Acest Sfânt Nicon era din cetatea Neapole, când stăpânea acolo Cvintilian dregătorul. Se trăgea din tată păgân şi din mamă creştină şi era bărbat frumos la chip şi ostaş viteaz în războaie, biruind, cu suliţa şi cu sabia, acolo unde lupta era mai grea şi ocrotindu-se cu semnul Sfintei Cruci, cum învăţase de la maica sa, încât uimea pe toţi cu vitejia isprăvilor sale. Deci, întorcându-se, încununat de biruinţe, dintr-un asemenea război, a spus maicii sale gândul său, că voieşte a se boteza şi căuta aceasta să-l îndrumeze pe calea creştinătăţii şi în credinţa acestei învăţături. Şi era, atunci, vreme de prigoană, împotriva creştinilor, iar preoţii lui Hristos şi învăţătorii dreptei credinţe stăteau mai mult ascunşi, din pricina urgiei.

Deci, l-a îndemnat maica sa ca să plece spre părţile Răsăritului, unde, în munţi şi în insule, se aflau ascunşi mulţime de preoţi şi călugări ai Domnului. A călătorit, drept aceea, fericitul Nicon spre părţile Constantinopolului şi, ajungând în insula Chios, s-a apropiat de un munte şi, stând acolo, vreme de şapte zile, se nevoia în post, în privegheri şi rugăciuni. Şi i s-a vestit lui, noaptea, în vis, de un înger, în chip de preot, ca să se pogoare la mare şi, urcându-se într-o corabie, a mers la muntele Ganos. Şi, ca din întâmplare, i-a ieşit înainte episcopul Teodosie, în chip de monah, care era egumen acolo, peste o obşte de 190 de călugări. Şi de dânsul fiind învăţat, a primit fericitul Nicon creştinescul Botez, în numele Sfintei Treimi, împărtăşindu-se şi cu Sfintele Taine şi s-a făcut monah. Iar, trecând trei ani, acelaşi episcop l-a hirotonit preot, apoi, şi episcop l-a sfinţit pe el. Şi, dându-i sarcina de îndrumător al tuturor celor 190 de monahi, ce se adunaseră în jurul lui, bătrânul episcop îl sfătuia să plece, din acel munte, în Sicilia.

Deci, după sfârșitul episcopului Teodosie, a plecat fericitul Nicon cu cei 190 de monahi ai săi, mai întâi, în Mitilene şi apoi în Italia, iar, de acolo, după ce a îngrijit şi îngropat pe maica sa, fericitul s-a dus în Sicilia, asezându-se la muntele Tauromeniei. Şi, ducându-se vestea despre el, pe nouă din foştii lui ostaşi, de altadată, i-a adus la adevărata credinţă. Deci, a întemeiat, aici o mănăstire, cu bună rânduială, petrecând viaţă de folos oamenilor şi plăcută lui Dumnezeu, cu toată obştea celor 199 de ucenici ai săi.

A aflat şi dregătorul Cvintilian cele despre Sfântul și, trimițând îndată ostași, l-a adus la întrebare înaintea lui, cu toți ucenicii. Și nevoind ei să se întoarcă la păgâneasca cinstire a idolilor, i-a pus la pământ, i-a sfărâmat rău cu răni și, la sfârșit, le-a tăiat capetele, iar pe Sfântul Nicon l-au chinuit fără milă și, după ce l-au ars cu torțe, l-au târât pe pietrele drumului, în goana cailor, şi, zdrobindu-i chipul, i-au tăiat limba, apoi şi capul cu sabia. Şi aşa au primit de la Hrisots cununile Mucenicilor.

  Întru această zi, învățătura pentru cei ce s-au lepădat de lume

.

Oare știi, frate, câte zile ai suferit dinaintea porților mănăstirii până astăzi, când te-am primit pe tine? Deci, de te vei deprinde de la început la obiceiul mănăstirii și la fapta cea călugărească, atunci vei putea să călătorești bine pe calea aceasta, pe care ai dorit-o și rob al lui Hristos degrabă te vei face pe tine. Că, precum celor ce slujesc cu osârdie Domnului, slavă și cinste li s-a făgăduit, așa și celor ce se lenevesc și cu nebăgare de seamă se apropie de lucrul acesta călugăresc, osândă amară li se gătește. Că, mai de folos îți este, după Scriptură, a nu te făgădui, decât, făgăduindu-te, să nu împlinești, după cum s-a zis: „Blestemat este cel ce face lucrul lui Dumnezeu cu nebăgare de seamă”. Că, pentru aceea, atât de multe zile ne-am întors asupra cererii tale și nu voiam să te primim. Nu pentru că nu-ți voiam mântuirea ta, ci, ca nu cumva, primindu-te cu îndrăzneală și la întâmplare, să fim judecați de Dumnezeu, ca niște necunoscători și netrebnici și să te facem vinovat de o și mai mare osândă, ca unii ce, primindu-te degrabă și nedeprins încă fiind, cu deamănuntul, cu viața călugărească, să te afli, după aceasta leneș și fără grijă.

