Fragmente din cartea

 „Apostazia și Antihristul după învățăturile Sf. Părinți”
– Fundația Sf. Martiri Brâncoveni, Constanța 2009
.

    UN OM ÎN FAȚA APOSTAZIEI –

ARHIEPISCOPUL  AVERCHIE TAUŞEV

.
    „Doamne,  Doamne,  au  nu  în  numele  Tău  am  proorocit?  Şi  nu  cu  numele  Tău  draci  am  scos,  şi  nu  cu  numele Tău  multe  puteri  am  făcut?ʺ  (Matei  7,22) Cei  „acceptațiʺ sunt  cei  care  vor  rosti  aceste  cuvinte  cei  care  îşi  vor  fi  „achitat  datoriileʺ  şi  îşi  vor  fi  clădit  reputația  de  slujitori  ai  lui  Hristos  săvârşind  pentru  El,  după cum  pretind,  lucruri  impresionante.  Însă  Domnul  le  va răspunde:  „Niciodată  nu  v‐am  cunoscut  pe  voi;  depărtați‐vă  de  la  Mine  cei  ce  lucrați  fărădelegeaʺ (Matei  7,23). Cu  ce  vor  fi  greşit,  ca  să  îndreptățească  această mustrare  aspră  din  partea  Domnului?  În  numele  lui Hristos  îşi  vor  fi  făcut  lucrările,  dar  nu  în  Duhul  lui Hristos,  şi  astfel  nu  vor  fi  trăit  cu  adevărat  după  poruncile Lui.  Faptele  lor,  fiind  făcute  pentru  lumea  aceasta, vor pieri  în  lumea  aceasta.  Se  vor  fi  potrivit  pe  dinafară  cu toate  preceptele  credinței,  dar  pe  dinăuntru  nu‐şi  vor  fi îndreptat  viețile  către  Ceruri.  Şi  se  vor  afla  cu  mâinile goale  înaintea  Judecătorului. Acesta  este  chipul  a  ceea  ce  se  va  întâmpla  la  apogeul apostaziei  lumii  ‐  sau  al  „căderii  din  credințăʺ ‐  de  la Hristos,  la  Judecata  de  Apoi.
.
       Acest  fapt  ilustrează  pe deplin  mesajul  unui  Sfânt  Părinte  al  acestor  vremuri  de  pe urmă.  Arhiepiscopul  Averchie  Tauşev  din  Jordanville. Prin  Arhiepiscopul  Teofan  al  Poltavei,  a  avut  legătură directă  cu  linia  neîntreruptă  de  teologi  ortodocşi  care  au încredințat  duhul  tradiției  lor  ca  de  la  părinte  la  fiu.  Un semn  că  este  un  transmițător  autentic  al  tradiției  patristice este  adeverit  şi  prin  faptul  că  niciodată  nu  s‐a  gândit  să  se numească  pe  sine  „teologʺ  sau  „erudit  patristicʺ,  fiind  şi mai  puțin  recunoscut  drept  ceea  ce  era  cu  adevărat:  un prooroc  al  apostaziei.
.
       Nu  a  vorbit  decât  din  dragoste pentru  Adevărul  de  viață  dătător  al  Ortodoxiei  şi  pentru turma  încredințată  lui  de  Hristos.
.
       A  socotit  că  era  datoria lui  să  avertizeze  poporul  cu  privire  la  efectele  mai  subtile ale  apostaziei,  care  s‐a  răspândit  tot  mai  repede,  pe măsură  ce  lumea  noastră  se  apropie  de  sfârşitul  ei. Apostazia  ‐  o  ştia  prea  bine  ‐  era  mai  mult  decât  ceva  care se  manifestă  în  afară,  „într‐un loc  anumeʺ  ‐  în  lumea profană  orbită  de  sine  şi  fără  de  Dumnezeu  ori  în mădularele  creştine  apostate  care  îşi  axează  aproape deplin  viața  pe  valorile  lumeşti.  Mai  mult,  rădăcinile apostaziei  merg  până  în  străfunduri.  Pot  pătrunde  în  chiar inima  omului… Arhiepiscopul  Averchie  a  înțeles  că,  asemenea  faptelor  slujitorilor  mincinoşi  pe  care  Hristos  i‐a  mustrat  în fragmentul  de  mai  sus  (Matei  7,  22‐23),  chipul  din  afară  al Bisericii  şi  chiar  al  Ortodoxiei  „adevărateʺ,  „tradiționaleʺ poate  fi  copiat  cu  atâta  viclenie  şi  atât  de  întocmai,  încât  să poată  fi  în  stare  să‐i  „înşele,  de  va  fi cu  putință,  chiar  şi  pe  cei  aleşiʺ  (Matei  24,  24).
.
       Acest  gând era  o  povară  imensă  ce  o  purta  asupra  sa.  El  primise,  chiar de  la  Părinți  Ortodocşi  autentici,  esența  Ortodoxiei.  Pentru a  transmite  în  chip  izbutit  această  esență  generației următoare,  trebuia  să  o  deosebească  de  surogatele  care creşteau  acum  din  ce  în  ce  mai  subtil.  Cuvântul  rostit  şi scris  părea  nepotrivit  pentru  această  sarcină.  Adesea  şi‐a găsit  alinarea  în  fraza  plină  de  amărăciune  a  Episcopului Teofan  Zăvorâtul:  „Creştinismul  ortodox  îşi  pierde  sareaʺ (cf.  Matei  5,  13).  Dar  oare  e  cu  putință  ca  singurii  care  să poată  desluşi  această  pierdere,  să  fie  cei  care  se împărtăşiseră  deja  din „sevaʺ  autentică  a  Ortodoxiei? Cineva  care  nu  a  gustat  sarea,  nu  ştie  să  facă  diferența dacă  i  s‐ar  da  ceva  ce  are  un  alt  gust  şi  i  s‐ar  spune  că  este sare.   
.
       Arhiepiscopul Averchie a citat adesea  şi cuvintele Episcopului Ignatie Briancianinov: „Nu năzuiți ca ridicând mâna voastră  slabă  să  curmați torentul stihinic al apostaziei. Evitați‐o, apărați‐vă de ea, şi aceasta vă este de ajuns. Căutați să cunoaşteți duhul vremurilor, cercetați‐l ca să‐i puteți evita influența oricând este cu putințăʺ.
.
       Le spunea adesea studenților lui că  Antihrist va „recunoaşteʺ, va „legitimaʺ şi astfel va pune stăpânire pe aparența exterioară  a Bisericii Ortodoxe  ‐  cu tradițiile, artele, dogmele, legalitatea de ordin canonic, curăția liturgică  şi succesiunea ei apostolică. De aceea, calitatea exterioară  de membru al Bisericii  şi alipirea de tradiții  ‐ deşi aceştia sunt paşi necesari pentru cei care cunosc Adevărul Ortodoxiei  şi doresc să  se împărtăşească  de harul ei deplin  ‐  nu oferă, după  cum a spus, „nici o garanțieʺ [mantuirii].
    …
 .

