„Doamne,  Doamne,  au  nu  în  numele  Tău  am  proorocit?  Şi  nu  cu  numele  Tău  draci  am  scos,  şi  nu  cu  numele Tău  multe  puteri  am  făcut?ʺ  (Matei  7,22) Cei  „acceptațiʺ sunt  cei  care  vor  rosti  aceste  cuvinte  cei  care  îşi  vor  fi  „achitat  datoriileʺ  şi  îşi  vor  fi  clădit  reputația  de  slujitori  ai  lui  Hristos  săvârşind  pentru  El,  după cum  pretind,  lucruri  impresionante.  Însă  Domnul  le  va răspunde:  „Niciodată  nu  v‐am  cunoscut  pe  voi;  depărtați‐vă  de  la  Mine  cei  ce  lucrați  fărădelegeaʺ (Matei  7,23). Cu  ce  vor  fi  greşit,  ca  să  îndreptățească  această mustrare  aspră  din  partea  Domnului?  În  numele  lui Hristos  îşi  vor  fi  făcut  lucrările,  dar  nu  în  Duhul  lui Hristos,  şi  astfel  nu  vor  fi  trăit  cu  adevărat  după  poruncile Lui.  Faptele  lor,  fiind  făcute  pentru  lumea  aceasta, vor pieri  în  lumea  aceasta.  Se  vor  fi  potrivit  pe  dinafară  cu toate  preceptele  credinței,  dar  pe  dinăuntru  nu‐şi  vor  fi îndreptat  viețile  către  Ceruri.  Şi  se  vor  afla  cu  mâinile goale  înaintea  Judecătorului. Acesta  este  chipul  a  ceea  ce  se  va  întâmpla  la  apogeul apostaziei  lumii  ‐  sau  al  „căderii  din  credințăʺ ‐  de  la Hristos,  la  Judecata  de  Apoi.

       Acest fapt ilustrează pe deplin mesajul unui Sfânt Părinte al acestor vremuri de pe urmă.  Arhiepiscopul Averchie Tauşev din Jordanville. Prin Arhiepiscopul Teofan al Poltavei, a avut  legătură directă cu linia neîntreruptă de teologi ortodocşi care au încredințat duhul tradiției  lor ca de la părinte la fiu. Un semn că este un transmițător autentic al tradiției patristice este  adeverit şi prin faptul că niciodată nu s‐a gândit să se numească pe sine „teologʺ sau „erudit  patristicʺ, fiind mai puțin recunoscut drept ceeace era cu adevărat: un prooroc al apostaziei.

Nu a vorbit decât din dragoste pentru Adevărul de viață dătător al Ortodoxiei şi pentru turma încredințată lui de Hristos.

A socotit că era datoria lui să avertizeze poporul cu privire la efectele mai subtile ale  apostaziei, care s‐a răspândit tot mai repede, pe măsură ce lumea noastră se apropie de  sfârşitul ei. Apostazia ‐ o ştia prea bine ‐ era mai mult decât ceva care se manifestă în afară,  „într‐un loc anumeʺ ‐ în lumea profană orbită de sine şi fără de Dumnezeu ori în mădularele  creştine apostate care îşi axează aproape deplin viața pe valorile lumeşti. Mai mult, rădăcinile apostaziei merg până în străfunduri. Pot pătrunde în chiar inima omului… Arhiepiscopul  Averchie a înțeles că, asemenea faptelor slujitorilor mincinoşi pe care Hristos i‐a mustrat în fragmentul de mai sus (Matei 7, 22‐23), chipul din afară al Bisericii şi chiar al Ortodoxiei  „adevărateʺ, „tradiționaleʺ poate fi copiat cu atâta viclenie şi atât de întocmai, încât să poată  fi în stare să‐i „înşele, de va fi cu putință, chiar şi pe cei aleşiʺ (Matei 24, 24).

Acest gând era o povară imensă ce o purta asupra sa. El primise, chiar de la Părinți  Ortodocşi autentici, esența Ortodoxiei. Pentru a transmite în chip izbutit această esență  generației următoare, trebuia să o deosebească de surogatele care creşteau acum din ce în  ce  mai subtil. Cuvântul rostit şi scris părea nepotrivit pentru această sarcină. Adesea şi‐a găsit  alinarea în fraza plină de amărăciune a Episcopului Teofan Zăvorâtul: „Creştinismul ortodox îşi  pierde sareaʺ (cf. Matei 5, 13). Dar oare e cu putință ca singurii care să poată desluşi această  pierdere, să fie cei care se împărtăşiseră deja din „sevaʺ autentică a Ortodoxiei? Cineva care  nu a gustat sarea, nu ştie să facă diferența dacă i s‐ar da ceva ce are un alt gust şi i s‐ar spune  că  este sare.

Arhiepiscopul Averchie a citat adesea şi cuvintele Episcopului Ignatie Briancianinov: „Nu năzuiți ca ridicând mâna voastră slabă să curmați torentul stihinic al apostaziei. Evitați‐o, apărați‐vă de ea, şi aceasta vă este de ajuns. Căutați să cunoaşteți duhul vremurilor, cercetați‐l ca să‐i puteți evita influența oricând este cu putințăʺ.

Le spunea adesea studenților lui că Antihrist va ”recunoaşteʺ, va ”legitima” şi astfel va pune stăpânire pe aparența exterioară a Bisericii Ortodoxe ‐ cu tradițiile, artele, dogmele, legalitatea de ordin canonic, curăția liturgică şi succesiunea ei apostolică. De aceea, calitatea exterioară de membru al Bisericii şi alipirea de tradiții ‐ deşi aceştia sunt paşi necesari pentru cei care cunosc Adevărul Ortodoxiei şi doresc să se împărtăşească  de harul ei deplin ‐ nu oferă, după cum a spus, „nici o garanțieʺ (mântuirii) . . . Întrebându-I pe studenți ce anume hotărăște dacă sunt sau nu mădulare ale Bisericii celei adevărate, accentua nevoia  ca ei să dezvolte în ei înșiși, în mod personal, un simțământ al autenticității care să-i facă să recunoască atât duhul creștinismului ortodox adevărat, cât și copiile lui viclene . . .

