(Arhimandritul Paisie slujește în Mitropolia de Florina și este un ieromonah antiecumenist, prigonit de mai-marii lui, ecumeniști pro-Creta)
Motto: ”nu înţelegi că deşi purcezi în cuget bun să oferi jertfa, însă alegerea acesteia nu se face cu bun discernămînt, păcat este?” (Facere 4, 7)
Punerea în practică a ceea ce înţelegem prin Ortodoxie este întâlnită pentru prima dată în Vechiul Testament şi anume în jertfa lui Abel, nu cea a lui Cain. Ce înseamnă Ortodoxia? Dreaptă slăvire (ορθή + δόξα), deci, cuget bun – în speţă, cuget bun întru alegere bună, cu discernământ, referitor la ce fel de ofrandă va aduce lui Dumnezeu cel ce intenţionează să o facă.
Iar Dumnezeu spune clar: ”nu înţelegi că deşi purcezi în cuget bun să oferi jertfa, însă alegerea acesteia nu se face cu bun discernământ, păcat este?” (Facere 4, 7) Abel a fost de părere să aleagă cu atenţie ceea ce urma a oferi ca jertfă Domnului. De aceea şi Dumnezeu a fost mulţumit de ofranda lui. Nu s-a întâmplat acelaşi lucru, însă, cu ofranda lui Cain, cu toate că a acestuia fusese, iniţial, ideea de a aduce jertfă.
Din moment ce, încă din Vechiul Testament, Dumnezeu cere de la omul căzut [din Paradis], să discearnă, aşteptând de la credincios ofrande alese, iar aceasta încă înainte ca Harul să fi lucrat cu mântuitoarea sa Iconomie, este cu putinţă ca în vremea Noului Testament, când comuniunea noastră cu Domnul trece la un nivel superior, să accepte Dumnezeu în Biserică ofranda Sfintei Anaforale liturgice întinată de crezul ereticilor? Nu trebuie defel să îngăduim a se întâmpla aşa ceva!
Şi totuşi Ierarhia Bisericii grecești este, în marea ei majoritate, într-un cuget cu Cain în ceea ce priveşte Pseudo-Sinodul de la Kolimbari, în aşa fel încât nu numai că nu discerne, nefăcând, deci, diferenţa dintre teologia ortodoxă şi panerezie, dar şi acceptă ca fiind corecte deciziile „sinodului Kolimbăresc”. Iar cea mai mare tragedie este faptul că în comunicatul cu titlul „Către POPOR”, dat de curând publicităţii, încearcă să muşamalizeze cele întâmplate la Kolimbari, în aşa fel încât în loc să informeze POPORUL, mai degrabă îl dezinformează! Şi apoi Arhiereii ne cer să le mai dăm şi ascultare!
Ce spune însă Sfântul Nectarie: „comuniunea cu acesta [cu cel de rea-credinţă şi eretic] întinează credinţa şi [cel ce se găseşte în comuniune cu ereticul] îşi asumă responsabilitatea pentru consecinţele care rezultă din aşa ceva. Aşadar, exteriorizarea necomuniunii previne alterarea sinelui” („Despre relaţiile cu ereticii”).
Iar Sfântul Vasile cel Mare scria: ”Iar dacă la cei care au greșit în cele morale, vătămarea este așa de mare, ce trebuie să spunem despre cei ce învață greșit despre Dumnezeu, a căror rea-credință dacă nu se va vindeca, aceasta îi va preda pe aceștia și unor patimi de necinste?”
Aşadar, dacă încă de pe vremea Vechiului Testament nu era permis nici măcar să se rostească numele lui Dumnezeu în deşert și să nu se ofere jertfă Domnului în mod neglijent, cum va permite Domnul ca în Biserica lui Hristos, în epoca Harului Dumnezeiesc, în care s-a revelat Adevărul, să oferim Sfânta Liturghie noi fiind adepţi ai înşelării?