    CE ESTE BISERICA

.
       Arhiepiscopul  Averchie  a  observat  că  eclesiologia Ortodoxiei  era,  mai  mult  decât  oricare  din  celelalte dimensiuni  ale  ei,  în  primejdie  de  a  fi  deformată  în vremurile  actuale.  Aşa  cum  creştinătatea  îşi  pierdea  ce mai  rămăsese  din  savoarea  credinței  sale  adevărate,  tot astfel  şi  creştinii  ortodocşi  ‐  influențați  fără  vrerea  lor  de duhul  vremurilor  ‐  au  pierdut  înțelesul  drept  a  ceea  ce este  în  fapt  Biserica.  Perspectiva  lor  era,  ca  şi  aceea  a societății  în  care  trăiau,  întoarsă  în  afară,  şi  astfel  priveau Biserica  tot  mai  mult  ca  pe  o  instituție.  Simțind  nevoia presantă  de  a  răspunde  acestei  tendințe.  Arhiepiscopul Averchie  a  scris:
.
„Ortodoxia  nu  este  doar  vreun  fel  de organizație  pur pământească,  ce  e  ocârmuită  de  patriarhi,  episcopi  şi preoți  care  dețin  conducerea  în  Biserica  ce  se  numeşte oficial  «Ortodoxă».  Ortodoxia  este  «Trupul  tainic  al  lui Hristos»,  al  cărei  Cap  este  însuşi  Hristos  (vezi:  Efeseni  1,2223;  Coloseni  1,18,24),  iar  alcătuirea  ei  nu‐i  cuprinde  doar  pe preoți,  ci  şi  pe  toți  cei  care  cred  cu  adevărat  în  Hristos  care  prin  Sfântul  Botez  au  intrat  în  chip  legiuit  în  Biserica pe  care  El  a  întemeiat‐o  ‐,  atât  cei  care  viețuiesc  acum  pe pământ  cât  şi  cei  care  s‐au  săvârşit  întru  credință  şi evlavieʺ. 
.
   Arhiepiscopul  Averchie  s‐a  temut  că  duhul  eclesiologiei  ortodoxe  va  fi  înlocuit  printr‐o  concepție  papistăşească  asupra  Bisericii,  iar  conducătorii  ortodocşi  vor  fi văzuți  în  conştiințele  credincioşilor  drept  mini‐papi, punându‐L  astfel  în  umbră  pe  Hristos  ca  şi  Cap  al Bisericii.  Atunci  când  Biserica  va  ajunge  să  fie  mai  întâi identificată  cu  o  administrație  vremelnică  ‐  şi‐a  dat  seama arhiepiscopul  ‐ Antihrist  va  avea  o  uşă  deschisă  către inimile  oamenilor  şi  cu  puțin  efort  îi  va  preschimba  în slugi  supuse  ale  sale.  Înțelegându‐se  greşit  Biserica,  se  vor săvârşi  ‐  „pentru  binele  Bisericiiʺ  ‐  lucruri  vădit  potrivnice poruncilor  şi  voii  lui  Hristos. 
.
    Întorcându‐ne  din  nou  atenția  dinspre  pământesc spre  duhovnicesc,  în  definiția  dată  de  el  Bisericii,  a afirmat: „Biserica  Ortodoxă  nu  este  nici  un  fel  de  «monopol» sau  «afacere»  a  clerului,  cum  cred  cei  ignoranți  sau  cei străini  de  duhul  Bisericii.  Nu  este  moştenirea  unui  sau altui  ierarh  ori  preot.  