 

CE  ESTE  BISERICA?

 

Arhiepiscopul Averchie a observat că eclesiologia Ortodoxiei era, mai mult decât oricare  din celelalte dimensiuni ale ei, în primejdie de a fi deformată în vremurile actuale. Aşa cum creştinătatea îşi pierdea ce mai rămăsese din savoarea credinței sale adevărate, tot astfel şi creştinii ortodocşi ‐ influențați fără vrerea lor de duhul vremurilor ‐ au pierdut înțelesul drept a ceea ce este în fapt Biserica. Perspectiva lor era, ca şi aceea a societății în care trăiau, întoarsă în afară, şi astfel priveau Biserica tot mai mult ca pe o instituție.  Simțind  nevoia presantă  de  a  răspunde  acestei  tendințe.  Arhiepiscopul Averchie  a  scris:

„Ortodoxia nu este doar vreun fel de organizație pur pământească, ce e ocârmuită de patriarhi, episcopi şi preoți care dețin conducerea în Biserica ce se numeşte oficial «Ortodoxă». Ortodoxia este «Trupul tainic al lui Hristos», al cărei Cap este însuşi Hristos (vezi: Efeseni 1,22-23; Coloseni 1,18,24), iar alcătuirea ei nu‐i cuprinde doar pe preoți, ci şi pe toți cei care cred cu adevărat în Hristos care prin Sfântul Botez au intrat în chip legiuit în Biserica pe care El a întemeiat‐o ‐, atât cei care viețuiesc acum pe pământ cât şi cei care s‐au săvârşit întru credință şi evlavieʺ.

Arhiepiscopul Averchie s‐a temut că duhul eclesiologiei ortodoxe va fi înlocuit printr‐o  concepție papistăşească asupra Bisericii, iar conducătorii ortodocşi vor fi văzuți în conştiințele  credincioşilor drept mini‐papi, punându‐L astfel în umbră pe Hristos ca şi Cap al Bisericii. Atunci când Biserica va ajunge să fie mai întâi identificată cu o administrație vremelnică, şi‐a dat seama arhiepiscopul, Antihrist va avea o uşă deschisă către inimile oamenilor şi cu puțin efort îi va preschimba în slugi supuse ale sale. Înțelegându‐se greşit Biserica, se vor săvârşi ‐ „pentru binele Bisericiiʺ ‐ lucruri vădit potrivnice poruncilor şi voii lui Hristos.

Întorcându‐ne din nou atenția dinspre pământesc spre duhovnicesc, în definiția dată de el Bisericii, a afirmat:

”Biserica Ortodoxă nu este nici un fel de «monopol» sau  «afacere» a clerului, cum cred cei ignoranți sau cei străini de  duhul Bisericii. Nu este moştenirea unui sau altui ierarh ori preot. Este unitatea duhovnicească strânsă a tuturor celor ce cred cu adevărat în Hristos, care se străduiesc să țină poruncile lui Hristos cu sfințenie ‐ cu singurul țel de a moşteni acea fericire veşnică pe care Hristos Mântuitorul ne‐a gătit‐o  nouă ‐ şi care, dacă păcătuiesc din slăbiciune, se căiesc sincer şi se străduiesc să aducă „roade vrednice de pocăințăʺ (Luca  3,  8)ʺ.

Cei a căror grijă de căpetenie este întărirea puterii vremelnice a Bisericii, se pot simți amenințați de definiția dată de Arhiepiscopul Averchie Bisericii (care, ar trebui observat, este aceeaşi cu definiția Fericitului Arhiepiscop loan Maximovici, ceea ce adevereşte că aceşti doi ierarhi erau într‐un cuget şi vorbeau dintru aceeaşi tradiție). Uneori se poate auzi: „Da, Biserica este tainică. Dar trebuie să țineți seama de aspectul  pământesc al Bisericii, oricât de obişnuit, de banal ar fi elʺ. Cu toate că răspunsul Arhiepiscopului Averchie la acestea a făcut într‐adevăr loc unor astfel de considerații, el le‐a şi înlăturat deplin ca îndreptățiri ale deşertăciunii lumeşti în Biserică:

„Biserica – e adevărat ‐ nu poate fi întru totul îndepărtată din lume, căci în ea intră  oamenii câtă vreme încă trăiesc pe pământ, şi prin urmare elementul «pământesc» din  alcătuirea ei şi organizarea exterioară sunt de neocolit; totuşi, cu cât există mai puțin din acest element «pământesc», cu atât mai bine va fi pentru țelul ei veşnic. În orice caz, acest element «pământesc» nu ar trebuie să întunece sau să curme elementul strict duhovnicesc ‐ problema mântuirii sufletului pentru viața veşnică ‐ pentru care Biserica a fost şi întemeiată şi ființeazăʺʹ. După cum a înțeles Arhiepiscopul Averchie, umbrirea celor duhovniceşti de către cele pământeşti în viața bisericească a dus la pierderea a  ceva de trebuință tuturor creştinilor: o conştiință a diferenței dintre ceea ce este formal şi ceea ce este drept. Întorcându‐şi atenția către lumea din afară, omul caută mai  degrabă „atitudinea acceptatăʺ ‐ ceea ce este corect şi bun în ochii altora ‐ decât să fie  lăuntric cinstit față de Dumnezeu şi de propria lui conştiință. A idealiza şi a te conforma cu ceva pentru că este „corectʺ şi „recunoscutʺ e totuna cu a cere să fii amăgit, căci Satana poate lesne, mai ales în vremurile noastre ‐ să facă „formalismulʺ exterior să coexiste cu minciuna lăuntrică. Din această pricină Arhiepiscopul Averchie a accentuat:

„Trebuie să înțelegem şi să ne aducem aminte că Ortodoxia nu reprezintă numai şi nici întotdeauna ceea ce în mod formal este numit «ortodox», căci în vremurile noastre  înşelătoare şi rele, apariția pretutindeni a pseudoOrtodoxiei care‐şi înalță capul şi se statorniceşte în lume, este un fapt nespus de dureros, însă, în mod regretabil, unul de necontestat. Această Ortodoxie mincinoasă se străduieşte cu înverşunare să se substituie adevăratei Ortodoxii, aşa cum în vremea sa, Antihrist se va sârgui să-L înlocuiască pe Hristos cu sine însuşi.ʺ

 

CE SE ÎNȚELEGE PRIN „ANTIHRISTʺ?