Dacă nu toţi arhiereii oferă jertfă plăcută lui Dumnezeu, noi, turma raţională a lui Hristos, cunoscându-l pe Păstorul cel bun, îi vom părăsi pe păstorii cei răi şi auzind vocea lui Hristos Îl vom urma chiar de-ar fi să se năpustească asupra noastră toate forţele întunericului din epoca de renegare a lui Hristos prin care trecem. Din nefericire Biserica, în rolul acesteia de for administrativ instituţionalizat, nu a dorit să păstreze şi moştenirea sa duhovnicească, pentru a ţine dreapta slăvire – Ortodoxia -, adică să se adreseze în mod acceptabil lui Dumnezeu Tatăl, prin Fiu, întru Duh Sfânt.
Responsabili pentru această atitudine inadecvată sunt:
A. ECUMENIŞTII
Este vorba despre acei păstori bisericeşti, în primul rând episcopii, dar în special patriarhii, arhiepiscopii, iar din rândurile teologilor de mir, în special profesorii universitari, din fericire nu toţi, totuşi cei mai mulţi dintre aceştia, care l-au urmat pe [Patriarhul] Constantinopolului, cel ce conduce hora Panereziei, unde se antrenează reciproc întru Ecumenism, din narcisism şi corupţie. Despre aceştia s-au scris şi se scriu multe pe internet, deci în direcţia aceasta nu avem prea multe de adăugat şi nici nu va ieşi ceva folositor prin cultivarea polemicii. Cei care sunt cu adevărat interesaţi a se informeze, pot căuta şi vor găsi referinţe.
B. CEI ÎN COMUNIUNE CU ECUMENIŞTII
Mă refer la acei păstori – episcopi, preoți şi „teologi” care, deşi îşi dau seama că lucrurile nu merg bine, neavând îndrăzneala să-şi exprime dezacordul şi să se opună panereziei, fiind şi interdependenţi unii de alții, au devenit şi aceştia, până la urmă, datorită lucrărilor lor, eretici. Şi asta pentru că prin colaborarea cu ei, nu numai că nu informează turma, ceea ce este datoria lor în faţa lui Dumnezeu, din moment ce au dorit să devină păstori, dar îi mai şi acoperă pe ecumenişti atunci când protestează credincioşii, deşi aceştia lucrează de ani de zile, în mod cinic, fără a întâlni nici măcar o rezistenţă semnificativă, ca să nu mai vorbim de vreo tactică de luptă consecventă. De strategie, nici vorbă, căci „strategii” [generalii] au dat bir cu fugiţii!
Una peste alta, marginile temporale şi spaţiale de mişcare pe care aceştia le lasă la îndemâna ereticilor contemporani, le alterează şi propriul crez, din moment ce suportă ca glasul conştiinţei să devină din ce în ce mai estompat, aducând astfel prejudicii Ortodoxiei: mai întâi prin tăcere şi inerţie, în continuare prin a găsi scuze ecumeniştilor şi, în final, fiind slăbiţi şi lipsiţi de Harul lui Dumnezeu, trădând Biserica lui Hristos şi identificându-se cu ecumeniştii. Deoarece, pe când păcatul este considerat ca fiind o ofensă, a găsi scuze păcatului reprezintă ofensa la pătrat!
Aceşti păstori, deci, aduc prejudicii turmei Ortodoxe în aceeaşi măsură ca ecumeniştii, deoarece, prin a nu informa clerul şi poporul despre ceea ce se întâmplă cu-adevărat, privitor la erezia ecumenismului – în momentul în care aceasta a fost infiltrată în mod oficial, sinodal, în sânul Bisericii – şi neluând atitudine, ca nişte nesimţitori – din punct de vedere duhovnicesc – ce se află, considerând, pe motive de comfort propriu, că „totul merge bine”, permit membrelor putrede să infecteze şi pe cele sănătoase.
Din cauza acestora pliroma ortodoxiei este dezinformată în aşa grad încât dacă cineva îndrăzneşte să ia atitudine, este caracterizat ca fiind cel puţin fanatic. Am citit de curând în astfel de texte date publicităţii, că cei ce protestează sunt caracterizaţi ca fiind „necurăţenii” umane!