Este  unitatea  duhovnicească  strânsă a  tuturor  celor  care  cred  cu  adevărat  în  Hristos,  care  se străduiesc  să  țină  poruncile  lui  Hristos  cu  sfințenie  ‐  cu singurul  țel  de  a  moşteni  acea  fericire  veşnică  pe  care Hristos  Mântuitorul  ne‐a  gătit‐o  nouă  ‐  şi  care,  dacă păcătuiesc  din  slăbiciune,  se  căiesc  sincer  şi  se  străduiesc să  aducă  „roade  vrednice  de  pocăințăʺ  (Luca  3,  8)ʺ. Cei  a  căror  grijă  de  căpetenie  este  întărirea  puterii vremelnice  a  Bisericii,  se  pot  simți  amenințați  de  definiția dată  de  Arhiepiscopul  Averchie  Bisericii  (care,  ar  trebui observat,  este  aceeaşi  cu  definiția  Fericitului  Arhiepiscop loan  Maximovici,  ceea  ce  adevereşte  că  aceşti  doi  ierarhi erau  într‐un  cuget  şi  vorbeau  dintru  aceeaşi  tradiție). Uneori  se  poate  auzi:  „Da,  Biserica  este tainică.  Dar  trebuie  să  țineți  seama  de  aspectul  pământesc al  Bisericii,  oricât  de  obişnuit,  de  banal  ar  fi  elʺ.  Cu  toate că  răspunsul  Arhiepiscopului  Averchie  la  acestea  a  făcut într‐adevăr  loc  unor  astfel  de  considerații,  el  le‐a  şi înlăturat  deplin  ca  îndreptățiri  ale  deşertăciunii  lumeşti  în Biserică:
.
   „Biserica  ‐  e  adevărat  ‐  nu  poate  fi  întru  totul  îndepărtată  din  lume,  căci  în  ea  intră  oamenii  câtă  vreme încă  trăiesc  pe  pământ,  şi  prin  urmare  elementul «pământesc»  din  alcătuirea  ei  şi  organizarea  exterioară sunt  de  neocolit;  totuşi,  cu  cât  există  mai  puțin  din  acest element  «pământesc»,  cu  atât  mai  bine  va  fi  pentru  țelul  ei veşnic.  În  orice  caz,  acest  element  «pământesc»  nu  ar trebuie  să  întunece  sau  să  curme  elementul  strict duhovnicesc  ‐  problema  mântuirii  sufletului  pentru  viața veşnică  ‐  pentru  care  Biserica  a  fost  şi  întemeiată  şi ființeazăʺʹ. După  cum  a  înțeles  Arhiepiscopul  Averchie,  umbrirea celor  duhovniceşti  de  către  cele  pământeşti  în  viața bisericească  a  dus  la  pierderea  a  ceva  de  trebuință  tuturor creştinilor:  o  conştiință  a  diferenței  dintre  ceea  ce  este formal  şi  ceea  ce  este  drept.  Întorcându‐şi  atenția  către lumea  din  afară,  omul  caută  mai  degrabă  „atitudinea acceptatăʺ  ‐  ceea  ce  este  corect  şi  bun  în  ochii  altora  ‐ decât să  fie  lăuntric  cinstit  față  de  Dumnezeu  şi  de  propria  lui conştiință.  A  idealiza  şi  a  te  conforma  cu  ceva  pentru  că este  „corectʺ  şi  „recunoscutʺ  e  totuna  cu  a  cere  să  fii  amăgit, căci  Satana  poate  lesne,  mai  ales  în  vremurile  noastre  ‐  să facă  „formalismulʺ  exterior  să  coexiste  cu  minciuna lăuntrică.  Din  această  pricină  Arhiepiscopul  Averchie  a accentuat:
.
„Trebuie  să  înțelegem  şi  să  ne  aducem  aminte  că Ortodoxia  nu  reprezintă  numai  şi  nici  întotdeauna  ceea  ce în  mod  formal  este  numit  «ortodox»,  căci  în  vremurile noastre  înşelătoare  şi  rele,  apariția  pretutindeni  a  pseudoOrtodoxiei  care‐şi  înalță  capul  şi  se  statorniceşte  în  lume, este  un  fapt  nespus  de  dureros,  însă, în mod regretabil, unul  de  necontestat.  Această  Ortodoxie  mincinoasă  se străduieşte  cu  înverşunare  să  se  substituie  adevăratei Ortodoxii,  aşa  cum  în  vremea  sa,  Antihrist  se  va  sârgui  să-L  înlocuiască  pe  Hristos  cu  sine  însuşiʺ. 
.

