Acest Preacuvios Părinte al nostru Teodosie era din satul Mogarion, din ținutul Capadochiei, și se trăgea din părinți drepcredincioși Proeresie și Evloghia. A fost crescut de părinții săi cu bune obiceiuri și cu învățătură de carte. De foarte tânăr a primit treapta de citeț al bisericii și era iscusit cititor al sfintelor cărți, către popor, ca nimeni altul.

Și auzind în inima lui chemarea Domnului, să iasă din țara lui și să urmeze pe Domnul, a îmbrăcat haina și viața călugărească și a plecat la Ierusalim. În drum, s-a oprit în Antiohia, unde a dorit să vadă pe Sfântul Simeon Stâlpnicul, care l-a primit pe stâlpul său, strigându-l pe nume, fără a-l cunoaște, și i-a binecuvântat calea, proorocindu-i multe din cele ce aveau să i se întâmple. Ajuns la Ierusalim, după ce s-a închinat la Sfintele Locuri, se întreba mereu ce fel de viață călugărească se cuvenea să-și aleagă; cea singuratică, a sihaștrilor, sau viața cu mai mulți călugări, stând sub îndrumarea unui conducător înțelept și luminat, adică viața de obște? Și, hotărându-se pentru viața de obște, a stat sub ascultarea unui stareț, Longhin, cu bun neam și iscusit pe calea mântuirii.

La porunca starețului său, Sfântul Teodosie a condus o vreme o biserică, pe drumul spre Betleem. Simțind însă că laudele încep să-i schimbe inima, s-a retras într-o peșteră din munte, unde, la început, a primit ucenici mai puțini, apoi pe toți cei ce veneau la el.

Ca toți acești ucenici, Sfântul Teodosie a zidit o mare mănăstire aproape de Betleem, unde pentru prima data în Palestina, a rânduit toate, după legile vieții de obște, de unde și faima lui de „întemeteietorul vieții de obște.”

Mănăstirea lui era ca o adevărată cetate, cu patru biserici, trei bolnițe și locuințe deosebite pentru călugări și oaspeți de toate neamurile, câte erau acolo, viața desfășurându-se în cea mai desăvârșită tăcere și evlavie. Era o viață de înfrânare, de slujire a oamenilor și de rugăciune de zi și de noapte.

Cu toată vârsta înaintată, până la sfârșitul său, Sfântul Teodosie nu a schimbat nimic din asprimea vieții sale petrecută în post, în priveghere și în rugăciune. Timp de 30 de ani, din viața sa, nici pâine n-a mâncat, hrănindu-se cu legume și ierburi sălbatice. Era scump prieten duhovnicesc cu Sfântul Sava cel Sfințit și l-a învrednicit Hristos și cu darul facerii de minuni. N-a iubit bunurile pământești, ci, totdeauna, ajuta din ele pe săraci.

Și așa s-a mutat către Domnul, având 105 ani, în anul 529, la 11 ianuarie.

.

Pentru această zi, cuvânt din viata Sfântului Teodosie (de la Metafrast)

.

A fost în pustietate, aproape de Ierusalim, Preacuviosul Părintele nostru Teodosie, viețuind din copilărie, după plăcerea lui Dumnezeu, cu post, cu priveghere și cu rugăciune, iar, mai ales, cu milostenia ce făcea la săraci. Și l-a făcut pe el Dumnezeu mai mare să fie peste toți cei ce sunt împrejurul Ierusalimului. Și mănăstirea lui se chema a Născătoarei de Dumnezeu și, întru ea, fericitul făcea milostenie cu mare înțelepciune. Și s-a făcut Lavra Cuviosului Teodosie vestită și mărită și a așezat într-însa viața de obște. Și a dat Domnul în lavra aceea toată îndestularea, încât cei ce viețuiau într-însa se îmbogățeau nu numai cu lucruri bune și duhovnicești daruri, dar nici de cele de trebuință pentru trup, nimeni nu ducea lipsă. Și era odihnă acolo nu numai monahilor ci și mulțimilor, străinilor, nenorociților, săracilor, scăpătaților, bolnavilor și neputincioșilor, pentru că milostiv era Cuvisoul Teodosie și iubitor de oameni și îndurat, arătându-se că este tuturor părinte, cu inima dureroasă, tuturor prieten iubit, slugă tuturor și slujitor cu osârdie, rănile și bubele bolnavilor curățindu-le, sângele și puroaiele spălându-le, cu cei leproși vorbind față către față, mângâindu-i și cu mâinile sale hrănindu-i și toată slujirea făcându-le lor. Și arăta mare dragoste și celor ce veneau de pretutindenea, ospătându-i și odihnindu-i și cu toate cele de trebuință îndestulându-i. Și era Cuviosul tuturor adăpostire, de obște spiterie, de obște casă, de obște visterie a neputincioșilor, a flămânzilor, a celor goi și a străinilor. Pentru că toți se îndulceau din dragostea aceluia, din mila și din îndurările lui, și la el, nimeni nu era trecut cu vederea. Și vedeau aceasta cei ce slujeau la mese în mănăstire, că uneori se întâmpla să se pună și câte o sută de mese pe zi, pentru cei ce veneau, pentru străini și pentru săraci. Atât de iubitor de oameni și de iubitor de străini era Cuviosul părinte!

