“Un fiu iubitor și devotat nu va avea niciodată atitudinea unuia care “știe mai bine” decât cei ce l-au născut. După cum și-a dat seama Pr. Serafim, această atitudine de “a ști mai bine” este principala piatră de poticnire ce îi împiedică pe oameni să pătrundă cu totul în duhul Părinților“.

************

.

“Nu a mai existat nicicând”, scria Pr. Serafim, “o asemenea epocă de învățători mincinoși precum acest jalnic secol al XX-lea, atât de bogat în tot felul de nimicuri materiale și atât de sărac la minte și la suflet. Orice părere ce se poate închipui, chiar și cea mai absurdă și chiar cele respinse până acum de consensul universal al tuturor popoarelor civilizate, are acum propriul program și proprii <<învățători>>. Câțiva dintre acești învățători demonstrează sau promit <<putere spiritulală>> și false minuni, cum fac unii ocultiști și <<harismatici>>; dar cei mai mulți dintre învățătorii contemporani nu oferă decât o zeamă lungă de idei nedigerate, luate <<din aer>>, cum s-ar zice sau de la vre-un <<înțelept>> modern autoproclamat, care știe mai bine decât toți cei vechi, numai fiindcă trăiește în <<luminatele>> noastre vremuri moderne.

Ca urmare, filosofia are mii de școli, iar <<creștinismul>> mii de secte. Unde să afli adevărul, dacă mai este de aflat vre-un adevăr în aceste vremuri atât de rătăcite?

Este un singur loc unde se află izvorul adevăratei învățături venite de la Însuși Dumnezeu, neîmpuținată de-a lungul veacurilor, ci pururea proaspătă, fiind una și aceeași la toți cei ce o învață cu adevărat, ducându-i la mântuirea veșnică pe cei ce urmează. Acest loc este Biserica Ortodoxă a lui Hristos, izvorul este harul Preasfântului Duh, iar adevărații dascăli ai dumnezeieștii dogme ce se revarsă din acest izvor sunt Sfinții Părinți ai Bisericii Ortodoxe“.

Pe măsură ce Pr. Serafim se avânta duhovnicește spre culmi în pustie, sufletul lui sorbea din izvorul harului din Biserică: dumnezeiește-insuflatele Scripturi ale Bisericii și din nemincinoșii tâlcuitori ai Scripturii, Sfinții Părinți.

“În Sfinții Părinți“, scria el, “aflăm <<cugetul Bisericii>>, înțelegerea vie a descoperirii lui Dumnezeu. Ei sunt veriga de legătură între vechile texte ce cuprind descoperirea lui Dumnezeu [adică Sfintele Scripturi] și realitatea de astăzi. Fără o asemenea legătură, fiecare om este de capul lui, rezultatul fiind zecile de mii de interpretări și de secte“.

Într-un alt loc, Pr. Serafim cita din teologul patristic Teofan, Arhiepiscopul Poltavei, spre a lămuri acest lucru:

“Biserica este casa lui Dumnezeu Celui viu, stâlp și întărire a adevărului (1 Tim. 3, 15). Adevărul creștin se păstrează în Biserică, în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție; dar cere o păstrare dreaptă și o tâlcuire dreaptă. Însemnătatea Sfinților Părinți stă tocmai în aceasta: ei sunt cei mai iscusiți păstrători și tâlcuitori ai acestui adevăr, în virtutea sfințeniei vieții lor, a adâncii cunoașteri a Cuvântului lui Dumnezeu și a belșugului harului Duhului Sfânt ce sălășuiește în ei”.

De-a lungul anilor de vaste lecturi, Pr. Serafim a adunat o cuprinzătoare cunoaștere a învățăturii patristice. Când trata o anumită temă în scrierile sale, făcea uz de o gamă largă de izvoare patristice, atât vechi, cât și moderne, atât din creștinismul răsăritean cât și din cel apusean [cel apusean din primul mileniu], multe dintre ele destul de obscure și netraduse în engleză până atunci. Însă nu țintea să ajungă un erudit specializat în Sfinții Părinți. Asemenea experți, scria el, sunt adeseori “total străini de adevărata tradiție patristică, nefăcând decât să-și câștige existența pe seama ei“. Ca întotdeauna, el trebuia să meargă mai adânc, ca să descopere întregul context.

