.

Lucrarea rugăciunii este cea dintâi în viața creștină. Dacă și în ceea ce privește rânduiala lucrurilor obișnuite este valabilă zicătoarea: „Omul, cât trăiește, învață”, cu atât mai valabilă este ea în privința rugăciunii, a cărei lucrare trebuie să fie necontenita și ale cărei trepte nu au hotar.

.

Când se întâlneau, Sfinții Părinți din vechime, obișnuiau să se salute întrebând nu de sănătate și nici de altceva, ci de rugăciune: „Cum merge, cum lucrează rugăciunea?” Lucrarea rugăciunii era pentru ei semnul vieții duhovnicești, și o numeau „respirația duhului”. Trupul respiră, deci trăiește; dacă respirația încetează, nu mai este în trup nici viață.

.

Dar nu oricare săvârșire a rugăciunii este rugăciune adevărată. A sta înaintea icoanei în biserică sau acasă și a face metanii încă nu este rugăciune, ci doar ceva ce ține de rugăciune. A spune rugăciuni pe dinafară, a le citi sau a asculta pe cineva care le citește tot nu e rugăciune, ci doar unealtă a rugăciunii, altfel spus un mijloc de a face să apară și de a-i da imbold.

.

Iar rugăciune propriu-zisă avem atunci când în inima noastră se ivesc unul după altul simțăminte evlavioase față de Dumnezeu: simțământul defăimării de sine, al dragostei, mulțumirii, slavosloviei, al căderii cu osârdie înaintea Lui, al umilinței, supunerii față de voia lui Dumnezeu și așa mai departe.

.

Toată grija noastră trebuie să aibă drept scop ca în timpul rugăciunilor pe care le facem aceste simțăminte și altele asemenea lor să umple sufletul nostru în așa fel încât atunci când limba spune rugăciuni ori urechea le ascultă și trupul face metanii, inima să nu rămână pustie, ci si în ea să fie un oarecare simțământ năzuitor către Dumnezeu. Doar când aceste simțăminte există este rugăciunea noastră rugăciune adevărată.

.

S-ar părea că nimic nu este mai simplu și mai firesc pentru noi decât rugăciunea, altfel spus decât năzuința inimii către Dumnezeu. Și totuși, ea nu se află la toți și întotdeauna. Ea trebuie trezită și apoi întărită, altfel spus trebuie să educăm în noi duhul rugăciunii. Primul mijloc pentru atingerea acestui scop este rugăciunea rostită sau ascultată. Săvârșește-o așa cum trebuie, și negreșit vei trezi și vei întări suiș către Dumnezeu în inima ta, altfel spus vei intra în duhul rugăciunii.

.

În cărtile noastre de rugăciuni se află rugăciuni ale Sfinților Părinți Efrem Sirul, Macarie Egipteanul, Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur și ale altor mari rugători. Fiind plini de duhul rugăciunii, ei au înfățișat în cuvinte cele insuflate lor de acest duh și ne-au lăsat moștenire nouă rezultatul. În rugăciunile lor se mișcă o mare putere, și cine se va adânci în ele va gusta negreșit, în virtutea legii acțiunii și reacțiunii, din puterea rugăciunii, pe măsură ce așezarea sa lăuntrică se apropie de conținutul rugăciunii.

.

Ca rugăciunea noastră să devină mijloc eficace de a educa în noi rugăciunea, trebuie să o săvârșim în așa fel ca și gândul, și inima să primească conținutul rugăciunilor ce o alcătuiesc. Iată trei metode foarte simple: să nu purcezi la rugăciune fără a te pregăti, măcar puțină vreme, pentru aceasta; să nu o săvârșești la nimereală, ci cu luare-aminte și cu simțire; după încheierea rugăciunii să nu treci îndată la îndeletnicirile tale obișnuite.

.