 

Ar trebui să se spună aici câteva cuvinte despre ceea ce înțelegea Arhiepiscopul  Averchie când vorbea despre „Antihristʺ, căci îl vedea pe Antihrist într‐un chip duhovnicesc,  fără nici un senzaționalism de tipul „ziua Judecății de Apoiʺ. Ca să‐l recunoaştem pe Antihrist  şi ceea ce chiar şi acum îi găteşte venirea, trebuie să privim dincolo de ceea ce pare a fi bun  sau rău, drept sau nedreptʺ.  Trebuie să  înțelegem principiul din spatele lui Antihrist, care este principiul imitării a tot ceea ce este al lui Hristos. De vreme ce însuşi numele lui înseamnă cel care este „în locul lui Hristosʺ sau  arată ca Hristosʹ, Antihristul va fi întruchiparea de pe urmă, cea mai înşelătoare, a sforțării de  veacuri a Satanei de a „copiaʺ creştinismul, ca să plăsmuiască o formă nouă a lui, una lumească.

1. M.  Konțevici scrie: „Antihrist nu se va ivi ca un ateu absolut sau ca un adept al ceea ce este legat de ateism ‐ al bolşevismului, de vreme ce acesta din urmă i‐a arătat lumii toate  ororile care decurg din ateismʺ. Mai curând, aşa cum afirmă Sfântul Efrem Sirul, ”va veni ca un tâlhar, aşa încât să‐i amăgească pe toți; va fi ca unul smerit, blând, un urâtor (cum va spune despre sine) al fărădelegii, dispre-țuind idolii, dând întâietate cucerniciei, bun, iubitor de săraci, peste măsură de frumos, statornic, îngăduitor cu toți. Va prețui în mod deosebit  neamul evreiesc, de vreme ce evreii îi vor aştepta venirea. Dar pe lângă toate acestea, va lucra semne, şi minuni, şi privelişti înspăimântătoare cu putere mare; şi va întrebuința mijloace viclene ca să placă tuturor, aşa încât oamenii să‐l îndrăgească repede. Nu va primi mită, nu va vorbi cu mânie, nu va avea un chip posomorât, ci printr‐o înfățişare cuviincioasă va duce lumea în înşelare, până ce va deveni împăratʺ.

Cu înțelegerea sa  filosofică, patristică a realității lui Antihrist, Arhiepiscopul Averchie a  priceput că nu e de trebuință ca cineva să trăiască în timpul viitoarei sale stăpâniri pentru a‐i fi ‐ într‐un sens figurat şi totuşi foarte real ‐ ucenic. Cineva poate fi atras spre ceea ce reprezintă Antihrist ‐ imitarea creştinismului ‐ prin ceea ce are în comun cu el: o absență lăuntrică a lui Hristos. Țelul a tot ceea ce dăruieşte Hristos este să‐i pregătească pe oameni pentru împărăția Sa cea Cerească, în vreme ce rațiunea lui Antihrist este să‐i lege pe oameni, în orice chip cu putință, de  acest pământ.

Această deosebire, deşi simplă şi răspicată, poate să nu fie atât de lesne de văzut, de  vreme ce Antihrist însuşi ‐ ca mulți din înaintaşii lui ‐ va fi de fapt foarte „duhovnicescʺ, legându‐i de pământ pe oameni cu chiar înfățişarea din afară a lucrurilor care sunt menite să‐i  ducă spre Cer. Imitarea creştinismului va fi desluşită numai de aceia care şi‐au păstrat acel  „simțʺ prin care osebesc ceea ce este în sine pământesc şi stricăcios de ceea ce este ceresc şi  veşnic. „Apostaziaʺ despre care vorbea Arhiepiscopul Averchie este tocmai pierderea  acestei înțelegeri şi dorințe.

Iarăşi, Sfântul Efrem Sirul scrie că, atunci când Antihrist va veni într‐adevăr, nu va fi văzut  drept ceea ce este de către cel care‐şi are mintea la treburile acestei vieți şi iubeşte pământescul… căci acela care este pururi înlănțuit de legăturile acestei vieți, chiar dacă va  auzi, nu va crede şi‐l va disprețui pe cel care spune aceste lucruri. Însă sfinții vor fi întăriți,  pentru că ei au disprețuit toată grija vieții acesteia.

Un creştinism fără „gustʺ este umplut cu deşertăciune lumească ce se dă pe sine drept  duhovnicie. Iar a „înlumiʺ [a laiciza] creştinismul înseamnă a‐l face vulnerabil față de ispitirile lui Antihrist.

 

TREI NIVELURI ALE APOSTAZIEI

Cel dintâi nivel al apostaziei

 

La primul nivel se află  pierderea „savoriiʺ  creştinismului de către creştinătate îndeobşte.

Arhiepiscopul Averchie (despre neo-crestini): „Ei vor fericire aici în lumea aceasta, împovărată cu mulțimea ei de păcate  şi fărădelegi;  şi aşteaptă  această  fericire cu nerăbdare. Ei socotesc că unul din cele mai sigure feluri de a o dobândi, este „mişcarea ecumenică”, unirea şi unificarea tuturor popoarelor într‐o «biserică» nouă  care va cuprinde nu doar ro‐mano‐catolici şi protestanți, ci şi iudei, musulmani şi păgâni, fiecare păstrându‐şi propriile convingeri şi greşeli. Această iubire «creştinească» închipuită, în numele fericirii viitoare a oamenilor pe pământ, nu poate decât să calce Adevărul în picioare”.