         CE SE ÎNȚELEGE PRIN „ANTIHRISTʺ?

.
    Ar  trebui  să  se  spună  aici  câteva  cuvinte  despre  ceea ce  înțelegea  Arhiepiscopul  Averchie  când  vorbea  despre „Antihristʺ,  căci  îl  vedea  pe  Antihrist  într‐un  chip duhovnicesc,  fără  nici  un  senzaționalism  de  tipul  „ziua Judecății  de  Apoiʺ.  Ca  să‐l  recunoaştem  pe  Antihrist  şi ceea  ce  chiar  şi  acum  îi  găteşte  venirea,  trebuie  să  privim dincolo  de  ceea  ce  pare  a  fi  bun  sau  rău,  drept  sau nedreptʺ.  Trebuie  să  înțelegem  principiul  din  spatele  lui Antihrist,  care este  principiul  imitării  a  tot  ceea  ce  este  al lui  Hristos.  De  vreme  ce  însuşi  numele  lui  înseamnă  cel care  este  „în  locul  lui  Hristosʺ  sau  arată  ca  Hristosʹ, Antihristul  va  fi  întruchiparea  de  pe  urmă,  cea  mai înşelătoare,  a  sforțării  de  veacuri  a  Satanei  de  a  „copiaʺ creştinismul,  ca  să  plăsmuiască  o  formă  nouă  a  lui,  una lumească. 
.
       I.  M.  Konțevici  scrie:  „Antihrist nu  se  va  ivi  ca  un  ateu  absolut  sau  ca  un  adept  al  ceea  ce este  legat  de  ateism  ‐  al  bolşevismului,  de  vreme  ce  acesta din  urmă  i‐a  arătat  lumii  toate  ororile  care  decurg  din ateismʺʺ.  Mai  curând,  aşa  cum  afirmă  Sfântul  Efrem  Sirul, ”va  veni  ca  un  tâlhar,  aşa  încât  să‐i  amăgească  pe  toți;  va fi  ca  unul  smerit,  blând,  un  urâtor  (cum  va  spune  despre sine)  al  fărădelegii,  disprețuind  idolii,  dând  întâietate cucerniciei,  bun,  iubitor  de  săraci,  peste  măsură  de frumos,  statornic,  îngăduitor  cu  toți.  Va  prețui  în  mod deosebit  neamul  evreiesc,  de  vreme  ce  evreii  îi  vor  aştepta venirea.  Dar  pe  lângă  toate  acestea,  va  lucra  semne,  şi minuni,  şi  privelişti  înspăimântătoare  cu  putere  mare;  şi va  întrebuința  mijloace  viclene  ca  să  placă  tuturor,  aşa încât  oamenii  să‐l  îndrăgească  repede.  Nu  va  primi  mită, nu  va  vorbi  cu  mânie,  nu  va  avea  un  chip  posomorât,  ci printr‐o  înfățişare  cuviincioasă  va  duce  lumea  în  înşelare, până  ce  va  deveni  împăratʺ.
.
       Cu  înțelegerea sa  filosofică,  patristică  a  realității  lui Antihrist,  Arhiepiscopul  Averchie  a  priceput  că  nu  e  de trebuință  ca  cineva  să  trăiască  în  timpul  viitoarei  sale stăpâniri  pentru  a‐i  fi  ‐  într‐un  sens  figurat  şi  totuşi  foarte real  ‐  ucenic.  Cineva  poate  fi  atras  spre  ceea  ce  reprezintă Antihrist  ‐  imitarea  creştinismului  ‐  prin  ceea  ce  are  în comun  cu  el:  o  absență  lăuntrică  a  lui  Hristos. Țelul  a  tot  ceea  ce  dăruieşte  Hristos  este  să‐i  pregătească  pe  oameni  pentru  împărăția  Sa  cea  Cerească,  în vreme  ce  rațiunea  lui  Antihrist  este  să‐i  lege  pe  oameni,  în orice  chip  cu  putință,  de  acest  pământ. 
.
       Această  deosebire,  deşi  simplă  şi  răspicată,  poate  să  nu  fie atât  de  lesne  de  văzut,  de  vreme  ce  Antihrist  însuşi  ‐  ca mulți  din  înaintaşii  lui  ‐  va  fi  de  fapt  foarte  „duhovnicescʺ, legându‐i  de  pământ  pe  oameni  cu  chiar  înfățişarea  din afară  a  lucrurilor  care  sunt  menite  să‐i  ducă  spre  Cer. Imitarea  creştinismului  va  fi  desluşită  numai  de  aceia  care şi‐au  păstrat  acel  „simțʺ  prin  care  osebesc  ceea  ce  este  în sine  pământesc  şi  stricăcios  de  ceea  ce  este  ceresc  şi  veşnic. „Apostaziaʺ  despre  care  vorbea  Arhiepiscopul  Averchie este  tocmai  pierderea  acestei  înțelegeri  şi  dorințe.
.
       Iarăşi, Sfântul  Efrem  Sirul  scrie  că,  atunci  când  Antihrist  va  veni într‐adevăr,  nu  va  fi  văzut  drept  ceea  ce  este  de  către  cel care‐şi  are  mintea  la  treburile  acestei  vieți  şi  iubeşte pământescul…  căci  acela  care  este  pururi  înlănțuit  de legăturile  acestei  vieți,  chiar  dacă  va  auzi,  nu  va  crede  şi‐l va  disprețui  pe  cel  care  spune  aceste  lucruri.  Însă  sfinții vor  fi  întăriți,  pentru  că  ei  au  disprețuit  toată  grija  vieții acesteia. Un  creştinism  fără  „gustʺ  este  umplut  cu  deşertăciune lumească  ce  se  dă  pe  sine  drept  duhovnicie.  Iar  a  „înlumiʺ [a laiciza] creştinismul  înseamnă  a‐l face  vulnerabil  față  de  ispitirile lui  Antihrist. 
.