Pentru aceasta, precum, s-a zis, dator ești ca pricina lepădării de lume cu deamănuntul să o știi. Că, dacă aceasta o știi bine, vei putea cunoaște ce ți se cade ție să faci. Deci, lepădarea de lumea aceasta, să nu o socotești că nimic nu este, pentru că ea cruce și moarte însemnează. Drept aceea, să știi, de astăzi, că ai murit și te-ai răstignit, față de lume și lumea față de tine, după dumnezeiescul Apostol. Și să te deprinzi cu puterea răstignirii acesteia, de vreme ce nu mai viezi pentru tine, ci viază, întru tine Cela ce, pentru tine, S-a răstignit. Deci, cu acest chip, cu care Stăpânul pe cruce S-a răstignit, așa și noi să ne răstignim, adică, pentru dorințele și poftele noastre. Precum și dumnezeiescul David se roagă: „Cu frica lui Dumnezeu, să se pătrundă trupul tău”. Că, precum cel ce este răstignit cu trupul pe lemn, nu poate să facă precum voiește, sau gândește, așa și cela ce-și are gândul său pătruns de frica lui Dumnezeu, neabătut rămâne spre nici o voie a sa. Și precum cel răstignit pe cruce, nu se mai gândește la cele pământești, nici nu se supune voilor sale, nici nu se tulbură de dorirea vreunui lucru oarecare, nici nu se îngrijește să câștige cele pământești, nici nu se înalță cu mândria, nici nu răspunde împotrivă, nici cu urâciunea se ațâță, nici știe pomenire de rău, pentru ocările cele din trecut, ci ieșire cu moarte așteaptă, prin cruce, așa și cel ce, cu adevărat, s-a lepădat de lume și, pe frica de Dumnezeu, ca pe Cruce, s-a răstignit, în toate zilele, ieșirea din viața aceasta așteptându-și neabătut este și nemișcat spre orice poftă trupească.

.

 Întru această zi, cuvânt despre un negustor, care, venind la călugărie, s-a mântuit

.

    Cel dintre Sfinți, Părintele nostru Panufnutie se ruga lui Dumnezeu ca să-i arate lui, cu cine este asemenea? Și a auzit un glas, zicându-i lui: „Asemenea ești tu cu negustorul, care caută mărgăritarul cel bun. Deci, scoală-te, nu te lenevi, și vei întâmpina pe acela căruia ești asemenea”. Apoi, el ducându-se, a văzut pe un negustor din Alexandria, om cucemic și iubitor de Hristos, care făcea negustorie cu două grămezi de galbeni, și pogorându-se din Tebaida cea de sus, pe Nil, cu trei corabii, toată averea sa, cea din negustorie, o împărțea la călugării cei săraci. Încă și zece saci de linte aducea cu slugile sale.

Deci, întâmpinându-l, Pafnutie i-a zis lui: „Ce este aceasta, frate iubit ?” Iar el i-a răspuns: „Acestea sunt roadele negustoriei mele, care se aduc lui Dumnezeu, spre odihna drepților”. Și i-a zis lui Pafnutie: „Dar tu, oare, vei moșteni numele nostru?” Iar el a făgăduit că se va sârgui spre aceasta. Zisu-i-a, iarăși, Pafnutie: Până când, dar, faci negustorie cu lucruri pământești, de cele cerești neatingându-te? Deci, acelea de acum, să le parasesti, iar pe cele mai mari să le primești și Mântuitorului să-I urmezi; apoi, puțin viețuind, te vei duce la Dânsul”. Iar el s-a făgăduit că se va sârgui.

După aceea, nezăbovind cu slugile sale, și-a împărțit averea la săraci. Și suindu-se la munte, s-a închis pe sine la un loc, unde mai înainte alți doi se săvârșiră, și se nevoia, rugându-se lui Dumnezeu. Apoi, după ce a trecut puțină vreme, a lăsat trupul cel pământesc, dându-și obștescul sfârșit.

 

 

 

.