Arhiepiscopul Averchie: „În vremurile noastre, când există  îndoieli atât de puternice chiar  şi în legătură cu existența Adevărului, când fiecare «adevăr» este socotit relativ şi se consideră potrivit ca fiecare persoană să aibă «propriul ei adevăr», lupta pentru Adevăr capătă  un înțeles deosebit de însemnat. Iar cine nu sprijină această luptă, cine vede în ea doar o manifestare a «fariseismului» şi propune «umilirea» [aplecarea] înaintea Minciunii prin lepădarea Adevărului, artrebui să fie recunoscut în mod firesc drept trădător [lepădător] al Adevărului, oricine arfi, oricum şi‐ar spune sau s‐ar socoti pe sine.”

Arhiepiscopul Averchie: „Datoria fundamentală  a slujitorilor venirii lui Antihrist e să  distrugă  lumea cea veche, cu toate conceptele  şi «prejudecățile» ei dintâi, pentru a construi în locul ei o lume nouă, potrivită spre a‐1 primi pe viitorul «nou stăpân» care va lua întru oameni locul lui Hristos şi le va da pe pământ tot ceea ce Hristos nu le‐a dat… Trebuie să fii întru totul orb duhovniceşte, pe deplin străin de creştinismul adevărat, ca să nu înțelegi toate acestea!”

Cel de al doilea nivel al apostaziei

Arhiepiscopul Averchie: „Bisericile Ortodoxe – ținând pasul cu lumea – leapădă în urma lor câteva din formele tradiționale ale Bisericii și atitudinile eclesio-logice pe care le socotesc învechite și astfel și ele se rup de tradiția care păstrează savoarea adevăratului creștinism”.

Arhiepiscopul Averchie: „Adepții obiceiului ignorant sunt ei înşişi naivi; ei se mulțumesc să  primească  ceea ce le‐a fost «transmis», însă  nevăzând înțelesul şi necunoscând izvoarele a ceea ce le‐a fost transmis, sunt lesne înşelați, acceptând atât obiceiuri pe care Biserica le‐a îngăduit numai din bunăvoința  şi iconomia ei  ‐ ca  şi cum acestea ar fi ceea ce este mai bun din Ortodoxie ‐, cât şi obiceiuri nelalocul lor, de origine şi inspirație heterodoxă recentă,  şi amestecându‐le laolaltă cu obiceiurile ortodoxe curate  şi pline de tâlc transmise de la Sfinții Părinți”.

Cel de-al treilea nivel al apostaziei

— Când bisericile pierd savoarea prețioasă a credinței lor și ajung contaminate de un duh lumesc travestit în spiritualitate, chiar și când acestea își păstrează toate tradițiile a ceea ce ele numesc „Ortodoxie adevărată”.

 

Politica de grup:

— „dragostea multora se va rataci”, (Matei 24:12).

— „Şi spun aceasta, că fiecare dintre voi zice: Eu sunt al lui Pavel, iar eu sunt al lui Apollo, iar eu sunt al lui Chefa, iar eu sunt al lui Hristos! Oare s-a împărţit Hristos? Nu cumva s-a răstignit Pavel pentru voi? Sau fost-aţi botezaţi în numele lui Pavel? […] Căci, când zice unul: Eu sunt al lui Pavel, iar altul: Eu sunt al lui Apollo, au nu sunteţi oameni trupeşti?”,
(1 Corinteni 1 :12-13 ; 3:4).

Arhiepiscopul Averchie: „Numai râvna Sfântă pentru Dumnezeu, pentru Hristos, fără nicio amestecare a vreunui fel de prefăcătorie sau a vreunei politici îndoielnice și perfide, trebuie să se călăuzească în toate faptele și lucrările noastre.”

 

Jocurile de rol:

— „Căci de aş plăcea încă oamenilor, lui Hristos rob nu aş fi”, (Galateni 1:10).

— „Ci precum ne‐am socotit de Dumnezeu încercați spre a ni se încredința Evanghelia, aşa grăim; nu ca şi cum am plăcea oamenilor, ci lui Dumnezeu, Celui ce cearcă inimile noastre. Că niciodată întru cuvânt de linguşire am fost, precum  ştiți, nici cu ascunse porniri de lăcomie. Dumnezeu îmi este martor; nici căutând de la oameni slavă…”,(1 Tesaloniceni 2:4-6).

Arhiepiscopul Averchie: „Pentru ca să  înceapă  vrăjmăşia cumplită  şi dezbinarea, care taie din rădăcină  cursul paşnic al vieții parohiale şi zdrobeşte şi nimiceşte parohiile, este de ajuns ca o singură persoană de acest fel să se ivească în parohie ‐ cineva care îşi închipuie că este «buricul pământului», că toți ar trebui să  țină seama numai de el  şi să i se supună  întru toate, că toate judecățile şi aprecierile lui sunt fără greş. Pentru oamenii de felul acesta, e ca  şi cum nu ar exista glasul conştiinței, iar ei nu pot să recunoască autoritatea Legii lui Dumnezeu. Ei simt în stare de orice fel de scâlciere voită  a Adevărului, de orice fel de minciună  şi defăimare răutăcioasă  împotriva acelor oameni care nu sunt de acord cu înclinațiile lor orgolioase, care nu încuviințează  atitudinea lor autosuficientă  şi dorința lor nestăvilită  de a juca în toate situațiile rolul principal. Aceasta chiar dacă  acei oameni sunt legitim numiți  şi sunt păstori cu adevărat buni  şi oameni de rugăciune, dintre care există  tot mai puțini în zilele noastre şi care ar trebui să fie prețuiți şi nu prigoniți prin minciuni şi defăimări, din rațiuni pur personale şi vanitoase, lucru care este un păcat mârşav şi scârbavnic în ochii lui Dumnezeu.

Numai astfel de oameni, stăpâniți de patima turbată a iubirii de sine, sunt folosiți de puterile întunericului, de slugile lui Antihrist cel ce se apropie, ca să dezbine şi să nimicească Biserica, începând cu fiecare din parohiile ei luate în parte… Aceştia cu adevărat trăiesc fără conştiință!”.

