Da, bucuria nu stă în natura lucrurilor, ci în voinţa omului.

Că este aşa, se vede de acolo că mulţi oameni bogaţi socotesc viaţa cu neputinţă de trăit, pe când alţii, care trăiesc în neagră sărăcie, sunt mai fericiţi decât toţi. Şi iarăşi multi oameni, cu alai în jurul lor, încărcaţi de slavă şi de cinste, îşi blestemă viaţa, pe când altii, oameni de rând şi din oameni de rând, necunoscuţi de nimeni, se socotesc mai fericiţi ca mulţi. Da, bucuria nu stă în natura lucrurilor, ci în voinţa oamenilor. N-am să încetez s-o spun mereu! Aşadar, nu te lăsa abătută, soră! Scoală-te, întinde mâna cuvântului meu, ajută-mă ca să te smulg desăvârşit din robia cea amară a gândurilor tale! Dacă nu vrei să te străduieşti cât mă străduiesc eu, doctoriile mele nu-ţi sunt de folos! E de mirare că se întâmplă asta cu mine? Nici Dumnezeu, Care poate totul, nu reuşeşte când îndeamnă şi dă sfat, dacă cel sfătuit nu ascultă de spusele Lui; iar neascultarea îi măreşte şi mai mult pedeapsa. Hristos a arătat asta când a spus: „Dacă n-aş fi venit şi nu le-aş fi grăit, păcat n-ar avea; dar aşa n-au dezvinovăţire pentru păcatul lor”. Pentru că aşa plângea şi Ierusalimul, spunând: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe profeţi şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să adun pe fiii tăi şi n-ați voit! Iată se lasă casa voastră pustie!”

Cunoscându-le pe acestea, stăpâna mea prea iubitoare de Dumnezeu, luptă, străduieşte-te, sileşte-te ca să-ţi fie de ajutor cuvintele mele, ca să scoţi din suflet şi să alungi cu multă tărie gândurile care te tulbură şi-ți aduc atâta frământare şi nelinişte. N-am nici o îndoială că vei face aşa şi vei primi sfatul meu. Trebuie deci, să-ţi făuresc săbii, lănci, arcuri, săgeţi, platoşe, scut, apărători pentru fluierele picioarelor, ca să te aperi cu unele, să ataci cu altele, iar cu altele să sapi gropi, ca să ascunzi gândurile care te tulbură. Din ce voi făuri armele şi praştiile acestea, ca să nu laşi pe duşmani nici să se apropie de tine, ci să-i alungi de departe cu multă tărie? Tristeţea ta îmi va da material pentru făurirea lor, dacă vom filozofa puţin despre ea, dacă vom arăta că este grea şi păgubitoare.

Tristeţea [athymia] este un cuptor pentru chinuirea sufletelor, o durere nespusă, o osândă mai amară ca orice osândă. Tristeţea imită viermele veninos care roade nu numai trupul, ci însuşi sufletul; o molie, care roade nu numai casele, ci şi mintea; un veşnic călău, care nu sfâşie coastele, ci slăbeşte puterea sufletului; o noapte neîntreruptă, întuneric de nepătruns, furtună, tulburare, friguri nevăzute mai pârjolitoare decât flacăra; război care nu pune jos armele, boală care orbeşte pe mulţi din cei ce văd. Soarele şi limpezimea văzduhului pare a-i stânjeni pe cei cuprinşi de tristeţe; amiaza mare le este noapte adâncă.

De aceea şi minunatul acela profet, ca să arate asta, spunea: „Soarele va apune pentru ei la miezul zilei”. Asta nu înseamnă că dispare soarele, de pe cer, că-şi întrerupe drumul lui obişnuit, ci că pentru un suflet întristat, ziua cea mai luminoasă e noaptea. Nu-i atât de întunecos întunericul nopţii, cât de întunecoasă e noaptea tristeţii; nu din pricina unor legi ale naturii, ci din pricina întunecării gândurilor. Tristeţea e groaznică, de nesuferit; chipul ei este aspru; e mai crudă decât un tiran şi nu ascultă iute de cei care încearcă să-i pună capăt. Când pune stăpânire pe un suflet e mai tare ca diamantul, dacă sufletul acela nu-i deprins cu filozofia.”

Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrisoarea a-X a către Cuvioasa Olimpiada