Să presupunem că ne-am obișnuit cu rugăciunea; nu se poate spune însă nicidecum că ea nu ne-ar cere pregătire. De pildă, ce este mai obișnuit decât cititul și scrisul pentru cei ce știu să citească și să scrie? Și totuși, așezându-ne la birou ca să citim ori să scriem, nu începem deodată treaba, ci cu oarecare întârziere atât cât trebuie ca să luăm poziția potrivită. Cu atât mai mult sunt indispensabile înaintea rugăciunii lucrările care pregătesc pentru rugăciune, și mai ales atunci când îndeletnicirea dinainte ținea de o cu totul altă sferă decât cea căreia îi aparține rugăciunea.

.

Așadar, purcezând la rugăciune dimineașa ori seara, stai puțintel în picioare, sau șezi, sau umblă, și străduiește-te în acest răstimp să-ți trezvești gândul, rupându-l de toate cele pământești. După aceea, gândește-te cine este Cel Căruia I te adresezi în rugăciune și cine ești tu, care urmează să începi acum, și stârnește-ți în suflet starea corespunzătoare – de stare înaintea lui Dumnezeu pătrunsă de frica evlavioasă și defăimare de sine. Asta este toată esenșa pregătirii: a sta înaintea lui Dumnezeu.

.

Pregătire mică, însă de mare însemnătate. Aici se pune începutul rugăciunii, iar începutul este jumătate din lucrare. După ce ai dobândit această așezare lăuntrică, stai înaintea icoanei și, după ce vei fi făcut câteva metanii, zi rugăciunile începătoare: Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție.., Împărate Ceresc și așa mai departe. Spune-le fără grabă, pătrunzând în miezul fiecărui cuvânt, aducând înțelesul lui la inimă și făcând totodată metanii. În asta constă de fapt spunerea plăcută lui Dumnezeu și roditoare a rugăciunilor.

.

Am zis să pătrunzi în miezul fiecărui cuvânt și să aduci înțelesul lui la inimă. Asta înseamnă să înțelegi ceea ce spui și să simți ceea ce înțelegi. De alte reguli nu-i nevoie. Aceste două principii (a înțelege și a simți), dacă sunt împlinite cum se cuvine, împodobesc cu preț deplin orice rugăciune și îi împîrtășesc toată lucrarea cea roditoare.

.

Să zicem că spui: și ne curățește pre noi de toată întinăciunea: să îți simți întinarea, să dorești curăția și să o ceri de la Domnul, nădăjduind în El. Spui: și ne iartă nouă greșalele noastre precum și noi iertăm greșiților noțtri? În sufletul tău să-i ierți pe toți, și cu inima care a iertat pe toți și toate să-ți ceri iertare de la Domnul. Spui: facă-se voia Ta! În inima ta să-ți pui cu totul soarta în mâinile Domnului și să arăți că ești gata să întâmpini fără cârtire, cu inimă bună, tot ce va place Domnului să trimită asupra ta. Dacă vei gândi, vei simți și vei face așa la fiecare stih al rugăciunii tale, vei avea o rugăciune adevărată.

.

Pentru a săvârși cu mai mult spor rugăciunea, iată ce trebuie să faci:

.

1. să ai pravilă de rugaciune, cu binecuvântarea părintelui tău duhovnicesc, nu mare, ci atâta cât poți împlini fără grabă în condițiile în care treburile tale obișnuite decurg normal;

.

2. înainte de a te ruga, când ai timp liber, citește rugăciunile care intră în pravila ta și adâncește-te în înțelesul lor. Să prinzi deplin noima fiecărui cuvânt și să o simți, ca să știi dinainte ce trebuie să ai în suflet când citești fiecare cuvânt. Dacă vei învăța pe dinafară rugăciunile pravilei tale, cu atât mai bine. Dacă vei face așa, în timpul rugăciunii îți va fi mai lesne să le pricepi și să le simți. Rămâne o singură dificultate: gândul va fugi tot timpul la alte lucruri. Iată care este soluția:

.

