Ca un izbăvitor al celor robiți și celor săraci folositor, neputincioșilor doctor, conducătorilor ajutător,
Purtătorule de biruință, Mare Mucenice Gheorghe, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre. 

Minunatul acesta, vestitul și marele Mucenic Gheorghe a trăit pe vremea împăratului Diocletian, s-a născut în Capadochia, fiu al unor părinți creștini și învățat, din tinerețe, în dreapta credință. Rămas fără de tată din copilărie, Sfântul s-a mutat, cu maica sa, din Capadochia în Palestina, fiind cu neamul de acolo și având acolo multe averi și moșteniri. Ajuns la vârsta desăvârșită și fiind frumos la chip și viteaz în luptă, prin osteneală, pricepere și destoinicie, tânărul Gheorghe s-a făcut prețuit și, îmbrățișând slujba armelor, în scurtă vreme, a cucerit cele mai mari cinstiri, până și dregătoria de conducător de oaste, în garda împăratului.

Se știe că, deși era păgân, împăratul Dioclețian, până la anul 303 nu a luat nici o măsură împotriva creștinilor. Această stare de lucruri a îngăduit creștinilor vrednici, să urce până la cele mai înalte slujbe în împărăție. În anul 303 însă, din îndemnul ginerelui său Galeriu, pe care Dioclețian l-a luat ca însoțitor la domnie, a aprins prigoana împotriva creștinilor. Istoria creștinătății stă martoră că, din anul 303 și până la 313 (anul decretului de la Milan, prin care Sfântul împărat Constantin a dat pace creștinilor), Biserica a trecut printr-o cutremurătoare încercare și o sângeroasă probă: creștinii au fost siliți să aleagă, cu prețul vietii lor, între zeii păgâni și Hristos.

Cunoscând, deci, decretul de prigonire împotriva creștinilor, îndată Gheorghe s-a înfățișat singur înaintea împăratului Dioclețian și, înaintea întregii curți împărătești, a mărturisit deschis că este creștin și că înțelege să slujească în oastea împăratului, ca ucenic al lui Hristos. Uimit de această mărturisire și îndemnat de Galeriu, Dioclețian a dat poruncă să fie dus în temniță și pus la chinuri, ca să se lepede de credință. Și a fost trecut prin toate vămile muceniciei, loviri cu sulița, bătăi la tălpi, lespezi de piatră pe piept, chinul la roată, groapa cu var, încălțăminte cu cuie, băutură otrăvită, bătaia cu vine de bou s.a. Toate acestea și altele asemenea, Sfântul Gheorghe le-a îndurat cu bărbăție stând tare în credință.

Pentru cei credincioși, Mucenicii sunt creștini aleși, luminați de Dumnezeu, pentru a duce lupta împotriva păgânătății și a diavolului. Drept aceea, în toiul prigonirilor și în clipele când sunt puși la încercările cele mai sângeroase, Mântuitorul îi luminează cu puteri dumnezeiești, care le ocrotesc trupul împotriva suferințelor.

Deci, cei de față, văzând chinurile de moarte, prin care trecea Sfântul Gheorghe și că rămâne viu și nevătămat, mulți dintre ei s-au lepădat de idoli și au venit la credința în Hristos, slăvind cu un glas pe Dumnezeul creștinilor. Mai mult, în vremea ținerii lui în temniță, Sfântul Gheorghe, atingându-se de un mort, acesta a înviat. Însăși împărăteasa Alexandra, soția lui Dioclețian, văzând acestea, a mărturisit credința ei în Hristos.

În cele din urmă, împăratul a încercat să-l înduplece cu onoruri și cu făgăduințe, dar Sfântul a ales să rămână pentru totdeauna cu Hristos. În fața acestei mărturisiri și, văzând că toate încercările lui sunt zadarnice, Dioclețian a dat poruncă să li se taie capetele, și Mucenicului și împărătesei Alexandra.

Deși, ostașii i-au scos afară din cetate, dar, pe drum, înainte de a ajunge la locul de tăiere, împărăteasa, slăbind cu trupul, și-a dat duhul. Iar, când au ajuns la locul hotărât, Sfântul și-a ridicat glasul și s-a rugat cu căldură, mulțumind lui Dumnezeu pentru toate binefacerile primite. Astfel, rugându-se, cu bucurie și-a plecat capul sub sabie și a fost tăiat, în ziua de 23 aprilie, păzind până la capăt credința fără prihană și luând cununa cea neveștejită din mâna lui Hristos, Domnul său.