Aceşti aşa-zişi „Kolimbarişti”, nu purced la încetarea comuniunii prin întreruperea pomenirii, deoarece consideră respectiva luare de atitudine ca fiind o rătăcire, cu toate că această modalitate de rezistenţă ne-a fost lăsată de Sfinţii Părinţi. De la cei în comuniune cu ecumeniştii vei auzi lucrurile cele mai de neimaginat, iar prin confuzia pe care o sădesc prin faptele lor, sunt, în final, ei cei care îi debusolează pe credincioşi, pentru că nu le spun lucrurilor pe nume. Ei vorbesc despre ascultare de Biserică, despre luptă din interiorul, ci nu din afara Bisericii, despre unde va fi condusă turma fără episcopi (dar o turmă numeroasă şi dinamică, i-ar încuraja şi pe episcopi să iasă în faţă!), şi tot aşa, până când „castrează” îndrăzneala credincioşilor, acesta fiind şi motivul pentru care nu dau roade întru mărturia de credinţă!
C. CEI ÎN INDIRECTĂ COMUNIUNE CU ECUMENIŞTII
Referitor la cei care nu sunt de-acord cu ecumenismul dar nici nu au intrat în lupta mărturisitoare, păstrând comuniunea cu ecumeniştii şi pomenindu-i pe aceştia, consider că aduc cele mai multe prejudicii pentru că nu ajută la limpezirea înceţoşatei situaţii, în aşa fel încât să vadă turma la ce nivel s-a ajuns şi să poată confrunta întru trezvie Panerezia, nepermiţând astfel luarea de atitudine şi intrarea în luptă.
Pe cînd ecumeniştii sunt născătorii panereziei, segmentul acesta, al, aşa-numiţilor anti-ecumenişti, zişi şi „αχρικαιρίτες” (cei care aşteaptă până în pânzele albe), îşi asumă rolul de doici care alăptează panerezia şi o întăresc. În ce fel? Având de partea lor „nume mari”, de prestigiu (bătrâni, duhovnici, profesori), neavând însă flacăra credinţei, din moment ce acţionează în mod antropocentrist, ci nu întru Duhul Sfânt, mai degrabă sting focul [luptei], ca pompierii.
Deoarece având Avva (Bătrânul) prestigiu, dar neluând o poziţie clară, se declanşează o criză în conştiinţa celor care-l cunosc, pentru că aceştia intră în dilemă din moment ce şi „bunul” duhovnic tace. Când cineva are un aşa fel de duhovnic sau Gheron nu-i este uşor să intre în luptă deoarece este, într-adevăr, legat şi ar trebui să fie foarte viteaz ca să rupă legăturile şi să se alieze cu Hristos, ci NU cu duhovnicul sau Avva sau profesorul „cutare”.
În fine, duhovnicii aceştia vin să unească sufletele cu Hristos sau cu sinele lor? Te conduc spre Mire sau se erijează ei înşişi în „miri”? De mulţi ani încoace tot auzim şi citim despre ecumenism dar, într-un mod ciudat, cei care scriau despre această erezie a vremurilor de pe urmă, nu se arată dispuşi – cu mici excepţii – să ia o atitudine fermă pentru a şi împiedica, cu hotărâre, răspândirea panereziei. Conferinţe, articole, afişări pe internet, întruniri, la obiect, însă, nimic concret, din moment ce continuă a pomeni episcopi care rămân în comuniune cu ereticul Patriarh al Constantinopolului şi cu cei de un gând cu el.
Pe deasupra, îi mai şi înfierează ca rătăciţi pe acei clerici care au procedat la întreruperea comuniunii cu ecumeniştii. Amintesc aici de cazul unei anumite Egumene care se duce în Australia unde propovăduieşte la discuţii că întreruperea pomenirii este o rătăcire şi că aşa procedau precedentul Mitropolit de Florina, ÎPS Augustin şi teologul Nikolaos Sotiropoulos, cel demn de aducere aminte, creând prin asta o nemaiîntâlnită confuzie. Cum putem califica aşa ceva?
