PREDICĂ LA DUMINICA LĂSATULUI SEC DE BRÂNZĂ – Duminica Iertării

 

“Adu-ți aminte de unde ai căzut!” Așa îi spune Domnul îngerului Bisericii din Efes în Apocalipsa lui Ioan Teologul. Adu-ți aminte, însă nu cu ușurătate și cu nepăsare, ci în așa chip încât să afli în aceasta imbold spre pocăință și întoarcere la faptele bune de mai înainte. Adu-ți aminte de unde ai căzut și pocăiește-te și fă faptele cele dintâi (Apoc. 2,5). Iată, această poruncă ar trebui insuflată neîncetat fiecărui om și întregii omeniri căzute. Adu-ți aminte de fericirea dintru început a celor întâi-zidiți, fericire mare și cu neputință de povestit, care a fost pierdută prin cădere și prin aceasta să stârnești în tine râvna și grija de a te ridica și a redobândi ceea ce ai pierdut. Bolnavul, de pildă, aducându-și aminte de plăcuta stare a sănătății, dorește mai cu osârdie însănătoșirea; cel robit, amintindu-și bucuria libertății, caută eliberarea; cel sărăcit, amintindu-și de tihna îndestulării, folosește toate mijloacele pentru a se îmbogăți din nou. Cred că nimeni n-ar fi nepăsător și lenevos de mântuirea sa dacă nu i s-ar împuțina aducerea aminte de acest fapt; ce bine era înainte de cădere și ce rău am ajuns după cădere!

Bineînțeles, această aducere aminte ne-ar putea arunca în deznădejde dacă nu am avea la îndemână mijloacele de a ne îndrepta starea: dar iată, bunătatea cea grijulie a lui Dumnezeu a rânduit pe pământ chip de ridicare și l-a apropiat de noi – chip de ridicare pe care ne putem bizui, pe care mulți l-au încercat deja și care și-a arătat în privința lor puterea sa cea minunată. În starea în care ne aflăm, aducerea aminte de starea din care am căzut este același lucru cu stârnirea setei când înaintea ochilor se află un izvor de apă curată ori stârnirea foamei când înaintea ochilor se află un ospăț îmbelșugat. Și iată scopul cu care ni se înfățișează în fiecare an, înainte de începutul Marelui Post, istoria căderii protopărinților. Prin aceasta ni se spune:

“Amintiți-vă cum erați înainte, cum v-ați făcut acum și umpleți-vă de râvnă pentru ridicarea din această stare! Iată, acum este vremea bineprimită; iată, acum este ziua mântuirii!”

Dar iată, parcă în ciuda purtării de grijă a lui Dumnezeu pentru noi, din toate adevărurile mântuitoare, de care puțin ne amintim, cel mai puțin ne amintim de căderea cu care am căzut în persoana protopărinților noștri – de parcă totul ar fi fost așa cum trebuie să fie. Uitare vrednică de plâns – la fel de plâns ca și atunci când o fiică de împărat, fiind atrasă către lucruri josnice, pierzând din această pricina mila tatălui său și căzând într-o stare înjosită, ar ajunge la o asemenea nesimțire încât ar uita că nu se află la locul său: cu atât mai mult cu cât are și casa împărătească înaintea ochilor și se știe că împăratul este gata să își primească înapoi fiica și să-i dea iarăși tot ce avea. În aceeași stare se află și sufletul nostru, care este zidit după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, atunci când el nu păstrează în gândul său felul în care era la început și felul în care a ajuns acum, și nu vrea să se folosească de mijloacele dăruite lui pentru întoarcerea la vrednicia dintâi.

El a fost pus întru lumina cunoștinței, iar acum este împresurat de întunericul necunoștinței, îndoielii și rătăcirii. A fost plin de pace a gândurilor, a dorințelor și a conștiinței, iar acum în el se dă o luptă a gândurilor cu dorințele, a gândurilor și dorințelor cu conștiința – luptă din care el primește rană după rană. A fost în el dulce tihna și deplina mulțumire, iar acum o patimă după alta lovesc inima, chiar în timp ce acestea se așteaptă ca prin îndestularea patimii să capete plăcere. De la această neorânduială dinăuntrul sufletului vin și amărăciunile, nevoile, suferințele, nereușitele, neorânduielile din afară. Oare acesta este raiul desfătării, în care ți se cuvenea să fii, suflete, după nașterea și menirea ta? Deci amintește-ți de unde ai căzut și pocăiește-te! Cât de nefirească e starea noastră de acum ar trebui să simtă, pare-se, fiecare, necăjindu-se toată viața și încercând greutăți și lipsuri de tot felul: și totuși, nu se întâmplă așa. Unii se obișnuiesc atât de mult cu starea lor de cădere, încât nici prin gând nu le trece că n-ar fi trebuit să fie așa, chiar încearcă să aducă dovezi cum că nici nu trebuie să fii altfel. Ce jalnic!