Dintre toți Sfinții sărbătoriți în lumea creștină, puțini au ajuns la faima de care s-a bucurat, și se bucură, Sfântul Gheorghe, la poporul nostru. În satele și orașele țării noastre, foarte multe biserici sunt ridicate în cinstea lui. Mulți oameni, bărbați și femei, îi poartă numele. De asemenea și multe orașe din țară. Al treilea braț al Dunării, în Deltă, se cheamă Brațul Sfântului Gheorghe. Se știe, apoi, că multă vreme ocrotitorul oștirii române a fost Sfântul Gheorghe. Asemenea, steagul Moldovei, trimis de Ștefan cel Mare la mănăstirea Zograful, din muntele Athos, are chipul Sfântului Gheorghe, doborând balaurul. Iar acest chip al Sfântului, doborând balaurul, a fost la noi ca un răsunet și ca o chemare a poporului la lupta creștinilor împotriva balaurului vremii, adică a păgânilor otomani și împotriva diavolului. O dovadă este și rugăciunea lui Ștefan cel Mare, scrisă pe steagul său: „O, luptătorule și biruitorule, mare Gheorghe, în nevoi și în nenorociri grabnic ajutător și cald sprijinitor, iar celor întristați, bucurie nespusă, primește de la noi această rugăminte a smeritului tău rob, a Domnului Io Ștefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domnul Țării Moldovei. Păzește-l pe el neatins în lumea aceasta și în cea de apoi, pentru rugăciunile celor ce te cinstesc pe Tine, ca să Te preamărim în veci. Amin. Și aceasta a făcut-o în anul 7008 (1500), în al 43-lea an al Domniei Sale”.

Dumnezeului nostru slavă, în veci! Amin.

.

Întru această zi, povestirea câtorva minuni săvârșite de Sfântul Gheorghe, după moartea sa

.

In partile Siriei era o cetate care se numea Ramel, in care se zidea o biserica de piatra, cu hramul Sfantului mare Mucenic Gheorghe. Si nu era in acel loc piatra de un anume fel, din care s-ar fi putut face stalpi mari, spre intarirea zidirii, ci, din alte parti indepartate, se aduceau, pe mare, niste stalpi ca aceia. Deci, multi din cetatenii cei iubitori de Dumnezeu, s-au dus in diferite locuri, ca sa cumpere stalpi de piatra, pentru biserica ce se zidea.

S-a dus si o femeie dreptcredincioasa, vaduva, care avea osardie si credinta catre Sfantul mare Mucenic Gheorghe, voind ca, din saracia sa, sa cumpere Sfantului un stalp. Si, cumparand un stalp, ales dintr-un loc, l-a dus la malul marii, unde un barbat bogat, tot din cetatea Ramel, cumparand cativa stalpi, ii punea in corabie. Si a rugat femeia mult pe omul acela, ca sa ia si stalpul ei in corabie, impreuna cu ceilaiti si sa-l duca la biserica Mucenicului. Iar el nu i-a ascultat rugamintea si nu i-a luat stalpul ei, ci, punand in corabie numai stalpii sai, a plecat. Atunci, femeia aceea, aruncandu-se la pamant, plangea cu jale si chema in ajutor pe Sfantul mare Mucenic Gheorghe, sa randuiasca, precum stie el, ca si stalpul ei sa fie dus la Ramel, la biserica lui.