 Trebuia nu doar să-i cunoască pe Părinți, ci și să dobândească în mod autentic cugetul lor, să învețe să gândească, să simtă, să privească lucrurile la fel ca ei. Prea adeseori în ortodoxia contemporană există tendința de a reinterpreta credința pentru a se potrivi cugetului omului modern. Pr. Serafim știa că trebuie să facă exact invers: să-și potrivească conștiința după cugetul Părinților, să se cufunde cu totul în continuitatea de două milenii a experienței creștine.

Dobândind cugetul Părinților, adică cugetul Bisericii, dobândea în același timp cugetul lui Hristos, Care este capul Bisericii și Care călăuzește Biserica Sa la plinătatea Adevărului.

Într-o discutie liberă cu niște convertiți ortodocși la schit, pr. Serafim a vorbit despre felul cum putem începe să dobândim cugetul patristic. Una dintre chei este statornicia.

“Statornicia”, spunea el, “este ceva ce se lucrează printr-un regim duhovnicesc întemeiat pe înțelepciunea predanisită de Sfinții Părinți – nu simpla supunere față de tradiție de dragul tradiției, ci mai curând o asimilare conștientă a ceea ce bărbații de Dumnezeu înțelepțiți au văzut și au scris. În aspectul său exterior, această statornicie se lucrează printr-un pic de rugăciune, rugăciune pe care o avem în slujbele bisericești ce au ajuns până la noi. Firește, în alte locuri ea se săvârșește mai mult sau mai puțin, după puterile fiecăruia.

Statornicia presupune și citirea scrierilor duhovnicești, de pildă la masă. Trebuie să fim necontenit injectați cu nelumescul, ca să putem lupta cu partea opusă, cu lumescul, care ne roade neîncetat. Dacă încetăm, fie și numai pentru o zi, aceste <<injecții>> cu nelumescul, evident că lumescul începe să ne copleșească. Petrecând o zi fără ele, lumescul ne invadează; două zile – încă și mai mult. Și curând ne dăm seama că gândim din ce în ce mai mult în chip lumesc, pe măsură ce stăm tot mai mult în contact cu acel tip de gândire și tot mai puțin în contact cu gândirea de tip nelumesc.

Aceste injecții – injecții zilnice cu hrană cerească – sunt partea exterioară, iar partea lăuntrică este ceea ce se numește viața duhovnicească. Viața duhovnicească nu înseamnă a fi în nori, rostind Rugăciunea lui Iisus sau trecând prin felurite mișcări; ci înseamnă a descoperi legile vieții duhovnicești ce se aplică propriei poziții, propriei situații. Aceasta vine în decursul anilor, prin citirea atentă a Sfinților Părinți cu carnețelul în mână, notând pasajele care ni se par cele mai semnificative, studiindu-le, descoperind cum ni se aplică și, dacă e nevoie, revăzând părerile anterioare asupra lor pe măsură ce le pătrundem ceva mai adânc, descoperind ce spune un Părinte despre un lucru, ce spune al doilea și așa mai departe. Nici o enciclopedie nu-ți dă aceste lucruri. Nu poți să hotărăști că vrei să afli totul despre un anumit subiect și să începi a-i citi pe Sfinții Părinți. Unele scrieri au indexuri, dar nu poți ajunge pur și simplu la viața duhovnicească în acest mod. Trebuie să o iei puțin câte puțin, asimilând învățătura pe care poți să o absorbi, revenind asupra acelorași texte în anii următori, reabsorbindu-le, luând mai mult, și ajungând treptat să-ți dai seama în ce fel ți se aplică ție acele texte duhovnicești. Făcând astfel, ne dăm seama că de fiecare dată când citim un Sfânt Părinte aflăm lucruri noi. Pătrundem întotdeauna tot mai adânc…

Părintele Nicolae Deputatov, un om cu multă dragoste pentru Sfinții Părinți, le-a citit scrierile și le-a subliniat, notându-și citatele în carnețele. El spune: <<Când am o stare foarte proastă, când sunt descurajat și deprimat, deschid unul din carnețelele mele și încep să citesc ceva ce mă insuflase odinioaă. Și aproape fără greș, citind ceea ce mă insuflase cândva, mă umplu din nou de insuflare, fiindcă însuși sufletul meu este cel care a fost cândva insuflat, și văd acum că ceea ce m-a insuflat atunci mă poate hrăni și acum. Deci a deschide ceea ce m-a insuflat cândva devine un fel de insuflare automată>>”.

Părintele Serafim sublinia faptul că învățătura Părinților nu ține de o epocă anume.