FĂRĂDELEGE DE SUS

.
       Ultima  formă  a  jocurilor  de  rol  despre  care  vorbeşte Arhiepiscopul  Averchie,  este  realizată  de  cei  din  cinul preoțesc.  Această  formă  este  poate  cea  mai  influentă  în crearea  unei  pseudo‐Ortodoxii,  de  vreme  ce  ar  trebui  ca tocmai  ocârmuitorii  Bisericii  să  dea  „tonulʺ  vieții bisericeşti. Ocârmuitorii  cărora  le  lipseşte  râvna  apostolică adevărată,  pot  totuşi  să  lucreze  cu  râvnă  pentru  țeluri personale  sau  pentru  folosul  grupărilor  lor.  Arhiepiscopul Averchie  scria  că  pentru  ei,  „Biserica  nu  e  nimic  mai  mult decât  una  dintre  organizațiile  omeneşti  de  rând,  în  care  îşi doresc  să  joace  un  fel  de  rol  principal…ʺ
.
       În  alt  loc,  el  a afirmat: „Nu  zadarnic  au  luat  ei  stăpânirea  Bisericii  în propriile  mâini,  căutând  să  ajungă  ocârmuitorii  deplini  şi nestânjeniți  ai  vieții  religioase  şi  bisericeşti  a  oamenilor  şi chiar  aplicând  disciplina  bisericească  celor  care  refuză  să li  se  supună,  aşa  încât  să‐i  poată  păstra  sub  stăpânirea  lor pe  toți,  fără  împotrivire  ori  răzvrătireʺ.
.
       Având  o  concepție  lumească  despre  autoritate,  ei  cred că  cea  dintâi  răspundere  a  lor  este  mai  curând  mersul  ca pe  roate  al  aparatului  exterior  al  bisericii  lor,  decât mântuirea  sufletelor.  De  vreme  ce  exercițiul  [lucrarea] dragostei,  al  păstoririi  părinteşti  îi  depăşeşte,  ei  văd supunerea  față  de  ei  drept  o  împlinire  lipsită  de  însuflețire a  unui  cod  standard  de  bună‐cuviință,  necesar  pentru funcționarea  organizației.  Întrucât  sunt  în  mod  obiectiv dăruiți  cu  titluri  bisericeşti,  „având  înfățişarea  adevăratei credințe,  dar  tăgăduind  puterea  eiʺ  (2  Timotei  3,  5),  ei  pot cita  multe  canoane  prin  care  să  adeverească  stăpânirea  lor nelimitată.  Aceste  canoane  au  înțeles,  desigur,  numai  dacă sunt  aplicate  în  înțelesul  cel  drept,  cu  dreaptă  socotință păstorească  şi în  acord  cu  conştiința  Bisericii.
.
       Mulți  credincioşi  simpli, impunându‐li‐se  de  sus,  într‐o  conjunctură  nefirească, standarde  exterioare,  se  simt  obligați  să  li  se  conformeze cu  orice  preț.  După  cuvintele  Arhiepiscopului  Averchie,  ei „cad  sub  înrâurireaʺ  ocârmuitorilor  lumeşti  şi,  „în nesocotința  lor  naivă,  îi  sprijină  în  acțiunile  lor  orgolioase, ca  nişte  «păstrători  ai  legii  şi  ordinii»!”  Astfel,  în  măsura în  care  ocârmuitorul  de  biserică  se  străduieşte  să  joace  un rol,  el  se  aşteaptă  ca  turma  lui  să  meargă  după  ideea  sa lumească  despre  autoritate  şi  să  joace  rolul  de  dobitoace fără  judecată.  Stăpânirea  dă  exemplul  greşit,  iar  oamenii, cărora  e  cu  putință  ca  niciodată  să  nu  li  se  fi  oferit „realitateaʺ,  nu  au  nimic  cu  care  să‐l  compare.  Ei  nu  pot face  deosebirea  între  păstorirea  ortodoxă  mântuitoare  de suflet  autentică  şi  cea  formală;  şi  de  aceea  caută  păstori  nu din  rațiuni  duhovniceşti,  ci  ca  în  primul  rând  să  fie membri  „legitimiʺ  ai  grupării  bisericeşti  recunoscute.  (Ar mai  trebui  spus  că,  dacă  dintr‐o  pricină  oarecare,  această căutare  nu  izbândeşte,  se  vede  o  altă  urmare  negativă  a faptului  că  s‐a  pus  prea  mult  preț  pe  formalism: amărăciunea  de  a  nu  fi  socotit  „legitimʺ).
.
       Sub  ocârmuitori  lumeşti  [ai  Bisericii],  se  poate  cuibări printre  credincioşi  un  fel  de  paralizie.  Un  simptom  al acesteia  se  vede  atunci  când  oamenilor  le  este  teamă  să ia vreo  inițiativă  potrivit  cu  ceea  ce  conştiința  fiecăruia  in parte  îi  îndeamnă,  fiind  aduşi  în  starea  de  a  crede  că oricine  tulbură  status  quo‐ul,  nu  mai  are  nici  un  drept  de  a exista.  Li  se  face  ruşine  să  arate  prin  ceea  ce  fac  că  îl  iubesc pe  Dumnezeu  din  toată  inima  lor  sau  că‐i  iubesc  pe  acei Sfinți  ai  lui  Dumnezeu  care  poate  nu  sunt  încă  Sfinți  „în mod formalʺ  [canonizați]. Întrebuințarea  autorității  în  scopuri  lumeşti  este greşită  mai  ales  pentru  ierarhi,  de  vreme  ce,  în  calitate  de păstori  monahali  ai  mirenilor,  ar  trebui  să  asigure  celor care  trăiesc  în  lume  aluatul  detaşării  de  cele  ale  lumii acesteia.  Slujirea  lor  este  mai  degrabă  să  insufle,  să ocârmuiască  şi  să  încurajeze  toate  încercările  evlavioase  ale credincioşilor,  ca  să  aducă  pe  acest  pământ  căzut  puțină bunătate,  decât  să  pună  stăpânire  pe  aceste  încercări,  să  le tipizeze  şi  să  înlăture  din  ele  orice  „primejdieʺ,  până  când nu  le  va  mai  rămâne  nici  un  pic  de  însuflețire.