Astfel, femeia, mahnindu-se si plangand, a adormit si i s-a aratat in vis Sfantul mare Mucenic Gheorghe in chip de voievod calare, care, ridicand-o de la pamant, i-a zis: „Spune-mi, de ce te mahnesti, o, femeie ?” Iar ea i-a spus pricina jalei sale. Si a vazut pe Sfant, descalecand de pe cal si zicand catre dansa: „Unde voiesti sa-ti pui stalpul ?” Iar ea a zis: „In partea dreapta a bisericii”. Si indata Sfantul a scris cu degetul sau pe stalp,astfel: „Stalpul acesta al vaduvei, sa se puna in partea dreapta a bisericii, dupa cel dintai stalp, ca sa fie acesta al doilea.” Aceasta scriind, a zis catre femeie: „Ajuta-mi tu singura”. Si, apucand el stalpul, piatra s-a usurat si au putut, amandoi sa-l arunce in mare. Si femeia desteptandu-se din vis, n-a mai gasit stalpul in locul acela, dar, punandu-si nadejdea spre Dumnezeu si spre Sfantul Gheorghe, robul Lui, a pornit pe cale spre casa sa. Deci, mai inainte de venirea femeii acasa, cum si a corabiei, adica, indata dupa acel vis, chiar a doua zi, s-a gasit stalpul ei la malul marii, la Ramel. Si, dupa ce a sosit barbatul acela, care isi ducea stalpii in corabie si a iesit la mal, a vazut stalpul vaduvei si scrierea de pe el, care se inchipuise pe piatra de catre degetul Sfantului, ca si cum literele ar fi fost insemnate pe lut. Atunci s-a minunat mult si, cunoscand minunea ce se facuse de catre Sfantul mare Mucenic si pricepand greseala sa, se caia ca trecuse cu vederea rugamintea vaduvei si cerea iertare de la Sfantul, prin multe rugaciuni, ceea ce a si dobandit de la el, aratandu-i-se in vis.

Deci, stalpul acela al vaduvei s-a asezat in acel loc, intru care s-a poruncit, spre pomenirea femeii si spre aratarea minunii facute de marele Mucenic, dar, mai ales, spre slava Izvorului Minunilor, a lui Hristos, Dumnezeul nostru.

Dupa multi ani de la aceasta minune, saracinii, luand Siria sub stapanirea lor, s-a petrecut in cetatea Ramel, in mai sus pomenita biserica a Sfantului mare Mucenic Gheorghe, o intamplare ca aceasta: A intrat un saracin vestit, impreuna cu alti saracini, in biserica, pe vremea citirii pravilei si, vazand icoana Sfantului Gheorghe si pe preot stand inaintea icoanei si inchinandu-se si savarsind in taina rugaciuni, a zis catre prietenii sai, in limba lor: „Vedeti voi, pe acest nebun, ce face ? Se roaga la o scandura. Aduceti-mi un arc si o sageata sa sagetez scandura aceea.” Si indata i-au adus un arc, pe care el, stand in spatele tuturor, l-a incordat si a aruncat o sageata asupra icoanei Mucenicului, iar sageata n-a zburat spre icoana, ci, in sus, si, cazand din inaltime, a lovit pe saracinul acela in mana si i-a ranit-o. Deci, a iesit indata afara si s-a dus acasa, durandu-l mana si curgandu-i mult sange. Apoi mana s-a umflat si el striga suspinand, fiind cuprins de dureri de moarte. Si avea in casa lui niste slujnice de credinta crestineasca, pe care le-a chemat si le-a zis: „Am fost in biserica Sfantului vostru Gheorghe si am vrut sa sagetez icoana lui, dar m-am sagetat pe mine, ca, intorcandu-se sageata, mi-a ranit mana si, iata, mor de durere”. Iar ele i-au zis: „Oare ti se pare ca bine ai facut, indraznind sa sagetezi chipul Sfantului Mucenic ?” Zis-a saracinul: „Au, doar, are putere chipul acela, sa ma faca bolnav, precum sunt eu acum ?” Si slujnicele au raspuns: „Noi suntem nestiutoare si nu putem sa-ti raspundem, dar cheama pe preot si acela iti va spune cele ce ne intrebi pe noi”. Barbarul a ascultat sfatul slujnicelor sale si a chemat pe preot si i-a zis: „Vreau sa stiu ce putere are scandura aceea, sau icoana careia te inchini tu ?” Raspuns-a preotul: „Eu nu ma inchinam scandurii, ci Dumnezeului meu, Ziditorul tuturor, ma rugam celui inchipuit pe scandura, Sfantului mare Mucenic Gheorghe, ca sa fie mijlocitor pentru mine catre Dumnezeu”. Zis-a barbarul: „Cine este Gheorghe, daca nu este el Dumnezeul vostru ?” Raspuns-a preotul: „Sfantul Gheorghe nu este Dumnezeu, ci sluga a lui Dumnezeu si a Domnului nostru Iisus Hristos, Care s-a facut om pamantean, asemenea noua. El multe munci a rabdat, de la paganii cei ce-l sileau sa se lepede de Hristos, dar el, pe toate rabdandu-le si bine savarsindu-si marturisirea numelui lui Hristos, a luat dar de la Dumnezeu, ca sa faca semne si minuni; iar noi, iubind pe el, cinstim icoana aceluia si ca si cum am privi spre el, ne inchinam, il imbratisam si-l sarutam, in acelasi fel, cum si tu faci, dupa moartea parintilor tai, ca avand imbracamintea lor inaintea ta, lacramezi si o saruti, ca si cum i-ai avea pe aceia inaintea ochilor tai. Deci, asa si noi socotim icoanele sfintilor, nu ca pe niste dumnezei – sa nu ne fie noua aceasta – ci, ca pe niste inchipuiri ale slugilor iui Dumnezeu, care prin icoanele lor, fac minuni, precum s-a intamplat cu tine, cel ce ai indraznit a sageta icoana Sfantului Mucenic, ca sa stii puterea lui si sa fie spre invatatura si altora.”