“Ortodoxia, firește, nu se schimbă de la o zi la alta sau de la un veac la altul. Dacă privim lumea protestantă sau romano-catolică, vedem că anumite scrieri duhovnicești se demodează. Uneori ele revin la modă, alteori se demodează din nou. E limpede că ele sunt legate de lucruri lumești, care stârnesc din când în când interesul oamenilor sau țin mai curând de spiritul vremii. Nu se întâmplă la fel cu sfintele scrieri ortodoxe. O dată ce dobândim întreaga concepție creștin-ortodoxă – adică, pur și simplu, concepția creștină – transmisă de la Hristos și Apostoli până în vremea noastră, totul ne devine contemporan. Citești cuvintele unui autor precum Sf. Macarie, care a trăit în pustia Egiptului în veacul al IV-lea, și el îți vorbește ție. Condițiile în care a trăit sunt puțin diferite, dar el ți se adresează direct ție, pe limba ta. El merge către același loc, folosește același cuget, are aceleași ispite și căderi și nu are nimic străin. La fel se întâmplă cu toți ceilalți părinți, din vremea aceea și până în veacul nostru, cum ar fi Sfântul Ioan din Kronstadt. Toți vorbesc acelasi limbaj, limbajul vieții duhovnicești, în care și noi trebuie să pătrundem”.

Pr. Serafim mai sublinia și faptul că:

“autentica și neschimbătoarea învățătură a creștinismului este transmisă într-o succesiune neîntreruptă, atât oral, cât și prin cuvântul scris, de la duhovnic la fiul său duhovnicesc, de la dascăl la ucenic“.

N-a fost nici un răstimp când Biserica să fie lipsită de Sfinți Părinți sau să fie nevoie să se descopere o învățătură patristică “pierdută”:

“Chiar și atunci când marea majoritate a creștinilor au neglijat poate această învățătură (cum este cazul, de pildă, în zilele noastre), adevărații ei purtători au continuat să le-o transmită celor înfometați să o primească”.

El spunea cât este de important ca noi, cei din urmă creștini,“să primim călăuzire și insuflare de la Sfinții Părinți din vremurile apropiate de noi, ce au trăit în condiții similare cu ale noastre și care au păstrat totuși neștirbită și neschimbată aceeași învățătură pururea proaspătă“.

În această privință, scotea în relief două figuri-cheie: scriitori duhovnicești ruși Ignatie Briancianinov (+1876) și Episcopul Teofan Zăvorâtul (+1894).

“Ei au vorbit oamenilor în limbajul vremii lor“, spunea el, “o perioadă foarte apropiată de secolul XX-lea. Le erau cunoscute toate ispitele vremii noastre, mai ales episcopului Ignatie, care-i citise pe toți scriitorii apuseni și era el însuși inginer și cunoștea ultimele teorii din matematică. Cunoscând situația prezentă și întreaga înțelepciune apuseană, ei au înfățișat învățătura ortodoxă pentru vremurile acestea și au răspuns la tot felul de probleme. De pildă, episcopul Ignatie a scris un volum despre iad și starea sufletului după moarte, elucidând învățătura ortodoxă într-un mod care să poată fi înțeles și de omul apusean. Acești Părinți și cei ce i-ai citit și urmat ne transmit Ortodoxia într-un mod foarte accesibil…

Va trebui să ne cercetăm pe noi înșine: Dacă vedem că avem râvnă pentru Ortodoxie, dar nu suntem o <<verigă>> din lanțul ce trece prin Ignatie Briancianinov și Teofan Zăvorâtul, există primejdia de a nu fi în legătură cu toți Părinții. Trebuie să existe o linie continuă”.

Fiind un fiu devotat al Părinților din vremurile mai recente (Ignatie Briancianinov, Teofan Zăvorâtul, Paisie Velicikovski etc.) și din vremea sa (începând cu Arhiepiscopul Ioan), Pr. Serafim a devenit un adevărat fiu al celor din vechime. Fiind o verigă a predaniei, s-a făcut el însuși un transmițător al vechii înțelepciuni patristice în zilele noastre. Și, iarăși, nu fiindcă știa ce a spus cutare sau cutare Sfânt Părinte despre una sau alta, ci fiindcă s-a făcut cu adevărat de un cuget și un suflet cu ei.”

 

 

Sursa: “Viața și lucrările Părintelui Serafim Rose” , Editura Sophia, 2005