Aceștia au trăit pe vremea păgânilor împărați Dioclețian și Maximian (284-305), a lui Lisis dregătorul, care era căpetenie peste ceata de oșteni a grănicerilor din Armenia, și a lui Agricola, stăpânitorul Capadochiei. Acești Sfinți credeau în Hristos, moștenind credința de la strămoșii lor, dar se ascundeau de frica tiranilor și a prigonitorilor. Iar dintre ei, Sfântul Eustratie era din orașul Aravraca, căpetenie în ceata lui Lisis. Deci, dorind el a mărturisit pe față dreapta credință și temându-se să nu-și piardă această dorință, din pricina îngrozitoarelor munci, a poruncit uneia din slugile sale să-i pună brâul în Biserica ce era în Aravracia. Pentru că, își zicea întru sine, supunându-se unui legământ, că, dacă preotul Avsentie și nu altul, când va intra în Biserică, va lua brâul, va fi semn că e ceasul să mărturisească pe Hristos, după voia lui Dumnezeu, și să îndrăznească, fără nici o frică, de cele ce aveau să urmeze; iar de-l va lua alt om al bisericii, va fi semn ca să mai țină încă ascunsă credința în Hristos și să nu se vădeasca nicidecum. Deci, văzând că încercarea a iesit după gândul său, că a luat brâul preotul Avsentie, încredințat că-i va izbândi cu bine mărturisirea lui Hristos, a ieșit înaintea lui Lisis, mărturisind cu îndrăzneală dreapta credință. Că, stând el alături de Lisis, ca un întâistătător în oștirea lui, pe când erau judecați și chinuiti niște creștini, care mărturisiseră mai înainte, atunci, el cel dintâi, a mărturisit că este creștin.

Deci, luându-i tiranul brâul, a poruncit de l-au desbrăcat, lăsându-l gol, și l-au pus jos de l-au bătut. Apoi, l-au legat cu ștreanguri și l-au ridicat și l-au ars cu foc pe dedesubt. I-au turnat apoi peste arsurile trupului apă amestecată cu sare și oțet, și l-au frecat pe coaste cu cioburi. Și, preaslăvită minune s-a făcut: că ieșind cu totul sănătos, a venit la credință și Sfântul Evghenie, care a mărturisit cu îndrăzneală și de bună voie, zicând că și el are același gând cu Sfântul Eustratie și aceeași cinste o dă lui Dumnezeu, ca și el.  Atunci, pe Sfântul Eustratie l-au încălțat cu încălțăminte de fier și l-au purtat, gonindu-l împreună cu Evghenie, din orașul Sevasta până la Nicopole. Deci, Mardarie, privind la această alergare și văzând pe Eustratie, un om atat de vestit, supus la chinurile acestea, îl fericea pentru răbdarea lui. Că, pentru credința în Hristos, măcar că era din neam cinstit și luminat, a ales a pătimi cele ce pătimesc făcătorii de rele. Și, luând sfat de la femeia sa, care și ea îl îndemna spre chinuirea aceea, și-a lăsat copilașii pe seama lui Dumnezeu și s-a dus de l-a ajuns pe Sfântul Eustratie, pe când îl goneau pe cale și i s-a alăturat lui și l-au legat și pe el lângă dânsul.

Deci, șezând Lisis la judecată, întâi Sfântului Avsentie preotul i-au tăiat capul, că a zis că este creștin. Iar pe Sfăntul Mardarie, pătrunzându-i gleznele, l-au spânzurat cu capul în jos și l-au ars pe spate cu țepușe înroșite în foc, și așa și-a dat sufletul la Dumnezeu. Sfântului Evghenie i s-a tăiat limba și i-au frânt fluierele picioarelor cu toiege și a murit întru acele chinuri. Iar Sfântul Orest, vrând să lovească pe străjer, s-a vădit că și el este creștin, că vrând să se întoarcă să arunce sulița, crucea pe care o purta la piept, s-a ivit în afară și el, întrebat fiind, a mărturisit, numindu-se pe sine rob al lui Hristos. Și a fost legat împreună cu Eustratie și au fost trimiși, amândoi la Agricola, socotind Lisis că aceasta este spre folos, ca Eustratie să nu mai aducă și pe alții la credința în Hristos. Deci, stând Sfântul Eustratie de față, înaintea lui Agricola, și arătând toată deșteptăciunea rătăcirii păgânești, că era iscusit întru înțelepciune, și preamărind rânduiala cea întru Hristos, s-a înfricoșat tiranul.  Apoi a dat în mâna Sfântului Vlasie, episcopul, diata ce făcuse în temniță și s-a împărtășit, de către acesta, cu Sfintele Taine. Și, de vreme ce Sfântul Orest a fost, mai înainte întins pe un pat de fier ars și întru aceasta și-a luat și sfârșitul, pe Sfântul Eustratie l-au aruncat într-un cuptor aprins și așa a luat cununa muceniciei. Iar pomenirea lor se face în biserica Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan, care se află aproape de sfânta Biserică cea mare.