Arhiepiscopul Averchie: „Vai! Cât de puțini sunt oamenii din vremurile noastre, până  şi printre cei instruiți şi uneori chiar şi printre «teologii» contemporani şi cei din cinul preoțesc, care să înțeleagă exact ce este Ortodoxia şi în ce constă esența ei. Ei abordează această chestiune într‐o manieră pe de‐a‐ntregul exterioară şi teoretică şi o rezolvă într‐un chip prea grosolan, chiar naiv, pătrunzând cu privirea străfundurile ei, însă  nevăzând deloc plinătatea conținutului ei duhovnicesc.”

 

FĂRĂDELEGE DE SUS

 

Ultima formă a jocurilor de rol despre care vorbeşte Arhiepiscopul  Averchie, este realizată  de cei din cinul preoțesc. Această formă este poate cea mai influentă în crearea unei  pseudo‐Ortodoxii, de vreme ce ar trebui ca tocmai ocârmuitorii Bisericii să dea „tonulʺ vieții bisericeşti. Ocârmuitorii cărora le lipseşte râvna apostolică adevărată, pot totuşi să lucreze cu râvnă pentru țeluri personale sau pentru folosul grupărilor lor. Arhiepiscopul Averchie scria că pentru ei, „Biserica nu e nimic mai mult decât una dintre organizațiile omeneşti de rând, în care îşi doresc să joace un fel de rol principal…ʺ

În alt loc, el a afirmat: „Nu zadarnic au luat ei stăpânirea Bisericii în propriile mâini,  căutând să ajungă ocârmuitorii deplini şi nestânjeniți ai vieții religioase şi bisericeşti a oamenilor şi chiar aplicând disciplina bisericească celor care refuză să li se supună, aşa încât  să‐i poată păstra sub stăpânirea lor pe toți, fără împotrivire ori răzvrătireʺ.

Având o concepție lumească despre autoritate, ei cred că cea dintâi răspundere a lor este  mai curând mersul ca pe roate al aparatului exterior al bisericii lor, decât mântuirea sufletelor.  De vreme ce exercițiul [lucrarea] dragostei, al păstoririi părinteşti îi depăşeşte, ei văd supunerea față de ei drept o împlinire lipsită de însuflețire a unui cod standard de bună‐cuviință, necesar pentru funcționarea  organizației. Întrucât sunt în mod obiectiv dăruiți cu  titluri bisericeşti, „având înfățişarea adevăratei credințe, dar tăgăduind puterea eiʺ (2 Timotei 3, 5), ei pot cita multe canoane prin care să adeverească stăpânirea lor nelimitată. Aceste canoane au înțeles, desigur, numai dacă sunt aplicate în înțelesul cel drept, cu dreaptă socotință păstorească şi în acord cu conştiința Bisericii. Mulți credincioşi simpli, impunându‐li‐se de sus, într‐o conjunctură nefirească, standarde exterioare, se simt obligați  să li se conformeze cu orice preț. După cuvintele Arhiepiscopului Averchie, ei „cad sub  înrâurireaʺ ocârmuitorilor lumeşti şi, „în nesocotința lor naivă, îi sprijină în acțiunile lor  orgolioase, ca nişte «păstrători ai legii şi ordinii»!”

Astfel, în măsura în care ocârmuitorul de biserică se străduieşte să joace un rol, el se  aşteaptă ca turma lui să meargă după ideea sa lumească despre autoritate şi să joace rolul de  dobitoace fără judecată. Stăpânirea dă exemplul greşit, iar oamenii, cărora e cu putință ca  niciodată să nu li se fi oferit „realitateaʺ,  nu au nimic cu care să‐l compare. Ei nu pot face  deosebirea între păstorirea ortodoxă mântuitoare de suflet autentică şi cea formală; şi de  aceea caută păstori nu din rațiuni duhovniceşti, ci ca în primul rând să fie membri „legitimiʺ ai  grupării bisericeşti recunoscute. (Ar mai trebui spus că, dacă dintr‐o pricină oarecare, această căutare nu izbândeşte, se vede o altă urmare negativă a faptului că s‐a pus prea mult preț pe  formalism: amărăciunea de a nu fi socotit „legitimʺ).

Sub ocârmuitori lumeşti [ai Bisericii], se poate cuibări printre credincioşi un fel de paralizie. Un simptom al acesteia se vede atunci când oamenilor le este teamă să ia vreo inițiativă potrivit cu ceea ce conştiința fiecăruia în parte îi îndeamnă, fiind aduşi în starea de a crede că oricine tulbură status quo‐ul, nu mai are nici un drept de a exista. Li se face ruşine să arate  prin ceea ce fac că îl iubesc pe Dumnezeu din toată inima lor sau că‐i iubesc pe acei Sfinți ai lui  Dumnezeu care poate nu sunt încă Sfinți „în mod formalʺ [canonizați].

Întrebuințarea autorității în scopuri lumeşti este greşită mai ales pentru ierarhi, de  vreme ce, în calitate de păstori monahali ai mirenilor, ar trebui să asigure celor care trăiesc în  lume aluatul detaşării de cele ale lumii acesteia. Slujirea lor este mai degrabă să insufle, să ocârmuiască şi să încurajeze toate încercările evlavioase ale credincioşilor, ca să aducă pe  acest pământ căzut puțină bunătate, decât să pună stăpânire pe aceste încercări, să le tipizeze  şi să înlăture din ele orice „primejdieʺ, până când nu le va mai rămâne nici un pic de  însuflețire.

Una dintre expresiile Arhiepiscopului Averchie era „fărădelege de susʺ, fărădelege care  vine de la „ocârmuitorii legitimiʺ şi de aceea nu este cercetată. Atrăgând atenția asupra  acestui fel de vinovăție, nu‐i sfătuia pe oameni să ridice război asupra autorităților sau să fie numaidecât bănuitori cu privire la cineva, doar pentru că se găseşte într‐un loc de cinste. Mai  degrabă îi îndemna pe oameni să nu se supună cu nesăbuință „literei legiiʺ fără să ştie dacă  legea este întrebuințată pentru un scop dumnezeiesc sau este folosită pentru câştig personal.

