning compromises or any reconciliation, even purely outward, or into any kind whatever of agreement with evil. To our personal enemies, according to Christ’s commandment, we must forgive everything, but with the enemies of God we cannot have peace! Friendship with the enemies of God makes us ourselves the enemies of God: this is a betrayal and treason towards God, under whatever well-seeming pretexts it might be done, and here no kind of cunning or skillful self-justification can help us!
It is interesting to note how displeasing this act of St. Nicholas is to all the contemporary consenters to evil, these propagandists of a false „Christian love”which is prepared to be reconciled not only with heretics, persecutors of the Faith and the Church, but even with the devil himself, in the name of „universal love” and „the union of all”—slogans which have become so fashionable in our days. For the sake of this, these consenters strive even to refute the very fact of the participation of St. Nicholas in the First Ecumenical Council, even though this fact is accepted by our Holy Church and therefore must be respected by all of us as reliable.
All of this happens, of course, because among contemporary people, even those who call themselves „Christians,” there is no longer an authentic holy zeal for God and His glory, there is no zeal for Christ our Saviour, zeal for the Holy Church and for every holy thing of God. In place of this there prevails a luke-warm indifference, an indifferent attitude to everything except one’s own earthly well-being, with a forgetfulness of the just judgment of God which unfailingly awaits all of us, and of the eternity which will be revealed after death.
And without this holy zeal, as we emphasized at the beginning, there is no true Christianity, no authentic spiritual life—life in Christ. That is why this has been replaced now by all kinds of cheap surrogates, at times quite low ones, which however often answer to the tastes and attitudes of contemporary man. And therefore such pseudo-Christians, skillfully covering up their spiritual emptiness by hypocrisy, often have great success in contemporary society, from which authentic spirituality has been rinsed out; while authentic zealots of God’s glory are despised and persecuted as „difficult people,” „intolerant fanatics,” „people who are behind the times.”
And thus even now before our eyes is occurring the „winnowing”: some will remain with Christ to the end, and some will easily and naturally join the camp of His opponent, Antichrist, especially when the hour of threatening trials will come for our faith, when precisely it will be necessary to show in all its fullness the whole power of our holy zeal, which is abhorred by many as „fanaticism.”
But at the same time one should not forget that, besides true holy zeal, there is also a zeal without understanding—zeal which loses its value because of the absence in it of a most important Christian virtue: discernment, and therefore, in place of profit can bring harm.
And there is likewise a false, lying zeal, behind the mask of which is concealed the foaming of ordinary human passions—most frequently pride, love of power and honor, and the interests of a party politics like that which plays the leading role in political struggles, and for which there can be no place in spiritual life, in public church life, but which unfortunately is often to be encountered in our time and is a chief instigator of every imaginable quarrel and disturbance in the Church, the managers and instigators of which often hide themselves behind some kind of supposed idealism but in reality pursue only their own personal aims, striving to please not God but their own self-concern, and being zealous not for God’s glory but for their own glory and the glory of the colleagues and partisans of their party.
All of this, it goes without saying, is profoundly foreign to true holy zeal, hostile to it, is sinful and criminal, for it only compromises our Holy Faith and Church!
And so, the choice is before us: are we with Christ or Antichrist?
The time is near (Apoc.22:10)—thus did even the holy Apostles warn us Christians. And if it was „near” then, in Apostolic times, how much ”nearer” has it become now, in our ominous days of manifest apostasy from Christ and persecution against our Holy Faith and Church?!
And if we firmly resolve in these fateful days to remain with Christ, not in words only but in deeds as well, it is absolutely indispensable right now, without putting it off, to break off even, bond of friendship, every form of communion with the servants of the approaching Antichrist, who has enlisted so many of them in the contemporary world, under lying pretexts of universal peace” and „prosperity”; and especially must one free oneself unconditionally from every subservience to them and dependence on them, even if this might be bound up with detriment to our earthly well-being or even with danger for our earthly life itself.
Eternity is more important than our brief existence on earth, and it is precisely for it that we must prepare ourselves!
And therefore, ONLY HOLY ZEAL FOR GOD, FOR CHRIST, without any admixture of any kind of slyness or ambiguous cunning POLITICS, must guide us in all deeds and actions.
Otherwise, a stern sentence threatens us: Because thou art neither hot nor cold, I will vomit thee out of My mouth (Apoc. 3:16).
Be zealous, therefore, and repent! (Apoc. 3:19). Amen.
Translated from Saint Elias Publications „Faith and Life,” No. 10, 1975. Reprinted in The Orthodox Word, May-June 1975 (62), 96ff.
__________________
