Sfântul Apostol Tadeu a fost unul din cei șaptezeci de Apostoli ai Mântuitorului, de neam evreu, din cetatea Edesa și bun cunoscător al Legii vechi. Să se știe deci, că, după Tradiția Bisericii, acest Sfânt Tadeu este altul decât Sfântul Iuda sau Levi Tadeul, cel numărat între cei doisprezece Apostoli, și altul decat Iuda, fratele Domnului, scriitorul Epistolei lui Iuda, din Noul Testament, și fratele lui Iacov, zis, uneori, și Tadeul.
Suindu-se el în Ierusalim, pe când Sfântul Ioan Botezătorul propovăduia pocăința și apropierea Împărăției lui Dumnezeu, Tadeu a primit, și el botezul lui Ioan. A cunoscut, apoi, învățătura Domnului nostru Iisus Hristos și, văzând faptele Lui cele fără de asemănare, Tadeu a mers după El, și s-a numărat în ceata celor șaptezeci de Apostoli. Mai târziu, după Pogorârea Duhului Sfânt peste Apostoli, Tadeu s-a dus, trimis de Duhul Domnului, în cetatea Edesa, propovăduind Evanghelia. Primit bine de stăpânitorul cetății, cu numele Avgar, Sfântul Tadeu a istorisit tuturor pătimirea Domnului Hristos, Învierea și Înălțarea Lui la cer. A botezat pe domnitorul Avgar și pe cei din casa lui, vindecându-l, totodată, și de orice urmă de lepră. A botezat, de asemenea, și pe toți cei care ascultau cu evlavie învățăturile sale și credeau în Hristos. Cât timp a stat în cetatea Edesei, Apostolul Tadeu n-a încetat să propovăduiască sfânta credință, îndemnând, pe cei ce credeau la, zidirea lăcașurilor de închinare și sfințind, prin punerea mâinilor, slujitori la altarele Domnului. Deci, după o oarecare vreme, Sfântul Apostol, voind să răspândească sămânța Evangheliei și în alte părți, s-a pregătit de drum lung. Iar, la plecarea sa din cetate, domnitorul Avgar, drept mulțumire pentru lucrarea sa, de zidire sufletească, a vrut să-i dăruiască lui mulțime de aur. Dar Sfântul Tadeu n-a primit, zicând că, dacă pe ale noastre toate le-am lăsat, cum am putea primi cele străine? Plecând, astfel, din Edesa, Sfântul Tadeu a ajuns în Mesopotamia, unde a adus pe mulți la credință și a zidit biserici, iar, de acolo, a mers mai departe, prin satele și orașele Siriei, ostenindu-se mereu cu bunăvestirea lui Hristos, până ce a ajuns la Berit, cetatea Feniciei. Aici și-a încheiat Sfântul Tadeu apostoleasca lui strădanie și, botezând pe mulți, a adormit, cu pace, în Domnul.
Întru această zi, pomenirea Sfintei Mucenițe Vasa și a fiilor ei Teognie, Agape și Pistos (303-305)
Sfânta Muceniță Vasa a trăit în zilele împăratului Maximian, în cetatea Edesa și, însoțindu-se cu un slujitor idolesc, anume Valerie, a născut trei fii, pe Teognie, Agapie si Pistos. Ea i-a crescut pe ei în credința creștinească, căci era creștină, încă de la strămoșii săi. Deci, a fost pârâtă de bărbatul ei și a fost adusă înaintea judecătorului, unde a mărturisit că este creștină. Pentru aceea, a fost aruncată în temniță, împreună cu fiii ei. După aceasta, scoțând-o la judecată, au fost chinuiți fiii ei, sub privirile ei. Pe Teognie, cel dintâi, l-au bătut și după aceea, l-au spânzurat. Pe celălalt, Agapie, l-au jupuit de pielea capului, până la piept, dar el nu zicea nimic. Apoi, pe cel de-al treilea, l-a muncit în tot chipul. Iar maica lor, privind la pătimirea fiilor ei, îi întărea pe ei spre nevoință, și-i îndemna cu rugăminte. Și toți acești trei copii, suferind, cu bărbăție, chinurile pentru Hristos, au fost tăiați cu sabia. Și s-a bucurat Sfânta așa, maica lor, că a trimis, mai înainte, la Hristos pe iubiții săi fii. Și, punând-o din nou în legăturile temniței și chinuită fiind cu foamea, a luat hrana din mâna îngerului și s-a întărit spre pătimirea cea mare.
Deci, a fost dusă în Macedonia, după porunca judecătorului, și acolo, silind-o să aducă spurcată jertfă, ea nu s-a supus. Drept aceea, a fost aruncată în mare și apoi în foc; și din toate pătimirile acestea nevătămată a rămas. Au luat-o, apoi, în capiștea idolească și, acolo, Sfânta, luând pe idolul lui Jupiter, l-a aruncat la pământ și l-a sfărâmat. Deci, au dat-o spre mâncarea fiarelor, și ele nu s-au atins de ea. Drept aceea, văzând-o pe ea că nicidecum nu se pleacă, au poruncit ca să-i lege mâinile la spate și i-au sfărâmat toate mădularele, cu bătaie cumplita. Iar, la sfârșit, i-au tăiat cinstitul ei cap. Și așa, Sfânta și-a dat sufletul în mâinile lui Hristos Dumnezeu. Căruia se cuvine slava, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.