Acestea auzindu-le, saracinul a zis: „Ce voi face ? Vezi mana mea sangearand, ca multa durere patimesc si de moarte ma apropii.” Zis-a lui preotul: „De voiesti sa fii viu si intreg, porunceste sa aduca la tine chipul Sfantului Mucenic Gheorghe si pune-l pe patul tau, apoi, o candela plina de untdelemn arzand, sa fie inaintea lui aprinsa toata noaptea, iar, a doua zi, luand untedelemn din candela, sa ungi mana ta cea bolnava si, atunci, sa crezi ca te vei tamadui, si-ti va fi tie asa”. Iar saracinul, indata a rugat pe preot sa-i aduca icoana Sfantului Gheorghe, pe care, primind-o cu bucurie, a facut toate asa precum a invatat de la preot. Si, dupa ce a doua zi si-a uns mana cu untdelemn din candela, indata i-a incetat durerea si s-a tamaduit mana.

De o minune ca aceasta minundu-se si veselindu-se, barbarul acela a intrebat pe preot, daca are ceva scris in cartile sale, despre Sfantul Gheorghe. Iar preotul, aducand viata si patimirea Sfantului, i-a citit-o, iar el, cu luare aminte ascultand, tinea in maini icoana Mucenicului, graind catre Sfantul, cel inchipuit pe icoana, ca, si catre cineva viu, zicandu-i, printre lacrimi: „O, Sfinte Gheorghe, tu tanar ai fost, insa cu minte, iar eu batran, dar nebun. Tu de tanar esti prieten al lui Dumnezeu, iar eu am imbatranit si sunt lipsit de Dumnezeu. Roaga, pentru mine, pe Dumnezeul tau, ca si eu sa fiu robul Sau”. Dupa aceea, cazand la picioarele preotului, il ruga ca sa-l invredniceasca de Sfantul Botez. Iar preotul nu voia, ca se temea de saracini. Insa, vazand credinta si rugamintea lui staruitoare, l-a botezat noaptea, in taina, de frica saracinilor. A doua zi, saracinul cel nou botezat a iesit din casa si, stand in mijlocul cetatii, in privirea tuturor, cu multa indrazneala si cu mare glas a inceput a propovadui pe Hristos, adevaratul Dumnezeu, si blestema credita saracinilor. Si indata s-a adunat in jurul sau multime de saracini, care, umplandu-se de manie si de iutime, au pornit asupra lui ca niste fiare salbatice si cu sabiile l-au taiat bucati. Si asa, in scurt timp, si-a sfarsit nevointa cea buna a marturisirii si a luat cununa muceniciei, ajutandu-i rugaciunile Sfantului mare Mucenic Gheorghe.