.
       Una  dintre  expresiile  Arhiepiscopului  Averchie  era „fărădelege  de  susʺ,  fărădelege  care  vine  de  la  „ocârmuitorii  legitimiʺ  şi  de  aceea  nu  este  cercetată.  Atrăgând atenția  asupra  acestui  fel  de  vinovăție,  nu‐i  sfătuia  pe oameni  să  ridice  război  asupra  autorităților  sau  să  fie numaidecât  bănuitori  cu  privire  la  cineva,  doar  pentru  că se  găseşte  într‐un  loc  de  cinste.  Mai  degrabă  îi  îndemna  pe oameni  să  nu  se  supună  cu  nesăbuință  „literei  legiiʺ  fără să  ştie  dacă  legea  este  întrebuințată  pentru  un  scop dumnezeiesc  sau  este  folosită  pentru  câştig  personal.  Într-un  loc,  el  scria:
.
„Ortodoxia  cea  adevărată  este  străină  de  orice convenționalism  mort.  În  ea  nu  este  nici  o  ținere  a  «literei legii»,  căci  ea  este  «duh  şi  viață»  (loan  6,  63).  Dacă  din punct  de  vedere  exterior  şi  pur  teoretic,  totul  pare  pe deplin  corect  şi  legal,  nu  înseamnă  că  aşa  şi  este  în realitate…  Ortodoxia  este  singurul  Adevăr,  Adevărul  cel curat,  fără  nici  un  amestec  ori  cea  mai  mică  umbră  de neadevăr,  minciună,  rău  sau  înşelătorieʺ.
.
       Orice  stă  în  calea  Adevărului  lui  Hristos,  este  idol. Prin  urmare,  dacă  cineva  urmează  hotărârile  unui ocârmuitor  bisericesc  atunci  când  ele  se  împotrivesc poruncilor  lui  Hristos,  el  îşi  face  din  „formalismʺ  un  idol. Această  idolatrie  duce  la  credința  că  „dacă  ocârmuitorii greşesc,  nu  mai  e  nici  o  nădejde!ʺ  Totuşi,  aşa  cum  limpede a  arătat  Arhiepiscopul  Averchie,  nimeni  nu  va  fi  niciodată lipsit  de  nădejde  ca  şi  creştin  ortodox,  câtă  vreme păstrează  o  înțelegere  duhovnicească  asupra  Bisericii. „«Porțile  iadului»  (Matei  16,18)  ‐  scria  el  ‐  nu  vor  birui Biserica,  însă  au  biruit  şi  desigur  că  pot  să  biruiască împotriva  multora  care  se  socotesc  stâlpi  ai  Bisericii,  după cum este  arătat  de  însăşi  istoria  Bisericiiʺ. Nu  poate  exista  nici  o  îndoială  cu  privire  la  poziția Arhiepiscopului  Averchie.  Dacă  ceva  se  înfăptuieşte  pe principii  greşite,  ar  trebui  să  nu  încuviințăm  şi  nici  să păstrăm  tăcerea  legat  de  aceasta  numai  fiindcă  se înfăptuieşte  de  către  cineva  care  deține  o  competență oficială,  fiindcă  este  „fărădelege  de  susʺ: „Blândețea  şi  smerenia  nu  înseamnă  lipsă  de  caracter  şi  nu ar  trebui  să  cedeze  în  fața  răului  evident.  Un  creştin adevărat…  ar  trebui  să  nu  admită  niciodată  compromisul față  de  rău,  luptând  împotriva  lui  prin  toate  metodele  şi căile  care  îi  sunt  la  îndemână,  ca  să  curme  cu  totul  răspândirea  şi  întărirea  printre  oameni  a  răuluiʺ.
.
       De  asemenea.  Arhiepiscopul  Averchie  a  subliniat primejdiile  căutării  depersonalizante  a  încuviințării  sau recunoaşterii  de  către  orice  fel  de  stăpânire,  doar  din pricina  statutului  său  „legalʺ:
.
„Orice  strădanie  din  partea  noastră  de  a  ne  arăta prieteni  față  de  cei  care  «dețin  autoritatea»,  în  vremea aceasta  în  care  «antihriştii  cei  mulți»,  care  luptă  fățiş  sau ascuns  împotriva  lui  Hristos  şi  a  Bisericii  Sale,  au  puterea în  chip  atât  de  vădit,  orice  strădanie  servilă  de  a  le  fi  pe plac,  de  a‐i  măguli  şi  de  a  face  ceea  ce  ei  vor,  chiar  de  a căuta  într‐o  măsură  «legalitatea»  din  partea  lor,  este  o trădare  față  de  Hristos  Mântuitorul  nostru  şi  vrăjmăşie față  de  El,  chiar  dacă  cei  care  procedează  astfel  poartă haine  preoțeştiʺ. 
.