Greşeala este că în loc de a ne bizui, în această luptă, pe Hristos, ne rezemăm şchioapa credinţă de oameni-cârje. Astfel, ne tot uităm la ce va face profesorul „cutare”, sau „cutare” Gheron, neglijând faptul că fiecare este dependent de o conjunctură specifică, iar, ca om ce se află, nu este o autoritate. În loc, deci, să ne uităm la exemplele sfinţilor, care şi-au terminat drumul într-un mod plăcut lui Dumnezeu şi să ţinem asta drept canon, noi căutăm pe traseele celei mai antihristice epoci, uitând de prezenţa Globalizării şi a Noii Ordini Mondiale, oameni cărora nu le-a fost încă evaluat drumul în viaţă.
Este oare posibil ca cineva să poată da lupta cu aceeaşi intensitate, indiferent de vârstă sau de etapă a vieţii? Cel căsătorit are aceleaşi caracteristici cu cel necăsătorit? Conjuncturile create nu sunt cu totul speciale, în aşa fel încât să ne gândim că nu este obligatoriu să ne spună Gheron „cutare” să ne aruncăm în luptă, din moment ce vedem şi singuri că au intrat lupii la oi? Este asta viziune de om duhovnicesc? În loc să-i „spargem capul” ereziei încă din faşă, să fie „ca un pui izbit de piatra” mărturisirii, noi stăm şi căutăm nu ştiu ce nume şi Gheroni; nu ne este ruşine?
Ne vor judeca strămoşii! Ce fel lupte au dus ei? Vede şi aude cineva blasfemie? Trebuie să ia poziţie! Trebuie să iasă în faţă cu credinţă, să vorbească şi să acţioneze! Cât de simplu, dar şi cu câtă putere şi hotărâre spunea aceasta eroicul general Makrigianis: „Am auzit de la oameni onorabili căci cateheza străinilor împotriva religiei noastre progresează. Atunci mi-au scânteiat ochii. Mă duc la Koletis şi-i zic: Nu ne mai laşi deloc să trăim în pace, în ţara noastră însângerată, cu religia noastră, ci ne calci şi ne dezbini. Cunoaştem acţiunile spionilor dintre străini ce lucrează împotriva religiei noastre, [dar] religia noi n-o schimbăm şi nici n-o vindem. O să te nenorocească lucrările tale şi ale celor de-o seamă cu tine, că lăsaţi şi pe străini să lucreze într-ale religiei noastre. Îmi zice: Guvernul trebuie să ia măsuri în ceea ce te priveşte. I-am zis: să vă vedeţi de treabă, tu şi guvernul tău! M-am ridicat şi-am plecat. Atunci a trimis soldaţi, noaptea, de-mi dădeau târcoale casei. Veneau tot timpul oamenii să-mi zică să mă feresc, căci mă vor omorî, căci am mulţi duşmani. Le zic: dacă mi-i i-am făcut duşmani, nu-mi pare rău, căci n-am făcut nimănui rău spre a-mi apăra interesul. Când, însă, nu-mi lasă-n pace ţara şi religia, voi vorbi, voi acţiona şi n-au decât să-mi facă ce vor vrea.”
Clericii, astăzi, în loc a intra în luptă, vedem că o iau la fugă. Mirenii sunt îngrijoraţi, se roagă, mărturisesc credinţa, iar „conducătorii” spirituali sunt ca nedumeriţi! De ce? Pentru că dacă funcţionezi în baza logicii seci este ca şi când ai tăia capul credinţei, neacţionînd duhovniceşte, ci în mod antropocentrist.