Tot astfel se vorbeste si despre aceasta minune a Sfantului mare Mucenic Gheorghe, in care un tanar, era ranit de un sarpe veninos. Ca, un oarecare dintre monahii cei placuti lui Dumnezeu, anume ava Gheorghe, avea de ajutator pe Sfantul cel de un nume cu dansul, pe Sfantul mare Mucenic Gheorghe. Si el ne-a povestit asa: „Ducandu-ma eu, zicea, pe calea cea spre munte, si avand in mana o cruce, m-a intampinat pe mine un monah batran, care, luand de la mine crucea si mergand putin, s-a abatut din cale pe o carare, iar eu mergeam in urma lui. Si, iata, o turma de oi, iar tanarul cel ce era pastor, zacea, fiind pe moarte, de muscatura unui sarpe. Si era un izvor aproape. Si mi-a zis mie staretul: „Scoate apa si sa udam crucea.” Aceasta facand-o si deschizand gura tanarului, i-am turnat acea apa ce era varsata pe cruce. Si a zis staretul: „In numele Preasfintei Treimi, sa te vindece pe tine robul lui Dumnezeu, Sfantul mare Mucenic Gheorghe”. Si, intorcandu-se, tanarul a lepadat dinlauntrul sau niste venin, rau purtator de moarte, si s-a sculat. Si i-a zis lui staretul: „Spune-mi mie, cum te-ai jurat ieri catre acea vaduva saraca, pe a carei oaie, data in paza ta, ai vandut-o cu trei arginti si tu i-ai spus ei, ca, pe oaia aceea a mancat-o lupul ?” Si a zis tanarul: „Adevarat parinte, asa este. Dar tu, cum de cunosti acestea ?” Si i-a zis staretul: „Sezand eu in chilia mea, a venit la mine un barbat pe cal alb si mi-a zis mie: Sofronie, scoala-te si te du degraba la izvorul cel ce este de-a dreapta ta, spre miazazi, unde vei afla un tanar muscat de sarpe. Si vei intalni acolo un monah, purtand in mana o cruce sapata in lemn. Si luand crucea aceea, sa torni pe ea apa si sa dai tanarului celui muscat de sarpe sa bea din apa aceea, zicandu-i asa: In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, te vindeca pe tine robul lui Dumnezeu, Mucenicul Gheorghe. Si sa-i zici lui sa nu se mai jure, pe numele lui Dumnezeu, nici pe numele sfintilor Lui, nici sa faca strambatate cuiva. Si sa dea oaia vaduvei celei sarace, ca sa nu-i fie lui ceva mai rau”. Iar, dupa ce a auzit aceasta de la batran, tanarul a cazut la picioarele lui, zicand: „Iarta-ma pe mine, parinte, ca asa este. Ca am vandut oaia femeii aceleia, cu trei arginti, si ieri am amagit-o pe ea, zicand ca lupul a mancat oaia. Si mi-a zis mie femeia aceea, oare, adevarul este acesta, sau minciuna ? Si i-am zis ei, asa este, ma jur pe Dumnezeul cel adevarat. Si mi-a zis mie femeia: Tu ma stii pe mine, ca sunt saraca, dar cum voiesti, asa fa. Si va cauta la tine Dumnezeu si Sfantul Gheorghe. Ca am fagaduit oaia aceea, la praznicul Sfantului Gheorghe, s-o dau pentru saraci”. Deci, a zis tanarul: „Fiindca m-am inselat si am gresit, te rog, pentru iubirea lui Dumnezeu, parinte, mijloceste pentru mine la Dumnezeu si la Sfantul Gheorghe, ca sa mi se ierte mie pacatul acesta. Si acum, voi da femeii aceleia trei berbeci pentru ziua Sfantului Gheorghe si, toata viata mea, la praznicul Sfantului, voi da zeciuiala la saraci, din turma pe care o pasc”. Si, asa, tanarul cel ce s-a tamaduit, cerand rugaciune si iertare de la fericitul staret Sofronie, s-a dus la lucrul sau, multumind lui Dumnezeu si placutului Sau, Sfantului mare Mucenic Gheorghe.