       În  această  relatare, Arhiepiscopul  Averchie  dă  o  bună explicație  a  principiului  serghianismului.  Acest  principiu, prin  care  Mitropolitul  Serghie  s‐a  predat  stăpânirii sovietice  atee,  tocmai  ca  să  rămână  „legitimʺ  şi  să  păstreze funcționarea  instituției  Bisericii nu  e  doar  ceva  care  se găseşte  altundeva,  anume  în  Rusia  Sovietică.  Este  o categorie  generală  a  sufletului  omenesc  care  pur  şi  simplu s‐a  întâmplat  să  ia  o  formă  dramatică  în  persoana Mitropolitului  Serghie:  este  săvârşirea  a  ceva  greşit  sau încuviințarea  unei  minciuni,  pentru  a  obține  folosul  vremelnic de  a  deveni  „oficialʺ,  chiar  dacă  „pentru  binele  Bisericiiʺ.
.
       „Astfel  ‐  scria  Părintele  Serafim  Rose,  în  duhul Arhiepiscopului  Averchie  ‐,  unii  oameni  se  pot  afla  într‐o situație  care  poate  fi  «corectă  din  punct  de  vedere  legal», însă  este  în  acelaşi  timp  profund  ne‐creştină  ‐  ca  şi  cum conştiința  creştină  este  obligată  să  se  supună  oricărei porunci  a  ocârmuitorilor  bisericeşti,  atâta  vreme  cât  aceşti ocârmuitori  sunt  propriu‐zis  «canonici».  Această  noțiune oarbă  de  supunere  de  dragul  ei  însăşi  este  una  dintre pricinile  de  căpetenie  ale  reuşitei  serghianismului  în veacul  nostru  [al  XX‐lea]  ‐  atât  înăuntrul,  cât  şi  în  afara Patriarhiei  Moscoveiʺ.
.
        Ultima  concretizare  a  principiului  serghianist  va  fi supunerea  față  de  Antihrist  însuşi,  chiar  şi  a   creştinilor celor  mai  „tradiționali[şti]ʺ.Ei  nu  vor  fi  siliți să  cadă  de acord  în  privința  ideilor  şi  metodelor  lui  Antihrist.  Tot  ce li  se  va  cere,  va  fi  recunoaşterea  autorității  sale,  pe  care  i‐o vor  acorda,  ca  să  păstreze  ierarhia,  organizația  Bisericii, slujbele  bisericeşti  şi  putința  de  a  primi  pe  față  Sfintele Taine.  Trădarea  lor  nu  va  consta  în  nedezlipirea  lor  de formele  canonice,  ci  mai  degrabă  în  aşezarea  acestor forme  deasupra  credincioşiei  față  de  însuşi  Hristos, credincioşie  care  este  răspunderea  cea  dintâi  a  Bisericii.
.
       Sfinții  Părinți  au  despre  aceasta  o  învățătură  foarte precisă,  întemeiată  pe  Apocalipsa  Sfântului  loan  Teologul. Ei  fac  observații  asupra  faptului  că  pecetea  lui  Antihrist nu  va  fi  pusă  şi  pe  frunte  şi  pe  mână,  ci  pe  frunte  sau  pe mână  (Apocalipsa  13,16).  Potrivit  Sfântului  Andrei  al Cezareii,  cei  care  o  primesc  pe  frunțile  lor  vor  împărtăşi modul  de  gândire  al  lui  Antihrist,  pe  când  cei  ce  o  primesc pe  mâinile  lor  drepte,  îi  vor  recunoaşte  doar  autoritatea, spunând  că  este  îngăduit  să  faci  acest  lucru,  „numai  să rămâi  creştin  în  suflet…  Alungarea  harului  Sfântului  Duh prin  semnul  fiarei  umple  cu  semnul  cel  dintâi  ‐  spaima-  inima  tuturor  celor  ce  au  primit  pecetea,  spaimă  care‐i  va împinge  către  o  lesnicioasă  pierzanieʺ. 
.
       În  lumina acestei  învățături  patristice, Arhiepiscopul Averchie  a  putut  cu  uşurință  să  întrevadă  cum  toate organizațiile  ecleziastice  ‐  ecumenice  şi  antiecumenice, înnoitoare  şi  tradiționale  ‐  se  vor  înclina  într‐o  zi  în  fața  lui Antihrist.  Cei  a  căror  frică  de  stăpânirea  vremelnică întrece  frica  lor  de  Dumnezeu,  se  vor  încrede  în  mințile  lor căzute  pentru  a  îndreptăți  această  supunere,  căci  inimile  şi conştiințele  lor  nu  o  pot  îndreptăți  niciodată.  Vor  căuta  să sprijine  instituțiile  lor  bisericeşti  renunțând  la  libertatea duhovnicească  şi  la  mărturisirea  înflăcărată  care,  după  cum  a repetat  Arhiepiscopul  Averchie,  vor  fi  singurele  care  vor sprijini  Trupul  cel  nebiruit  al  lui  Hristos.
.
       Astfel  va  ajunge să  se  împlinească  prezicerea  Sfântul  Ierarh  Ignatie Briancianinov,  citată  de  Arhiepiscopul  Averchie:
.
„Se  poate  presupune  că  instituția  Bisericii,  care  de multă  vreme  se  clatină,  se  va  prăbuşi  cumplit  şi  cu  grăbire. Într‐adevăr,  nimeni  nu  este  în  stare  să  stăvilească  sau  să  se împotrivească  acestui  lucru.  Mijloacele  adoptate  pentru  a sprijini  Biserica  instituțională  sunt  împrumutate  de  la stihiile  [elementele]  acestei  lumi,  lucruri  care‐i  sunt  potrivnice  Bisericii,  iar  urmarea  va  fi  că  mai  curând  îi  vor grăbi  căderea,  decât  s‐o  împiedice.  Fie  ca  Domnul  Cel Milostiv  să  îi  apere  pe  cei  rămaşi  care  cred  în  El.  Însă această  rămăşiță  este  micuță  şi  se  micşorează  tot  mai multʺ. 
.
.
.