3. știind dinainte că gândul o să-ți fugă, trebuie să te încordezi pentru a-ți păstra luarea-aminte. Când va fugi în timpul rugăciunii, adu-l înapoi; iar va fugi – adu-l iar înapoi, și tot așa de fiecare dată. Însă de fiecare dată să nu uiți a reciti ceea ce ai citit în răstimpul cât îți fugea gândul (prin urmare, fără înțelegere și simțire).

.

Dacă îți tot fuge gândul când citești un anume loc, citește-l de mai multe ori, până ce vei reuși să îl citești cu înțelegere și cu simțire. Dacă vei birui o dată această piedică, poate că a doua oară n-ai să te mai ciocnești de ea, și chiar dacă te vei ciocni, nu te vei mai ciocni atât de tare. Se poate întâmpla însă și ca un anumit cuvânt să aibă o lucrare atât de puternică asupra sufletului, încât acesta să nu vrea să mai rostească rugăciunea în continuare, și cu toate că limba continuă să spună cuvinte, gândul se reîntoarce mereu la locul care s-a întipărit în el. Dacă se întâmplă una ca asta,

.

4. oprește-te și nu mai zi nimic, ci stăruie cu luarea-aminte și cu simțirea asupra locului cu pricina, „îmbibă„ sufletul tău cu el sau cu acele cugetări cărora le va da naștere și nu te grăbi să ieși din starea aceasta. Dacă vremea ți-o îngăduie, mai bine să lași pravila neterminată decât să strici starea aceasta. Poate că ea te va adumbri, ca un Înger păzitor, întreaga zi.

.

Lucrările harice de acest fel asupra sufletului în timpul rugăciunii înseamnă că duhul rugăciunii începe să se sălășluiască în om, și ca atare starea aceasta trebuie păzită, fiindcă ea este mijlocul cel mai de nădejde pentru educarea și întărirea duhului de rugăciune în noi.

.

După ce ți-ai încheiat rugăciunea, să nu treci imediat la alte îndeletniciri, ci stai și cugetă măcar puțin ce înseamnă ceea ce ai săvârșit și cu ce te îndatorează, străduindu-te să păstrezi și după rugăciune ceea ce ți s-a dat – dacă ți s-a dat – să simți în vremea rugăciunii. De altfel, dacă cineva săvârșește rugăciunea sa cum se cuvine, nici nu va vrea să se îngrijească de lucrurile din afară. Așa este natura rugăciunii! Cu oricine se roagă bine se întâmplă ceea ce obișnuiau să zică strămoșii noștri când se întorceau de la Constantinopol: „Cine a gustat dulce nu mai vrea amar”. Tocmai gustarea dulceții rugăciunii e scopul pravilei noastre, și dacă ea educă duhul rugăciunii, o face tocmai prin această gustare.

.

Nu trebuie să ne oprim însă la metoda de început a educării duhului de rugăciune în noi, adică la săvârșirea pravilei potrivit cu menirea ei: trebuie să mergem mai departe. Amintiți-vă cum se învață, de pildă, limbile străine. La început elevii învață cuvintele și regulile gramaticale după cărți, dar nu se opresc aici, ci se străduiesc să ajungă, și chiar o fac, la stadiul în care fără ajutorul cărților pot să vorbească corect vreme îndelungată în limba studiată.

.

La fel trebuie să facem și în lucrarea rugăciunii. Ne deprindem să ne rugăm după cărțile de rugăciune, adică după rugăciuni gata făcute, lăsate nouă moștenire de către Domnul și de către Sfinții Părinți, care erau sporiți în rugăciune, dar nu trebuie să ne oprim aici. Trebuie să mergem mai departe și, după ce ne-am deprins să ne întoarcem mintea și inima spre Dumnezeu cu ajutor din afară, să încercîm să ne înălțăm și singuri către El, să ajungem la stadiul în care sufletul să vorbească în rugăciune cu Dumnezeu folosind propriile cuvinte, să se înalțe singur către El, să I se deschidă singur și să-I mărturisească ce e în el și ce dorește. Trebuie să ne învățăm sufletul și cu asta, și voi arăta pe scurt cum propășim în această știință.