Se mai spune ca la locul Paflagoniei, este o biserica vestita a Sfantului marelui Mucenic Gheorghe, careia, cei de acolo, ii zic Fratrinom. Deci, acea biserica vestita a Sfantului, din vremea cea de demult, a fost mica si invechita, iar acum sta sa cada si nu era cine sa zideasca alta noua, sau pe cea veche sa o innoiasca, din lipsa locuitorilor. Si, asa, biserica aceea, nefiind ingrijita, s-a pustiit. Si s-a intamplat intr-insa o minune ca aceasta: Niste copii, adunandu-se acolo, se jucau: si era intre dansii un copil, totdeauna biruit si ocarat de catre toti ceilalti. Dar copilul acela, suparandu-se de ocarile cele multe, si-a intors ochii spre biserica Sfantului Gheorghe si a zis: „Sfinte Gheorghe, ajuta-mi sa biruiesc si eu, si-ti voi aduce in biserica o placinta”. Si indata copilul acela a biruit pe ceilalti copii, in jocurile lor copilaresti si, inca, nu numai o data, ci, de doua si de mai multe ori, a facut aceasta, mai mult decat ceilalti. Deci, ducandu-se la maica sa, i-a spus ca a fagaduit Sfantului, sa-i daruiasca o placinta si o cerea de la dansa, ca sa-si implineasca fagaduinta sa catre Sfantul Gheorghe. Iar maica sa, iubitoare de fiu si, mai ales, iubind pe Mucenic, a facut degraba, dupa rugamintea copilului, si i-a dat placinta buna si calda. Iar el, ducandu-se la biserica, a pus-o inaintea altarului si, inchinandu-se, s-a dus. La vremea aceea, trecand pe acolo, patru negustori au intrat in biserica, ca sa se inchine Sfantului si au aflat placinta buna, ca era calda si cu aburi bine mirositori. Si au zis negustorii in sinea lor: „De aceasta nu are trebuinta Sfantul; s-o mancam noi, si, in locul ei, sa punem tamaie”. Iar, dupa ce au mancat-o si voiau sa iasa din biserica, nu nimereau usile bisericii, pentru ca usile li se pareau lor a fi ca zidul si nu puteau sa iasa. Deci, au pus cate un ban de argint si n-au iesit, apoi au pus toti un galben si s-au rugat Sfantului, sa-i lase sa iasa si n-au putut, fiind cuprinsi de orbire. Atunci au pus toti cei patru, cate un galben fiecare, si s-au rugat cu caldura si, asa, li s-a dat lor iesirea, ca au gasit usile bisericii deschise si au iesit fara de oprire. Acesti galbeni si bani de argint au fost inceputul adunarii banilor, ca sa se innoiasca biserica aceea. Ca a strabatut stirea despre acea minune in toata partea aceea si multi oameni dreptcredinciosi, dand de la ei mult aur si argint, au zidit o biserica noua si mare de piatra, au infrumusetat-o cu toate podoabele si au indestulat-o cu lucrurile cele de trebuinta. Si se savarsesc intr-acea biserica semne si minuni preaslavite, intru marirea lui Hristos Dumnezeu si intru lauda Sfantului mare Mucenic Gheorghe.

Nu se cuvine, insa, a trece sub tacere si acea vestita minune, despre uciderea balaurului, pe care a facut-o Sfantul Gheorghe, aproape de Palestina, patria sa, in partile Sirofeniciei, langa cetatea Beirut, nu departe de cetatea Lida, unde s-a ingropat trupul acestui mare Sfant Mucenic. Aceasta minune, pe multe icoane din vechime a fost zugravita, de cei vrednici de credinta zugravi ai pamantului Palestinei, si despre ea povestesc si cei ce calatoresc prin Palestina, care arata si locul acestei minuni, ce s-a facut asa: Era langa cetatea Beirutului, spre muntele Libanului, un iezer foarte mare, in care era un balaur infricosator si ucigas, care, iesind din acel iezer, pe multi oameni ii tragea in iezer si-i pierdea, mancandu-i. Si, de multe ori, poporul, inarmandu-se spre uciderea lui, era ucis si gonit, ca apropiindu-se de zidurile cetatii cu suflarea lui cea pierzatoare, umplea vazduhul de venin purtator de moarte, incat multi se vatamau si mureau si era necaz si plangere mare in acea cetate, iar oamenii erau necredinciosi si, impreuna cu imparatul lor, toti erau inchinatori la idoli.