DEȘTEAPTĂ-TE ROMÂNE !!!

.

CĂUTAȚI ORICE CUVÂNT ORI EXPRESIE

CARE VĂ INTERESEAZĂ DIN ACEST SIT,

TASTÂNDU-L ÎN 

SECȚIUNEA ”CĂUTARE”

DIN PARTEA DREAPTĂ-SUS, APOI APĂSAȚI TASTA ENTER,

DACĂ FOLOSIȚI UN CALCULATOR (LAPTOP SAU DESKTOP),

SECȚIUNEA ”CĂUTARE” ESTE AȘA CUM ARATĂ IMAGINEA DE MAI JOS:

.

DACĂ FOLOSIȚI UN TELEFON MOBIL (SMARTPHONE),

SECȚIUNEA ”CĂUTARE” ESTE LA FINALUL ORICĂRUI ARTICOL DIN SITUL

ROMANORTODOX.INFO 

DEASUPRA SECȚIUNII ”ULTIMELE ARTICOLE”,

AȘA CUM SE VEDE ÎN IMAGINEA DE MAI JOS:

.

SĂ NE FIE DE FOLOS!

.

MĂRTURISEȘTE ADEVĂRUL, FĂ-ȚI DATORIA DE CREȘTIN,

DE A-ȚI IUBI APROAPELE CA PE TINE ÎNSUȚI,

ACUM, ASTĂZI, CÂT SE MAI POATE!!!

AȘA SĂ NE AJUTE DUMNEZEU !

 .

.
.