Într-un loc, el scria: „Ortodoxia cea adevărată este străină de orice convenționalism  mort. În ea nu este nici o ținere a «literei legii», căci ea este «duh şi viață»  (loan  6,  63). Dacă  din punct de vedere exterior şi pur teoretic, totul pare pe deplin corect şi legal, nu înseamnă  că aşa şi este în realitate…  Ortodoxia este singurul Adevăr, Adevărul cel curat, fără nici un  amestec ori cea mai mică umbră de neadevăr, minciună, rău sau înşelătorieʺ.

Orice stă în calea Adevărului lui Hristos, este idol. Prin urmare, dacă cineva urmează  hotărârile  unui ocârmuitor bisericesc atunci când ele se împotrivesc poruncilor lui Hristos, el  îşi face din „formalismʺ un idol. Această idolatrie duce la credința că „dacă ocârmuitorii greşesc, nu mai e nici o nădejde!ʺ Totuşi, aşa cum limpede a arătat Arhiepiscopul Averchie,  nimeni nu va fi niciodată lipsit de nădejde ca şi creştin ortodox, câtă vreme păstrează o  înțelegere duhovnicească asupra Bisericii. „«Porțile iadului» (Matei 16,18) ‐ scria el ‐ nu vor  birui Biserica, însă au biruit şi desigur că pot să biruiască împotriva multora care se socotesc  stâlpi ai Bisericii, după cum este arătat de însăşi istoria Bisericiiʺ.

Nu poate exista nici o îndoială cu privire la poziția Arhiepiscopului Averchie. Dacă ceva  se înfăptuieşte pe principii greşite, ar trebui să nu încuviințăm şi nici să păstrăm tăcerea legat  de aceasta numai fiindcă se înfăptuieşte de către cineva care deține o competență oficială, fiindcă este „fărădelege de susʺ: „Blândețea şi smerenia nu înseamnă lipsă de  caracter şi nu ar trebui să cedeze în fața răului evident. Un creştin adevărat… ar trebui să nu  admită niciodată compromisul față de rău, luptând împotriva lui prin toate metodele şi căile  care îi sunt la îndemână, ca să curme cu totul răspândirea şi întărirea printre oameni a  răuluiʺ.

De  asemenea, Arhiepiscopul Averchie a subliniat primejdiile căutării depersonalizante a  încuviințării sau recunoaşterii de către orice fel de stăpânire, doar din pricina statutului său  „legalʺ: „Orice strădanie din partea noastră de a ne arăta prieteni față de cei care «dețin  autoritatea», în vremea aceasta în care «antihriştii cei mulți», care luptă fățiş sau ascuns  împotriva lui Hristos şi a Bisericii Sale, au puterea în chip atât de vădit, orice strădanie  servilă de a le fi pe plac, de a‐i măguli şi de a face ceea ce ei vor, chiar de a căuta într‐o  măsură «legalitatea» din partea lor, este o trădare față de Hristos Mântuitorul nostru şi  vrăjmăşie față de El, chiar dacă cei care procedează astfel poartă haine preoțeştiʺ.

În această relatare, Arhiepiscopul Averchie dă o bună explicație a principiului  serghianismului. Acest principiu, prin care Mitropolitul Serghie s‐a predat stăpânirii sovietice  atee, tocmai ca să rămână „legitimʺ şi să păstreze funcționarea instituției Bisericii nu e doar  ceva care se găseşte altundeva, anume în Rusia Sovietică. Este o categorie generală a  sufletului omenesc care pur şi simplu s‐a întâmplat să ia o formă dramatică în persoana Mitropolitului Serghie: este săvârşirea a ceva greşit sau încuviințarea unei minciuni, pentru a  obține folosul vremelnic de a deveni „oficialʺ, chiar dacă „pentru binele Bisericiiʺ.

„Astfel ‐ scria Pr. Serafim Rose, în duhul Arhiepiscopului Averchie ‐, unii oameni se pot afla  într‐o situație care poate fi «corectă din punct de vedere legal», însă este în acelaşi timp  profund ne‐creştină ‐ ca şi cum conştiința creştină este obligată să se supună oricărei porunci  a ocârmuitorilor bisericeşti, atâta vreme cât aceşti ocârmuitori sunt propriu‐zis «canonici».  Această noțiune oarbă de supunere de dragul ei însăşi este una dintre pricinile de căpetenie  ale reuşitei serghianismului în veacul nostru [al XX‐lea] ‐ atât înăuntrul, cât şi în afara Patriarhiei Moscoveiʺ.

Ultima concretizare a principiului serghianist va fi supunerea față de Antihrist însuşi, chiar  şi a creştinilor celor mai „tradiționali[şti]ʺ. Ei nu vor fi siliți să cadă de acord în privința ideilor  şi metodelor lui Antihrist. Tot ce li se va cere, va fi recunoaşterea autorității sale, pe care i‐o vor acorda, ca să păstreze ierarhia, organizația Bisericii, slujbele bisericeşti şi putința de a  primi pe față Sfintele Taine. Trădarea lor nu va consta în nedezlipirea lor de formele canonice,  ci mai degrabă în aşezarea acestor forme deasupra credincioşiei față de însuşi Hristos, credincioşie care este răspunderea cea dintâi a Bisericii.

Sfinții Părinți au despre aceasta o învățătură foarte precisă, întemeiată pe Apocalipsa  Sfântului loan Teologul. Ei fac observații asupra faptului că pecetea lui Antihrist nu va fi pusă  şi  pe frunte şi pe mână, ci pe frunte sau pe mână (Apocalipsa 13, 16). Potrivit Sfântului Andrei  al Cezareii, cei care o primesc pe frunțile lor vor împărtăşi modul de gândire al lui Antihrist, pe  când cei ce o primesc pe mâinile lor drepte, îi vor recunoaşte doar autoritatea, spunând că  este îngăduit să faci acest lucru, „numai să rămâi creştin în suflet… Alungarea harului Sfântului  Duh prin semnul fiarei umple cu semnul cel dintâi ‐ spaima- inima tuturor celor ce au primit  pecetea, spaimă care‐i va împinge către o lesnicioasă pierzanieʺ.