.

Și deprinderea de a ne ruga cu evlavie, cu luare-aminte și cu simțire după cărțile de rugăciuni duce tot acolo. Dintr-un vas prea plin se varsă apa singură: din inima care prin pravila de rugăciune s-a umplut cu prisosință de lumina simțămintelor încep să țâșnească de la sine rugăciuni către Dumnezeu. Există însă și mijloace aparte, îndreptate exclusiv către acest scop, pe care trebuie să le folosească oricine dorește să sporească în rugăciune.

.

Veți spune: „De ce unii se roagă atâția ani după cărțile de rugăciuni, dar încă n-au rugăciunea în inimă?„ Eu cred că deoarece ei se încordează întrucâtva să se înalțe spre Dumnezeu numai atunci când săvârșesc pravila de rugăciune, iar apoi, în restul zilei, nu-și amintesc de Dumnezeu.

.

De pildă, ei sfârșesc rugăciunile de dimineață și cred că au făcut totul față de Dumnezeu; după aceea, întreaga zi – treabă după treabă, grijă după grijă, iar de Dumnezeu nici vorbă, nici pomenire; poate doar spre seară (și asta slavă lui Dumnezeu dacă se întâmplă!) le vine în gând că, iată, în curând vor trebui să se roage iarăși.

.

Prin urmare, chiar dacă Domnul le da vreun simțământ bun dimineața, îl înăbușă deșertăciunea și grija de multe din timpul zilei. De aceea nici nu au chef să se roage seara: nu reușesc deloc să-și înmoaie măcar puțin sufletul, și rugăciunea, îndeobște, li se maturizează prost. Tocmai această greșeală aproape generală trebuie corectată, adică trebuie să facem în așa fel ca sufletul să nu se întoarcă spre Dumnezeu numai atunci când stă omul la rugăciune, ci de-a lungul întregii zile să se înalțe către El și să rămână cu El. Cum se poate face asta, veți vedea în cele ce urmează.

.

Ca sufletul să se înalțe către Dumnezeu și să rămână cu El necontenit, trebuie în primul rând ca, de-a lungul întregii zile, să strigăm cât mai des spre Domnul cu fraze scurte, potrivit nevoii sufletului și împrejurărilor în care ne aflăm. De pildă, când începi ceva, zi: „Binecuvântează, Doamne”; când sfârșești o treabă, zi: „Slavă Ție, Doamne!” – și nu numai cu limba, ci și cu simțământul inimii. Scoate capul vreo patimă? Zi: „Mântuiește, Doamne, că pier”; vine întuneric de gânduri tulburătoare? Strigă: „Scoate din temniță sufletul meu”. Te trage păcatul spre nedreptate? Roagă-te: „Arată-mi, Doamne, calea” sau „Nu da spre tulburare picioarele mele”. Păcatele te apasă și te mână la deznădejde? Strigă cu glasul vameșului: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” Și tot așa, potrivit fiecărei situații. Sau pur și simplu zi mai des: „Doamne, miluiește; Stăpână de Dumnezeu Născătoare, miluiește-mă; Îngere al lui Dumnezeu, păzitorul meu cel sfânt, apără-mă” sau strigă lăuntric cu oarecare alte graiuri de rugăciune.

.

Străduiește-te doar să strigi astfel cât mai des, făcând tot ce e cu putință ca strigătele acestea să iasă din inimă, ca rupte din ea. Dacă vom face asa, vom avea dese înălțări gândite spre Dumnezeu din inimă, dese întoarceri spre Dumnezeu, deasă rugăciune, iar această îndesire ne va împărtăși deprinderea de a vorbi cu Dumnezeu.

.

