Am rămas singur pe nisipul țărmului….
Cugetând adânc la starea lumii
Care clocotește, în jur …mânioasă, furioasă,
Și ….dintro dată, am simțit
Că nisipul plânge păcatele oamenilor
Care-l călcaseră în picioare în timpul zilei…
Plângea și se tânguia în locul pământenilor
Pentru vorbirea deșartă și râsul obraznic
Al tinerilor și al celor vârstnici deopotrivă
Și alte milioane de păcate…
Ce au provocat hohote și vaiere sfâșietoare
Ale nisipului, iar marea… și ea
Vărsa lacrimi sărate și amare…
Văzând suferința nisipului…
Deodată vântul a început
Să scrie pe nisip păcatele omenești
Grozave fărădelegi… și apoi…
Să le steargă repede
Ca să nu se afle…
Precum făcea dulcele Iisus
În Evanghelie…
Omule, tu, rege al universului…
Cunună a creației
Ce ai ajuns??? Cum ai ajuns
atât de jalnic???…
Încât creația întreagă te deplânge
Arătându-ți zilnic păcatele tale…
Iar tu omule orb…
Omule orb… omule orb…
Offff nisipule, cum ne arăți
Prin tăcerea ta
Veacul viitor… și cum mustri
Păcatul… trufia… omului căzut…!!!
.
.
Cu durere pentru orbirea lumii, care nu vede că și natura o mustră zilnic pentru fărădelege, iar ea continuă să zacă în orbire și nepăsare, am cugetat acestea singur pe țărmul mării,
Pr. Andrei