În lumina acestei învățături patristice, Arhiepiscopul Averchie a putut cu uşurință să  întrevadă cum toate organizațiile ecleziastice ‐ ecumenice şi antiecumenice, înnoitoare şi  tradiționale ‐ se vor înclina într‐o zi în fața lui Antihrist. Cei a căror frică de stăpânirea  vremelnică întrece frica lor de Dumnezeu, se vor încrede în mințile lor căzute pentru a  îndreptăți această supunere, căci inimile şi conştiințele lor nu o pot îndreptăți niciodată. Vor  căuta să sprijine instituțiile lor bisericeşti renunțând la libertatea duhovnicească şi la  mărturisirea înflăcărată care, după cum a repetat Arhiepiscopul Averchie, vor fi singurele care  vor sprijini Trupul cel nebiruit al lui Hristos.

Astfel  va  ajunge să  se  împlinească  prezicerea  Sfântul  Ierarh  Ignatie Briancianinov,  citată  de  Arhiepiscopul  Averchie: „Se  poate  presupune  că  instituția  Bisericii,  care  de multă  vreme  se  clatină,  se  va  prăbuşi  cumplit  şi  cu  grăbire. Într‐adevăr,  nimeni  nu  este  în  stare  să  stăvilească  sau  să  se împotrivească  acestui  lucru.  Mijloacele  adoptate  pentru  a sprijini  Biserica  instituțională  sunt  împrumutate  de  la stihiile  [elementele]  acestei  lumi,  lucruri  care‐i  sunt  potrivnice  Bisericii,  iar  urmarea  va  fi  că  mai  curând  îi  vor grăbi  căderea,  decât  s‐o  împiedice.  Fie  ca  Domnul  Cel Milostiv  să  îi  apere  pe  cei  rămaşi  care  cred  în  El.  Însă această  rămăşiță  este  micuță  şi  se  micşorează  tot  mai multʺ.

 

SFÂRȘITUL

   

”Aşadar, ca să  putem să-I rămânem credincioşi lui Hristos, Arhiepiscopul Averchie ne-a avertizat să nu ne încredem în ceea ce poate părea „chibzuitʺ sau în ceea ce se potriveşte cu „părerileʺ  minților noastre căzute. In schimb, trebuie să ne urmăm conştiința  şi poruncile Domnului nostru şi, drept urmare, să ne aşteptăm să fim urâți de aceia care – fie în mediul laic, fie în cel bisericesc -sunt călăuziți de duhul acestei lumi. El scria:

„În vremea noastră, adevărul este arătat în mod oficial şi cu solemnitate drept minciună, iar minciuna, drept adevăr. Şi fiecare persoană, fie că îşi doreşte, fie că nu, trebuie să creadă aceasta, împotriva oricărui temei şi analize raționale. Ori de nu ‐ vai! Cel care urmează glasul propriei sale conştiințe şi al predaniilor Domnului, ar putea sfârşi prin a plăti scump. Iar aceasta este adevărat în toate aspectele vieții moderne, uneori chiar şi în domeniile religios şi bisericesc…

Fraților! Să nu ne cufundăm, nici în cea mai mică măsură, în duhul acestei lumi; ştim atât de bine, de la Cuvântul lui Dumnezeu, că lumea aceasta este stăpânită de prințul întunericului, care stăruie în cruzime ‐ vrăjmaşul nostru cel înverşunat, făcător de rău, mincinos şi «dintru început ucigător de oameni» (loan 8, 44)  ‐ diavolul. Să  nu ne temem de batjocură şi lepădare, de asuprire şi prigoană din partea slugilor lui credincioase.

Cu ochi duhovniceşti, Arhiepiscopul Averchie a putut vedea în preajma sa prăpăstuirea de către Satana chiar şi a celei mai neînsemnate râvne cucernice din partea creştinilor ortodocşi. Cei ale căror inimi tânjesc după  dragoste, nu o dobândesc de la creştini, care ar trebui să fie cunoscuți pentru dragostea lor (cf. loan 13, 35) ‐ şi astfel, inimile acestora seacă, iar ei ajung la fel de aspri ca şi cei din jurul lor Când această dragoste creştină „se evaporăʺ, este înlocuită cu surogate care se căznesc să unească Biserica numai pe dinafară ‐  formalism birocratic, maniere comportamentale impuse, jocuri de rol, a face pe plac oamenilor, înțelegeri politice ‐ surogate care nu pot uni decât o falsă Biserică, creând un gol care aşteaptă să fie umplut de Antihrist.

Făcând aceasta, apare ceea ce Arhiepiscopul Averchie numea o „vânturareʺ – o despărțire a celor înțelepți  şi pricepuți ai lumii acesteia (Luca 10,21) de cei care nu dau nici o atenție „părerilorʺ lumii şi care vor pur şi simplu să fie cu Hristos în împărăția Lui. Această „vânturareʺ a celor înşelători şi a celor adevărați, afirma Arhiepiscopul Averchie, dă naştere unei poveri pentru păstorii iubitori de Hristos, de vreme ce diferențele fundamentale sunt estompate prin vicleniile Satanei:

ʺViața creştină devine acum mai grea ca niciodată, căci cursele din calea mântuirii omului s‐au înmulțit foarte  şi s‐au perfecționat peste măsură. Truda de a fi păstor devine de multe ori mai grea şi mai plină de răspundere… Chiar înaintea ochilor noştri, cuvintele prooroceşti ale Episcopului [Sfântului] Teofan Zăvorâtul despre vremurile de pe urmă încep să se împlinească: «în vremea aceea, deşi numele creştinilor se va auzi pretutindeni şi peste tot se vor vedea biserici şi slujbe religioase, toate acestea nu vor fi decât o aparență, în vreme ce pe dinăuntru va fi apostazie adevărată». Alături de exemplul dintotdeauna întâiul şi esențial, al unei vieți personale duhovniceşti şi morale înalte, pentru păstorul model decurge de aici sarcina deosebit de însemnată ʺşi de plină de răspundere de a-i învăța pe credincioşi să recunoască Biserica cea adevărată din mijlocul mulțimii de false biserici şi prin cuvintele lui, pline de putere duhovnicească şi de înțelepciune, de a-i păstra în sânul ei, atrăgându-i în acest timp şi pe cei ce sunt în rătăcireʺ.