Pentru ca sufletul să înceapă a striga astfel trebuie să-l silim însă mai înainte a întoarce întru slava lui Dumnezeu totul, orice lucrare a sa, de la cea mai mare la cea mai mică. Acesta e al doilea mijloc prin care învățăm sufletul să se întoarcă mai des în timpul zilei spre Dumnezeu – căci dacă ne vom face lege din porunca apostolică de a face totul întru slava lui Dumnezeu, chiar când mâncăm sau bem (1 Corinteni 10, 31), negreșit ne vom aminti de Dumnezeu orice am face, și ne vom aminti de El nu oricum, cu teama de a face vreun lucru nedrept și de a-L jigni pe Dumnezeu cu gândul, cu cuvântul sau cu fapta. Asta ne va și face să ne întoarcem spre Dumnezeu cu frică și să cerem de la El ajutor și înțelepțire.

.

Dar ca sufletul să facă toate întru slava lui Dumnezeu, el trebuie dispus spre asta de dimineața devreme, chiar de la începutul zilei, când omul iese la lucru și la lucrarea sa până seara. Această dispoziție se face prin cugetarea la cele dumnezeiești. Acesta este al treilea mijloc de a deprinde sufletul cu deasa întoarcere către Dumnezeu: cugetarea evlavioasă la însuțirile și la lucrările dumnezeiești, la scopul cunoașterii lor și la îndatoririle pe care le așează ele asupra noastră, cugetarea la bunătatea, dreapta judecată, atotputernicia, omniprezența, atotștiința lui Dumnezeu, la faptul că El este Ziditorul și Purtătorul nostru de grijă, la iconomia mântuirii întru Domnul Iisus Hristos, la harul și la cuvântul lui Dumnezeu, la Sfintele Taine, la Împărăția Cerurilor.

.

La oricare dintre aceste lucruri ai începe să le cugeți, cugetarea va umple negreșit sufletul de un simțământ evlavios față de Dumnezeu. De pildă, dacă vei începe să cugeți la bunătatea lui Dumnezeu, vei vedea că ești înconjurat de milele dumnezeiești atât trupește cât și duhovnicește, și vei cădea înaintea lui Dumnezeu revărsându-ți umilele simțăminte de recunoștință.

.

Dacă vei începe să cugeți la atotștiința lui Dumnezeu, vei afla că nimic din tine nu este ascuns de ochii lui Dumnezeu, și negreșit vei lua hotărârea de a priveghea cu asprime asupra mișcărilor inimii și minții tale, ca să nu Îl jignesti cumva pe Atotvăzătorul Dumnezeu.

.

Daca vei începe să cugeți la dreptatea dumnezeiască, te vei încredința că nici un lucru rău nu rămâne nepedepsit și te vei hotărî negreșit să cureți toate păcatele tale prin frângerea inimii înaintea lui Dumnezeu și prin pocăință.

.

Astfel, la orice însușire și lucrare dumnezeiască ai cugeta, orice cugetare de acest fel va umple sufletul tău de simțăminte și dispoziții evlavioase față de Dumnezeu. Ea va face să năzuiască drept către Dumnezeu toată ființa omului, și este ca atare mijlocul cel mai simplu de a deprinde sufletul să suie către Dumnezeu.

.

Vremea cea mai bună și mai potrivită pentru aceasta e dimineața, când sufletul încă nu e împovărat de mulțimea impresiilor și grijilor lumești, și anume după rugăciunea de dimineață. După ce vei încheia rugăciunea, asază-te, și cu gândire sfințită prin rugăciune începe să cugeți la o însușire și lucrare dumnezeiască, mâine la alta, și dă sufletului tău așezarea potrivită. Osteneala nu este multă – se cere doar dorință și hotărâre, iar roada este multă.

.

__________________

Sursa –  https://www.aparatorul.md/cum-trebuie-sa-ne-rugam-sf-teofan-zavoratul/

.

.

.

CLICK AICI PENTRU TEXTUL IMNULUI NAȚIONAL AL ROMÂNIEI:

 

.