Ard de nerăbdare… ca un copil…
Adultul din mine m-a părăsit într-o clipă
și a rămas copilul cufundat în lumea poveștilor…
cu pirați fioroși, cu oamenii mării…
Vaporul pornește, REGINA MĂRII sparge valurile,
Pășind regește pe-ntinsele ape…
Câtă grație, ce parâme grațioase…
Ca trupul mlădios de fecioară… Cârma sculptată și lăcuită, din lemn tare,
Se învârte parcă, biruită, înfrântă, în mâinile cârmaciului…
E un vapor de modă veche, un bric cu vele în miniatură…
Copilul din mine tresaltă!… plin de emoție
EVADEZ DIN ACEASTĂ LUME MURDARĂ ȘI TRISTĂ
ÎN LUMEA DUMNEZEIEȘTII COPILĂRII!!!
Trecem pe lângă cimitirul navelor…
Vechea egretă de lux, scufundată…
GRETTE WITTING, o doamnă a mării,
În vârstă de 110 ani, ca o aristocrată…
De altădat… cu podoabe scumpe,
Giruetele-pasăre din vârful catargului,
Care măsoară viteza vânturilor din alte epoci, și care,
RĂMÂN NEMIȘCATE LA CURENȚII DE AZI,
PARCĂ SFIDÂND INTENȚIONAT TRECEREA TIMPULUI.
Apoi alte epave autohtone, mai noi,
Zmeul, Calafat, Reșița, Oltul, Egreta, Rândunica,
Nave de război, pe care trona odinioară dictonul
ONOARE ȘI PATRIE,
Ce se potrivește trecutului atât de bine,
Iar azi, privim goi la ele, lipsiți și de onoare, și de patrie…
În jur… liniște, căci doar suntem într-un cimitir
…moment de reculegere…
În această tăcere, fiecare navă…
Spune povestea ei…
Cum a naufragiat în acest colț de lume,
Purtând la bord fel și fel de oameni, de altădată…
Dame în dantelă, cu evantaie scumpe,
și domni în frac și joben, cu maniere alese,
Mânați de dorul mărilor, dornici de aventuri.
Am înțeles un lucru… că marea
Are grijă de navele ei, de echipajele ei,
și le înmormântează cu pioșenie
și… le spune povestea fiecăruia…
numai să vrei să le asculți…
Și am mai înțeles ceva…. Că marea
Are ceva dumnezeiesc în ea
…o chemare suavă, pe care nu o poți refuza
…și tu, omule, odată ce te-ai îndrăgostit
și ai căzut în mrejele ei…
te dovedești neputincios… la fiecare chemare a mării…
Și te întorci, de fiecare dată,
Ca un tânăr îndrăgostit…
…ca un copil naiv…
….înfrânt de atâta frumusețe,
…biruit de atâta voluptate, ce poartă în ea, marea.
Offf! S-a sfârșit croaziera!!!
Sufletul îmi e zdrobit…
…și trist. Copilul din mine plânge,
Ca și cum aș fi pierdut pe cineva drag… Abia acum îl înțeleg…
Pe Ovidiu, poetul, de ce s-a încăpățânat să moară…
….pe aceste țărmuri….
Dar mă mângâi cu gândul
Că aceste rânduri or să rămână
Mărturie vie a dragostei mele
Ce o port mării, …iar o parte…
…din sufletul meu va sta îngropat mereu,
În cala vechii epave, în vechiul cimitir al catargelor-cruci,
ÎNDRĂGOSTIT DE TINE, MARE,… PE VECIE!!!!!
.
Cu o dragoste aparte pentru mare și oamenii ei și cu nostalgia copilărilei după care tânjesc,
Pr. Andrei