Minunea celor cinci Sfinţi Mucenici

Dinaintea porților cetății Constantinopolului era o mănăstire, ce se numea Olimp, întru care era biserica zidită cu hramul celor cinci Sfinți Mucenici: Eustratie, Avsentie, Evghenie, Mardarie și Orest. Și era obicei vechi de venea împăratul și patriarhul în acea mănăstire, la praznicul ei, întru pomenirea acestor Sfinți Mucenici și dăruiau cele de trebuință monahilor. Că era pus așezământ de la cel ce zidise mănăstirea aceea, să nu agonisească nimic monahii, nici sate, nici vii, ci să se dea pe sine în purtarea de grijă a Sfinților Mucenici și să ia aminte la mântuirea lor. Și, de vreme ce se păzea porunca celui ce o dăduse, pentru aceea nu se depărtau nici Sfinții Mucenici, îngrijindu-se de cele de trebuință mănăstirii. Darul lui Dumnezeu obisnuiește, însă, să ne pună la încercare, ca și mai cu adeverire, să se arate, că cei ce nădăjduiesc spre Dumnezeu și caută spre El, nu se lipsesc de tot binele, mai vârtos decât cei ce-și pun nădejdea în bogăția lor.

Deci, Dumnezeu, purtătorul de grijă al tuturor, vrând și mai mult a proslăvi locul de pomenire al Mucenicilor Săi, răbdători de chinuri, și a cerceta cu darul Său pe cei ce slujeau lor și a-i mângâia în sărăcia lor, a rânduit să fie în vremea praznicului o furtună grozavă dinspre mare și ploaie multă și un frig foarte mare, încât nimeni din cetate n-a venit la hramul Sfinților Mucenici. Și, cântând Vecernia și canonul, monahii de acolo erau întristați, că nu aveau nici ce să mănânce, zicând: „Mâine dimineață vom pleca de la locul acesta și ne vom risipi, muncind fiecare, unde va putea să-și afle cele de trebuință”.

Iar, după ce s-a întunecat, a venit portarul către egumen, zicând: „Binecuvântează, părinte, să aduc la tine pe un bărbat, care a venit de la împărat cu două cămile încărcate”. Și, poruncind egumenul, a intrat un bărbat foarte luminat, zicând: „Împăratul v-a trimis vouă bucate și vin”. Și, făcând rugăciune, le-a pus în beci, și au mâncat toți din bucate și au băut vin. Și, încă fiind cu toți împreună, a venit portarul, spunând despre altul ce venea de la împărăteasă și, după ce l-a adus înlăuntru, acela a zis către egumen: „Iată, v-a trimis împărăteasa pește bun și zece galbeni”. Și, încă grăind aceasta, iarăși, a venit portarul, spunând de un bărbat ce fusese trimis de patriarh. Și, adus fiind înlăuntru, acela a dat egumenului vase bisericești, zicând: „Patriarhul a binevoit ca dimineață să slujeasca aici Liturghia”.

Și egumenul a zis către bărbații ce veniseră: „Precum Dumnezeu va voi, așa va face. Oare, voi veți pleca de aici?” Și ei au răspuns: „De vom avea loc aici, vom rămâne până dimineață”. Și a poruncit egumenul să-i ducă pe ei la casa de oaspeți. Și slobozindu-i pe dânșii, i-a întrebat egumenul despre numele lor. Și a zis cel ce venise de la împăratul: „Eu mă numesc Auxentie”. Iar cel de la împărăteasa a spus că-l cheamă Evghesie. Cel ce adusese vasele de la patriarh s-a numit pe sine Mardarie.