Tot vorbim despre umanismul european, despre Varlaam de Kalavra, fără să ne fi lecuit însă de bolile europene pe care le contracasem. Şi vin credincioşi simpli şi ne-ntreabă: este necesar să se organizeze un congres pentru a întrerupe oarecine comuniunea bisericească cu cei ce-au intrat în rândurile ereticilor?
Este necesar să fim mulţi la număr pentru a avea „spate”? Şi-i văd pe mireni care discută cu noi ca şi când ar fi teologi, vorbindu-ne cu o înţelepciune pe care nu o întâlneşti la episcopi. Şi-i admir pe cei care străbat drumul preţ de trei ore pentru a participa la Liturghie unde nu sunt pomeniţi cei ce acceptă pseudo-sinodul de la Kolimbari şi îmi vine-n minte cuvântul Scripturii: ”Atunci vor fi cei din urmă primii și cei dintâi ultimii, căci mulți sunt chemați, puțini aleși” (Marcu 20, 16).
Toţi cei care afirmau că vor proceda la întreruperea pomenirii celor în comuniune cu ereticii, dar nu au făcut-o, au pierdut deja următoarele:
a. Momentum, cu alte cuvinte conjunctura temporală optimă pentru atingerea a ceea ce este prin excelenţă ţelul întreruperii pomenirii: episcopii ar fi fost nevoiţi să ia o atitudine corectă în plenul Sinodului Ierarhilor [vezi: Sinodul Permanent al Bisericii Elene, Decembrie 2016 – n.tr.], dacă comuniunea ar fi fost întreruptă pre-sinodal.
b. Unitatea, pentru că s-a produs, până la urmă o dezbinare, din moment ce nu toţi au fost dispuşi să se supună nevoinţelor, încercărilor şi prigoanelor implicite.
c. Stabilitatea, pentru că aşteptându-se la întărire din partea factorului uman, negăsind-o s-au descurajat.
d. Credibilitatea, din moment ce, în practică, anunţurile nu au fost urmate de fapte.
e. Puritatea, din moment ce se întinează prin comuniunea cu erezia prin pomenirea episcopilor.
f. Ocazia de a se face pasul întru întărire, deoarece pe măsură ce trece timpul, creşte nu numai probabilitatea să nu procedeze, până la urmă, la întreruperea pomenirii, dar să şi înceapă a-şi găsi scuze, dacă nu chiar să înceapă a înfiera pe puţinii care au avut curajul să o facă.
g. Combatanţii, pe care i-au lăsat singuri; în consecinţă, mulţi dintre aceştia, găsindu-se sub papucul egumenilor în Sfântul Munte, cei patronaţi de Patriarhul Constantinopolului, s-au retras.
Vrând-nevrînd, situaţia în Biserică a evoluat în direcţia formării a trei grupări distincte, care corespund celor de pe vremea Arianismului:
1. Pe cei prin excelenţă eretici ecumenişti îi compar cu arienii extremiști eretici neruşinaţi;
2. Pe cei aflaţi în comuniune cu ereticii îi compar cu semiarienii, care erau şi aceştia eretici confuzi;
3. Pe cei care au întrerupt comuniunea cu ecumeniştii îi compar cu Ortodocşii şi aveau o atitudine foarte clară.
Pe de altă parte, cei puţini, care – Har Domnului – am întrerupt comuniunea după pseudo-sinodul de la Kolimbari, au reuşit următoarele:
1. Să ţinem tema în actualitate prin aceea că din pricina noastră s-au scris multe articole antieretice, dar şi câteva de rea-credinţă, fără suport teologic, în aşa fel încât:
a. S-a realizat o campanie intensă şi importantă de informare suplimentară;
b. Să cadă măştile spre a fi revelate adevăratele feţe ale unora;
c. Să câştigăm timpul necesar pregătitor în numele celor ce nu-şi dădeau, încă, seama în ce direcţie evoluează situaţia;
2. Să încurajăm pe acei mulţi credincioşi care au fost foarte scandalizaţi şi disperaţi de inerţia aşa-zişilor anti-ecumenişti. Încă de mult timp poporul credincios urmăreşte cu mare nelinişte evoluţia situaţiei din sânul Bisericii, tot sperând să vadă cel puţin câţiva episcopi, clerici şi monahi dispuşi să iasă în faţă. Această turmă de credincioşi, care în marea lor majoritate ştiu ce vor, nu au găsit luptători, ci vorbăreţi. Vorbe, vorbe, vorbe! Ajunge! Abia acum au înţeles unii că în luptă este nevoie şi de altceva? Se impune a decide întreruperea comuniunii. Amânările de până acum au creat numai probleme deoarece: Întreruperea pomenirii se face în scopul respingerii ereziei, astfel încât să nu apuce ecumeniştii a înrădăcina reaua-credinţă. „Toate la timpul lor”! Cine doreşte poate întrerupe pomenirea şi mai târzium dar va reuşi numai să se despartă el singur de întinare – prin căinţă, bineînţeles – dar în perioada de timp petrecută în comuniune cu ecumenismul, dacă într-adevăr crede că acesta este erezie, nu s-a întinat? Cu ce a fost de folos Bisericii? Nu a făcut decât să amâne momentul luptei astfel încât nu numai că nu se poate bucura de vreun rezultat, dar nici măcar a începe vreo luptă nu mai e în stare!
3. S-au limpezit câteva teme teologice cu privire la canoanele credinţei, cum ar fi:
a. Interpretarea canonului al XV-lea de la Sinodul I-II;
b. Dacă tainele şi în special Sfânta Liturghie sunt valide fără pomenirea episcopului;
c. Dacă poate exista Biserica lui Hristos acolo unde nu există Adevărul credinţei revelate;
De-a lungul istoriei noastre bisericeşti luptele pentru credinţă din Ortodoxie nu au fost date nici de cei mulţi şi nici de cei proeminenţi ai fiecărei epoci în parte. Când cineva începe lupta pentru credinţă uitându-se în jurul său ca să vadă cine-l va urma este, duhovniceşte vorbind, terminat din start. De ce asta? Pentru că, pur şi simplu, nu se bizuie pe Dumnezeu. Credinţa îl face pe creştin să contempleze, să vadă diversele probleme duhovniceşti cu ochii minţii, forţa principală a sufletului în cazul celor „după chip”. Conştiinţa, care reprezintă, într-un sens, vocea intrinsecă a sufletului, ceea ce numim cunoaştere naturală, care îl face pe fiecare om să discearnă dacă punctul său de vedere este corect.
Dacă punctul de vedere se identifică cu discernământul, atunci omul ia hotărâri despre dorinţele sale în cuget, activând astfel voinţa, din moment ce voinţa este însăşi dorinţa pentru ceva anume. Prin urmare cu mintea contemplăm, în cuget discernem, în duh dorim. Ca să ştim ce să ne dorim trebuie mai întâi să discernem. Iar pentru a discerne trebuie mai întâi să vedem (să contemplăm) întru credinţă prin Duhul Sfânt: ”întru lumina Ta vom vedea lumină.”
De aceea Sfântul Simion Noul Teolog atrage atenţie: ”Căci cu nimic nu îi este de folos celui care umblă în întuneric, dacă ține în mâini multe lumânări frumoase stinse – căci nici pe sine, nici pe ceilalți nu îi vede – nici dacă cred că are toate virtuțile, dacă nu are în el lumina Sfântului Duh, nici lucrările Lui nu le poate vedea bine, nici nu poate să fie bineplăcut lui Dumnezeu, nefiind în cunoștință de cauză în mod deplin. Dar nici nu poate să îi călăuzească și să îi învețe pe alții voia lui Dumnezeu, nici nu este vrednic să arate care sunt gânduri străine, chiar dacă s-ar naște patriarh între oameni, până când nu se va sălășlui lumina în el. Căci zice Hristos: “Umblați până aveți lumina, pentru ca să nu vă cuprindă întunericul și cel care umblă în întuneric nu vede unde merge.” Dacă acela nu vede încotro merge, cum să arate calea altora? Care este folosul să pui un fitil stins în altă candelă, căci fără focul aprins nu poate să se vadă nimic. Nu trebuie să facem așa!”