Jalnici sunt toți cei care nu-și simt căderea și nu caută să se ridice. Cu atât mai jalnici sunt creștinii și cei care trăiesc având în față creștinismul. În fața noastră este casa mântuirii și în ea ne-am împărtășit deja de puterile tămăduitoare ce lucrează în ea; este un lucru jalnic dacă am ieșit din ea, gustând mâncarea ce ne-a adus pierzarea. Dar e un lucru și mai jalnic dacă, stând afară, privim cu nepăsare pierderea și în lenevia noastră nu năzuim să intrăm înăuntru iarăși și să ne desfătăm de bunătățile aflate acolo. Așadar treziți, fraților, sufletele voastre, dacă nu au adormit! Treziți-le zicând:

“Scoală-te, suflete adormit și istovit în păcate – scoală-te, și te va sfinți Hristos! Ai fost deja sfințit și știi ce mare este fericirea celor sfințiți! Umple-te iar de râvna pentru același lucru și scoală-te! Iată, acum este vremea bine primită, iată, acum este ziua mântuirii!”

Am căzut prin mâncare, să ne străduim a ne ridica prin post; am căzut prin părerea de sine, să ne ridicăm prin defăimarea de sine; am căzut prin nepocăință, să ne ridicăm prin lacrimile străpungerii; am căzut prin lenevie și uitare de Dumnezeu, să ne ridicăm prin grija de mântuire și frica de Dumnezeu; am căzut dedându-ne plăcerilor, să ne ridicăm prin viețuire aspră și îndurare de bună voie a lipsurilor; am căzut prin înstrăinarea de Biserică, să ne ridicăm prin mersul în casa lui Dumnezeu; am căzut ascultând cântece rușinoase și îngăduindu-ne să dansăm, să ne ridicăm prin ascultarea cântecelor bisericești și prin metanii dese; am căzut prin multă vorbire, să ne ridicăm prin tăcere; am căzut prin împrăștiere, să ne ridicăm prin însingurare și păzirea luării aminte; am căzut prin ascultarea de vorbe deșarte și citirea de cărți deșarte, să ne ridicăm prin ascultare Cuvântului lui Dumnezeu și citirea de cărți mântuitoare.

Iată, încă puține ceasuri și va veni vremea mântuitoare a postului, ce cheamă la trezire. Să ne folosim de ea așa cum ne arată mama noastră cea înțeleaptă și grijulie, Sfânta Biserică. Să ne folosim de ea, fiindcă nu știm de ni se va mai da o vreme ca aceasta – și cine vrea să rămână în cădere și să se înfățișeze în cealaltă viață căzut? Acesta, poate, este cel din urmă an când mai suntem lăsați între cei vii, poate-poate vom aduce roadele pocăinței, poate-poate ne vom îndrepta. Și dacă nici acum nu ne vom îndrepta, vom fi tăiați și aruncați în foc. Având acest lucru în gând, să luăm hotărârea ca de acum, intrând în post, să intrăm și în nevoințele ridicării din cădere. Asta cere de la noi Domnul; asta așteaptă Sfânta Biserică, asta doresc toți sfinții lui Dumnezeu, ce se gândesc la noi cu grijă și privesc cu împreună-pătimire la abaterile vieții noastre! Amin!

(în: Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)

 

• Din alt cuvant foarte puternic si trezitor al Sfantului Teofan Zavoratul la Duminica iertarii

“Să intrăm deci în sufletul nostru și să-l înduplecăm să nu lase să treacă în zadar Postul acesta, ci să se folosească de el pentru a se pocăi și a se îndrepta!”

“Dar vine CRUȚAREA DE SINE, mama nepăsării și a leneviei, și înăbușă toate mișcările bune... Și așa începem să amânăm împlinirea acestor cerințe: la început de pe o zi pe alta; apoi de prima săptămână a Postului, pe a doua sau pe a treia; de pe a treia pe a patra sau pe ultima; iar în ultima apare nu-știu-ce piedică sau nu-știu-ce pretext de amânare mai născocește lenevia vicleană... Astfel trece tot Postul fără ca omul să se fi mărturisit și împărtășit…”

“Putem spune că am trăit ca să apucăm acest Post. Să mulțumim Domnului pentru această milă, dar să ne și grăbim a ne folosi de ea!”

“Răstimpul vieții noastre nu este în stăpânirea noastră, ci este în puterea lui Dumnezeu!”

“Să ajutăm milostivirii [lui Dumnezeu] să covârșească dreptatea, punând de acum înainte în inima noastră hotărârea ca în acest Post neapărat să ne ocupăm de noi înșine așa cum se cuvine, să îndreptăm tot ceea ce este de îndreptat în viața noastră… Să ne punem în minte că este ultima oară când ni se dă vreme pentru pocăință. Că dacă o irosim, nu mai avem de așteptat o altă mila ca aceasta. Să ne întemnițăm în această strâmtorare gândul că avem de ales între ostenelile pocăinței și moarte”.

“Fie-vă milă de voi, fraților, părăsiți pentru un minut pierzătoarea neluare aminte față de lucrarea mântuirii!”

“Jalnica CRUȚARE DE SINE, prin care ne pierdem pe noi înșine pentru vecie! De osteneală ne temem? Dar ce osteneală este aici? … Îndată ce vom începe să ne ostenim, toată greutatea ei va pieri, fiindcă nu ne vom osteni singuri, ci Se va osteni împreună cu noi și harul lui Dumnezeu, care ajută în toată lucrarea bună celor care lucrează cu osârdie…”.

“Unii vor spune: treburile și împrejurările mă împiedică… Nu în treburi e piedica, ci în IUBIREA DE SINE…“.

___________

Sursa – Cuvânt al Sfântului Teofan Zăvorâtul la Duminica Iertării | Mergând, învăţaţi toate neamurile… (wordpress.com)

.