Deci, intr-una din zile, adunandu-se oamenii acelei cetati, au mers la imparatul lor si i-au zis: „Ce sa facern, ca pierim de balaurul acesta ?” Iar el le-a raspuns: „Ceea ce-mi vor descoperi zeii, aceea va voi spune”. Si prin descoperirea diavolilor, care locuiau in idoli, pierzatori de suflete omenesti, un sfat ca acesta le-a aratat: ca de nu vor voi sa piara toti, sa dea in fiecare zi, la rand si cu sorti, fiecare pe copiii lor, fecior sau fata, spre mancare acelui balaur. Si a zis: „Daca va veni randul pana la mine, apoi si eu, desi am numai o fiica, si pe aceea o voi da”. Si oamenii au primit acel sfat imparatesc, dar, mai ales, diavolesc. Si, astfel legiuind, faceau dupa sfatul si randuiala aceea: isi dadeau toti cetatenii, mari si mici, pe copiii lor balaurului, in fiecare zi spre mancare, punand pe malul acelui iezer pe fiii si fiicele lor, cate unul, infrumusetandu-i cu buna podoaba, desi le era jale si plangeau mult pentru ei, iar balaurul acela, iesind, ii apuca si-i manca. Iar, daca le-a venit randul la toti oamenii cetatii aceleia, au mers la insusi imparatul, si i-au zis lui: „Iata, imparate, noi toti dupa sfatul si hotararea ta, am dat pe copiii nostri balaurului, dar acum s-a sfarsit randul; deci, acum, ce ne mai poruncesti sa facem ?” Raspuns-a imparatul: „Voi da si eu pe fiica mea, macar ca numai pe ea o am, iar, dupa aceea, ce ne vor descoperi, iarasi, zeii, eu va voi spune”. Deci, imparatul, chemand pe fiica sa, i-a poruncit sa se impodobeasca cu buna cuviinta si a plans mult cu toata casa sa, neputand sa strice randuiala aceea. Iar el cu ai sai, privind din inaltimea palatului cu ochii plini de lacrimi, o petreceau. Si, fecioara, fiind pusa pe malul iezerului, la locul cel obisnuit, sta acolo, tanguindu-se si asteptand sa iasa balaurul si sa o manance. Insa, din purtarea de grija a lui Dumnezeu, Care vroia sa izbaveasca cetatea aceea de pierzania trupeasca si sufleteasca, a venit acolo Sfantul mare Mucenic Gheorghe, ostasul Imparatului ceresc si, vazand pe acea fecioara stand pe mal si mult plangand, a intrebat-o pe ea de ce sta acolo si plange asa ? Iar ea i-a zis lui: „Bunule voinic, degraba fugi de aici cu calul tau, ca sa nu mori impreuna cu mine”. Iar Sfantul a grait catre dansa: „Nu te teme, fecioara, ci spune-mi mie ce astepti ? Nu ma voi duce, pana ce nu-mi vei spune adevarul. Pentru ce o zabovesti aici si plangi ? Si pe cine astepti ?” Deci, i-a spus lui fecioara toate, pe rand, despre balaur si despre ea. Si a zis catre dansa Sfantul Gheorghe: „Nu te teme, fecioara, ca eu intru numele Domnului meu, Dumnezeului celui viu si adevarat, te voi izbavi pe tine de la balaur”. Iar ea i-a raspuns „Bunule voinic, nu dori sa pieri cu mine, ci fugi si te izbaveste de moartea cea amara, ca nici pe mine nu ma vei izbavi de inghitirea balaurului, dar tu vei pieri”.

Acestea grăindu-le fecioara, către Sfântul, acel balaur înfricoșător s-a arătat, ieșind din iezer, și se apropia de obișnuita lui mâncare. Pe acesta văzându-l, fecioara a răcnit cu mare glas, strigând: „Fugi, omule, iată, balaurul vine!” Iar Sfântul Gheorghe s-a însemnat cu chipul crucii și a chemat pe Domnul, zicând: „În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”. Și s-a repezit cu sulița asupra balaurului. Deci, învârtind sulița, l-a lovit pe acela în gâtlej și, rănindu-l l-a culcat la pământ, iar calul călca balaurul cu picioarele. După aceea, Sfântul a poruncit fecioarei să lege pe balaur cu brâul și, ca pe un câine, să-l ducă în cetate. Iar poporul, privind, a început a fugi de frică. Iar Sfântul a zis către dânșii: „Nu vă temeți, ci nădăjduiți și credeți în Domnul Iisus Hristos, că El m-a trimis la voi, ca să vă izbăvesc de balaur”. Și a ucis Sfântul pe balaurul acela cu sabia, în mijlocul cetății. Apoi, scoțându-l din cetate, l-au ars în foc. Atunci împăratul cetății și tot poporul au crezut în Hristos și au primit Sfântul Botez. Și erau cei botezați ca la douazeci și cinci de mii, afară de femei și de copii. Și s-a zidit în acel loc o biserică mare și preafrumoasă, cu hramul Preasfintei Fecioare, Născătoare de Dumnezeu și în cinstea Sfântului purtător de biruință, Gheorghe, care, precum a izbăvit pe fecioara de balaurul cel văzut, așa păzește fără prihană Biserica lui Hristos și pe tot sufletul credincios, cu ajutorul său. Dumnezeului nostru, slavă, în vecii vecilor. Amin.

 

 

 

.