Aşadar, fără lumina Sfântului Duh nu putem păşi drept, întru ortodoxie!
Lumina, însă, este credinţa. Care credinţă? Cea prin viu grai, lăsată din tată-n fiu sau cea concretizată în scris? Fără credinţa lăsată din tată-n fiu, ca dreaptă învăţătură dogmatică a Bisericii, nu este posibil să se ajungă nici la stricta delimitare a credinţei. Prin urmare, învăţătura ortodoxă dogmatică a credinţei, ceea ce reprezintă învăţătura revelată a lui Hristos, pe care au interpretat-o îndumnezeiţii Părinţi peste care s-a revărsat strălucitoarea necreată lumină, este premiza pentru trăirea empirică a credinţei concretizate. Deci, dacă ne dezicem de această învăţătură, bâjbâim orbeşte în întuneric şi ce-am realizat prin asta? Vom mai avea Harul şi comuniunea neziditelor energii ale lui Dumnezeu? Vom mai fi Biserica lui Hristos?
Aşadar, dacă nu discerni cum trebuie, alegînd cu atenţie ceea ce oferi Domnului slujindu-L, ai păcătuit! Altfel spus, este necesar, din moment ce noi înşine am ales să fim într-o relaţie de comuniune cu El, să-i purtăm nu numai respect, dar şi evlavie, respect, în aşa fel încît să stăm în faţa Lui cu veneraţie şi frică de Dumnezeu, care să izvorască din cunoaşterea de sine, din conştientizarea faptului că suntem oameni creaţi şi trecători; să stăm în faţa Demiurgului şi Creatorului nostru cugetînd la măreţia lui Dumnezeu.
Evlavie pentru că noi, de unii singuri, fără de supranaturala, chiar personificata Sa revelaţie nu ne-am fi putut crea o opinie corectă despre El şi nici nu I-am fi putut aduce dreaptă slăvire, din moment ce El este de neînţeles şi de nepătruns, iar omul însuşi, prin forţe proprii, nu are capacitatea de a cunoaşte adevărurile credinţei.
Aşadar, din moment ce ni s-a revelat adevărata credinţă, din moment ce această credinţă nu conţine închipuiri şi fantezii omeneşti, dacă dorim, într-adevăr, să avem o relaţie concretă cu Dumnezeu, nu avem dreptul să improvizăm, cugetând, cântărind, contemplând şi într-un sfîrşit spunând (iertare!), prostii. Cu atît mai mult cu cât vorbim de membri ai Bisericii sau care alcătuiesc corpul Ierarhiei; căci, de când au episcopii dreptul de a falsifica credinţa dată nouă prin revelaţie, alterînd-o cu rătăcirile şi relele-credinţe ale nu-ştiu-cărei erezii sau religii, din moment ce ne diferenţiem de celelalte denominaţii prin aceea că Biserica Ortodoxă nu este o religie, ci trupul lui Hristos, întru credinţa pe care însuşi Domnul ne-a revelat-o.
Astfel, Ortodoxia nu este, în nici un caz, vreu crez precum acele erezii creştine care exact pe motiv că ele sunt erezii, NU SUNT Biserica lui Hristos.
traducere din limba greacă de S.D.
Comentariul meu:
Este un cuvânt de foc, care vine la fix, acum când ecumeniștii deghizați în anti-ecumeniști își arată chipul de dincolo de mască. Să ne întărească Dumnezeu în mărturisire, chiar dacă vom fi singuri, însă cu Cel Singur (așa Îl numea pe Dumnezeu, în rugăciunea sa, Sfântul Efrem Sirul, spunând: ”Tu, Cel Singur (adică Unic), vino la mine, cel singur”)!
Cu mulțumire și recunoștință
pentru munca doamnei traducătoare,
pr. Ciprian Staicu
_____________