Arhiepiscopul Averchie a simțit povara acestei răspunderi poate mai mult decât oricare dintre marii păstori ortodocşi ai vremurilor noastre. Asemenea Sfântului său iubit, Ioan de Kronstadt, din generația dinaintea lui, a găsit că  lucrul cel mai greu de împăcat cu sarcinile lui păstoreşti era neîndoioasa biruință a răului în lume.

„Ortodoxia suferințeiʺ ‐ o expresie de-a Sfântului Grigorie Teologul ‐ a fost adesea pe buzele Arhiepiscopului Averchie. Aceasta se referă la două lucruri: chinurile pe care creştinii ortodocşi le îndură în această „vale a plângeriiʺ în drumul lor către patria lor cea cerească şi, de asemenea, prigoana pe care Adevărul cel veşnic o îndură în lumea aceasta căzută, al cărei stăpânitor este diavolul.

Arhiepiscopul Averchie  ştia din experiență  ce este „Ortodoxia suferințeiʺ. Nu cu mult înainte de a răposa, suferind în trup şi îndurând împreună cu Biserica Luptătoare, a fost întrebat de către unul din prietenii săi despre starea lui de sănătate. A răspuns: „Cum să mă simt când slava Ortodoxiei se împuținează, răul biruieşte, creştinii devin atât de plini de ură  şi duşmănoşi, iar creştinii ortodocşi nu sunt cu nimic mai buni  ‐ poate mai răi, pentru că  li s‐a dat mai mult. Şi cine -în vremurile acestea cumplite de pe urmă ‐ va lua partea sărmanei ORTODOXII A SUFERINȚEI?ʺ

În ultima sa carte Arhiepiscopul Averchie a pomenit despre felul în care grija lui păstorească privitoare la „pustiirea duhovniceascăʺ a vremurilor sale, a contribuit la boala sa prelungită şi ultimă: „Ca urmare a întregii tensiuni emoționale pe care am îndurat-o în tot ceea ce se întâmplă în zilele noastre, am fost copleşit (cel puțin aşa spun medicii) de câteva boli grave care aproape m-au răpit din viața aceasta vremelnică, pământească, din pricină că nu am putut să cad la învoială cu tot ceea ce se întâmpla în preajma mea şi să abordez aceste lucruri cu nepăsareʺ.

Eliberat în sfârşit de cumplita sa povară păstorească. Arhiepiscopul Averchie a trecut la cele veşnice în anul 1976. Dintr-un punct de vedere pământesc, a murit înfrânt. Războiul Satanei cu toate formele de dreptate nu a încetat şi în cele din urmă va sfârşi cu o domnie a răului, însă în Ceruri, Arhiepiscopul Averchie a fost un biruitor. Dusese o viață dumnezeiască, pregătindu-se să fie printre Sfinți. Cuvintele sale, scrise cu numai un an înainte de moartea sa, ne însuflețesc să îl urmăm:

„Râvna şi evlavia să fie singurele făclii pe care să le ținem în mâinile noastre  ‐  aşa cum atunci, într‐un chip mult mai tainic, a făcut bătrânul Simeon  ‐, în străfundul sufletelor şi inimilor noastre. Atunci vom putea spune din inimile noastre, la plecarea din viața aceasta: «Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace; că văzură ochii mei mântuirea Ta!”

Deznădejdea – credința în lipsa Adevărului și a Dragostei – nu se regăsea în inima Arhiepiscopului Averchie când a răposat. El trăise în prezența acestui Adevăr și acestei Iubiri și știa că Adevărul îl va înfrânge într-o zip e Antihrist, după ce el va fi domnit pentru puțină vreme (Apocalipsa 12, 12, 17, 10).

În vremurile de pe urmă, apostolii lui Hristos, cei adevărați, vor muri sau vor fi uciși, așa cum s-a întâmplat în primii ani ai creștinismului – asfințitul se aseamănă cu răsăritul. Și totuși, cuvintele înfșăcărate ale episcopului Averchie, unul dintre ultimii apostolic adevărați, ne mai pot încă apăra de înșelările subțiri care sunt deja asupră-ne. El a stat chiar în fața năvalei apostaziei lumii și nu s-a clintit. A demascat cele mai iscusit tăinuite curse ale celui rău, arătându-le tuturor celor care au ochi să vadă. Sfatul său era să facem astfel încât să nu ne pierdem nădejdea cea veșnică punându-ne această nădejde în lucruri exterioare ce pot fi falsificate.

Cu curaj și tărie, el și-a împlinit datoria ”nu slujind numai înaintea ochilor, ca cei ce vor să placă oamenilor, ci întru curăția inimii, temându-se de Dumnezeu” (Coloseni 3, 22). Astfel, înainte să plece la Domnul, a scris aceste cuvinte hotărâte: ”Voi fi judecat, cum vom fi noi toți, de Dumnezeu Cel nepărtinitor. Însă pot spune un lucru: am făcut totul cinstit, potrivit cu conștiința mea și necăutând la trup.”

CONCLUZIE:

Suntem judecați și chemați la luptă prin întrebarea de neuitat a Arhiepiscopului Averchie, adresată unuia care în aparență făcuse totul cu putință ca să fie în Biserica lui Hristos cea adevărată, în Biserica Ortodoxă: ”Dar ce anume hotărăște dacă ești sau nu în acea Biserică?”

Ce altceva, dacă nu simțul pentru aurenticitate și împotrivirea față de cele mai subțiri minciuni, ne vor învrednici să fim în acea ”unitate duhovnicească strânsă a tuturor celor care cred cu adevărat în Hristos”, în acea Biserică pe care ”porțile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18) și în care Arhiepiscopul Averchie slujește și acum Dumnezeiasca Liturghie, înaintea Jertfelnicului Celui Ceresc?

.