Iar, în vremea cântării Utreniei, au intrat în biserică doi bărbați. Și, după citirea Psaltirii, a zis egumenul: „Să se facă citire din pătimirile Sfinților Mucenici”. Și au zis monahii: „Să le lăsăm pe ele, că n-a venit nimeni din cetate la praznic”. Iar, un bărbat, din cei ce intraseră în biserică, pe care nu-l cunoșteau, a zis: Dați-mi mie cartea să citesc„. Și aceasta făcându-se, a ajuns istorisirea la locul unde zicea: A fost încălțat Eustratie cu încălțăminte de fier cu piroane ascuțite„. Și, oftând, a lovit în pardoseala bisericii cu toiagul ce-l avea în mâna sa și, înfigându-se,  toiagul a dat din sine ramuri și s-a făcut copac. Și a zis oarecine din cei ce ședeau în spatele lui: Oare, pentru tine ai făcut aceasta, Eustratie?Și a zis: Nu, puține sunt pătimirile mele, față de răsplătirile lui Dumnezeu. Ci aceasta s-a făcut pentru aceea ca să nu rămână praznicul acesta al nostru fără cei ce vin din cetate„. Și aceasta zicând el, toți cei cinci s-au făcut nevăzuți.

Deci, când a ieșit din biserică, egumenul a aflat beciul plin de pâine și de pește, iar butoaiele cele goale erau acum pline de vin. Atunci au vestit degrabă împăratului și patriarhului de minunea ce se făcuse și toți, venind, au proslăvit pe Dumnezeu și au mărit pe Sfinții Săi Mucenici. Iar toiagul ce se făcuse copac l-au frânt și l-au împărțit, pentru binecuvântare. Și multe tămăduiri neputincioșilor s-au făcut întru acea zi, cu rugăciunile Sfinților răbdători de chinuri.

.

Întru această zi, pomenirea Sfintei Muceniţe Lucia, fecioara (†304)

Aceasta a trăit pe vremea lui Dioclețian, fiind din orașul Siracuza, ce se află în Sicilia. Dorind viața curată, a fost logodită cu un bărbat fără voia ei. Și fiind mama ei bolnavă, s-a dus cu dânsa la Catania, ca să roage pe Sfânta Muceniță Agata, ale cărei moaște se aflau acolo, să o izbăvească pe mama sa de curgearea sângelui, și, ducându-se, a văzut în vis pe Sfânta Agata dând tămăduire maici sale, iar ei i-a proorocit mucenicia ce avea să ia pentru Hristos.

Deci, după cea s-a tămăduit mama sa, împărțindu-și averea la săraci, avea bună dorire a mărturisi pe Hristos. Și, fiind pârâtă de logodnicul său, a stat înaintea dregătorului Pashasie și acesta a poruncit de au dus-o într-o casă de desfrâu, ca să o rușineze. Cu harul lui Dumnezeu  a rămas însă curată, neputând nimeni să o mute din hotărârea în care se întărise. A fost pusă la chinuri, pe care le-a îndurat cu statornicie, fără a-și schimba gândul. Cu trupul plin de răni, a fost aruncată în temniță, iar apoi i s-a tăiat capul; și așa a luat cununa muceniciei.


Întru această zi, cuvânt din Pateric pentru cei dintâi călugări, pentru cei de acum şi pentru cei de pe urmă
    Sfinții Părinți ai Schitului, proorocind despre neamul cel mai de pe urmă, ziceau: „Ce am făcut noi înaintea lui Dumnezeu?” Și, răspunzând unul din călugări, mare cu viața, anume Ishirion, le-a zis lor: „Noi poruncile lui Dumnezeu l-am păzit cu fapta”. Iar ei, întrebându-l, din nou, au zis: „Dar cei de după noi, ce vor face?” Și le-a răspuns: „La jumătate din faptele noastre vor ajunge”. Și, iarăși, l-au mai întrebat, zicând: Dar călugarii cei mai de pe urmă ce vor face? Și le-a grăit lor: Aceia nu vor face nicidecum fapte călugarești. Însă vor veni asupra lor ispite și necazuri; și dacă în vremea aceea a ispitelor, fiind și aflându-se, vor suferi și vor răbda cu vitejie patimile și chinurile, apoi, ca aurul cel strălucitor, mai mari și mai buni decât noi și decât părinții noștri se vor afla înaintea lui Dumnezeu. Căruia este slava, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.

 

 

 

 

 

 

 

.