Întru această zi, cuvânt din Pateric
Un oarecare stareț, având dar duhovnicesc, zicea că la început, de când au venit în părțile acelea, intrând în vestita cetate Antiohia și îndemnat de multa sa credință, s-a sălășluit în părțile de sus, în peștera Sfântului Ioan Gură de Aur, ca să trăiască acolo. Iar, iubitorul de oameni Dumnezeu, Cel ce vroia mântuirea sa, ca să scape el de sminteli și de vrajbă, i-a arătat ce se întâmpla în Antiohia, tuturor celor ce trăiau acolo. Și iată cum: „Am văzut o fiară, ca un balaur foarte mare, fiindu-i tot trupul ca un râu de foc și gros, care înconjura și zbura prin toată cetatea Antiohiei și mânca fără de sațiu pe toți, de la mic până la mare, pe bărbați, pe femei, pe copii, pe preoți, pe călugări, și nu scăpa nimeni de mâncarea lui. Însă, acesta era dracul iubirii de desfătări, pe care, văzându-l, m-am înspăimântat și am fugit afară din cetate. Deci, am văzut pe cineva care îmi zicea: Vei face bine, dacă vei fugi de aici și te vei sui la munte, căci acest drac are putere numai aici, în cetate, nu și la munte. Apoi, fugind, am mers la munte, într-o mănăstire, dar nu eram încă deprins cu viața călugărească și nu mă pricepeam ce voi face. Deci, mi-a venit un gând ca acesta, zicându-mi să mă socotesc, acum, ca și când aș fi pe vremea Apostolilor, de la început, să caut, dar, să văd ce au învățat și ce au propovăduit Apostolii pentru mântuirea oamenilor. Deci, acestea gândindu-le, m-am așezat în mănăstire și, citind cele patru Evanghelii, mi-am ales, din ele, pentru mine, porunci ale Domnului și le purtam cu mine pe acestea neîncetat. Și de la început, adică, mi-am ales desăvârșita neagonisire, precum se cuvine călugărilor; și, după aceea, desăvârșita și cu dinadinsul pustnicie”. Și toate acestea, adică, le spunea acel mare stareț, despre începutul petrecerii sale în călugărie. Și cele ce a dobândit prin acestea, înfricoșătoare și mari daruri și descoperiri, nu avem vreme să le spunem acum, așa cum ne-a spus el viața lui, cea mai dinainte. Că și hrană a luat din mâna îngerului și alte înfricoșătoare lucruri, precum zice marele Apostol Pavel, pe care nu este slobod omului să le grăiască. Numai aceste puține cuvinte, ne-am silit a le spune, fiindcă am slujit noi la un stareț mare, ca acesta, care ajunsese la atât de mari daruri. Să mai spunem, iarăși, și faptul că acest mare stareț, precum spunea el însuși, a făcut o mănăstire și avea cu sine un ucenic, care petrecea singur în colibă. Iar starețul, singur, se liniștea și auzea pe draci, strigând și zicând că s-au supărat pe acești călugări, că, nu numai de stareț nu se puteau apropia, dar nici de ucenicul lui, fiindcă risipește și zidește și nu-l află pe el stând degeaba.
Acestea grăindu-le dracii, starețul a cunoscut cele despre sine, adică, faptul că darul lui Dumnezeu, cel ce era într-însul, gonea și risipea pe draci și ei nu puteau să se apropie de el. Dar, despre ucenic nu se pricepea ce înseamnă acel lucru, că, adică, risipește și zidește. Iar, după ce a înserat, mergând la ucenic, l-a întrebat pe el: „Cum îți petreci vremea?” Iar el, răspunzând, a zis: „Bine, părinte”. Apoi, starețul l-a întrebat pe el despre trândăvie. Iar acesta arătând cu degetele la niște pietre a zis: „Cu aceste pietre, zidesc un zid și, iarăși, îl risipesc și, aceasta făcând-o, nu simt trândăvirea”. Acestea, auzindu-le, marele stareț a cunoscut pentru care pricină nu puteau dracii să se apropie de el, fiindcă nu-l aflau niciodată pe el stând în zadar.
Drept aceea, bine zicea că risipește și, iarăși, zidește. Și, de acestea înștiințându-se, starețul și mai mult a îndemnat pe ucenic, la un lucru bun ca acela. Iar nouă ne zicea: „Știu că ucenicul nu avea nici un folos sau câștig trupesc, nici pentru el, nici pentru alții, dar, fiindcă nu stătea degeaba, necurații draci nu aflau vreme ca să-i facă rău. Iarăși, un alt stareț, de care scrie la Pateric, făcea același lucru, în alt chip, că, aflând o colibă lângă un lac, cu trestii, stătea și împletea coșnițe și le arunca pe ele în râu. Și aceasta o făcea nu pentru câștig, ci ca să se ostenească și să se liniștească. Dumnezeului nostru, slavă!
.
.