Iar Dumnezeu, fiind El Însuși dragoste, văzând pe plăcutul Său cu atâta dragoste față de aproapele, i-a binecuvântat mănăstirea lui, încât și atunci când era hrana puțină, ea se înmulțea nevăzut și sătura astfel multe mii de oameni. Așa, odată, o foamete mare fiind în Palestina, o mulțime de săraci și de scăpătați, s-au adunat pentru Duminica Floriilor, și, venind ei la porțile mănăstirii ca să-și ia obișnuita milostenie, s-au întristat ucenicii și i-au spus Fericitului, că n-au atâta hrană, ca să dea la cei fără de număr, care cereau. Iar el, cu mânie căutand la ei, i-a mustrat pentru necredința lor și a zis: „Degrabă să deschideți porțile, ca toți să intre.” Deci, intrând săracii și scăpătații, au șezut pe rând. Iar Cuviosul a poruncit ucenicilor ca să pună înaintea lor pâine și au mers ucenicii mâhniți la cămara cea cu pâine, socotind că nu vor afla nimic. Și, deschizând cămara, au văzut-o plină plină de pâini. Că mâna lui Dumnezeu, Purtătorul de grijă al tuturor, a umplut-o pe ea, pentru credința robului Său. Și au lăudat frații pe Dumnezeu, pentru o minune ca aceea și s-au minunat de nădejdea cea mare a părintelui lor.
Și iarăși, praznic în mănăstirea lor fiind, în ziua Adormirii Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, și popor mult la praznic venind, iar bucate nefiind ca să pună înainte, la atâta mulțime, Cuviosul Teodosie, căutând spre cer și puține pâini binecuvântând, a poruncit să le pună pe ele înainte. Și s-au săturat mulțimile, Dumnezeu înmulțind precum, oarecând, cele cinci pâini, și încă și pentru cale, fiecare și-a luat lui, din destul. Iar din prisosințele cele rămase, adunându-le frații, multe coșuri au umplut și, uscându-le la soare, au mâncat din ele nu puțină vreme. De multe ori, mii de oameni adunați fiind la mănăstire, se părea că nici marile butoaie nu le vor fi lor destule spre adăpare, la atâtea suflete, dar, iată, toiț din destul erau hrăniți, cu mâinile Hrănitorului, Celui ce nu știa de lipsă. Și a zidit Cuviosul și multe case pentru străini, și felurite bolnițe, unele pentru monahi, altele pentru mireni, precum și bolniță pentru cei trecuți și îmbătrâniți în osteneli. Și încă cerceta și pe cei ce erau în munți și în peșteri și se îngrijea pentru dânșii, arzând de îndurare, ca un tată pentru fiii săi. Și purta de grijă și ale trupului, cât și de ale sufletului, învățându-i și dojenindu-i și pe mulți izbăvindu-i din înșelăciunea satanei.

Și minunat lucru era la dânsul și aceasta că, neînvățat fiind la învățătura cea din afară și neiscusit fiind nici în cărțile elinești, cu atâta îndestulare de cuvinte făcea învățătură, încât nici de ar fi străbătut cineva desăvârșit toată învățătura ritoricească, cea cu frumoasă vorbire, n-ar fi putut să se asemene lui. Că învăța și din înțelepciunea cea omenească, dar și din darul Duhului lui Dumnezeu, Care grăia în taină către dânsul, ca și către un alt Ieremia: „Iată, am dat cuvintele Mele în gura ta”. Și grăia Fericitul unele de la sine, multe și alese, altele din cuvintele Apostolilor și din așezămintele părinților, altele din cuvintele cele pustnicești ale marelui Vasilie, căruia îi era următor și cu viața, dar următor era și scripturilor celor înțelepte, ale acestui de Dumnezeu iubitor. Dintre toate învățăturile lui multe și mari, să pomenim deci măcar una din învățăturile lui mici, această pildă:

„Rugu-mă vouă, fraților, pentru dragostea Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce S-a dat pe Sine pentru păcatele noastre, să nu stingem grija cea pentru sufletele noastre, ci să ne întristăm pentru deșertăciunile vieții trecătoare, să pornim spre cele viitoare întru mărirea lui Dumnezeu și a Fiului Său. Să nu petrecem în lenevire și în slăbirea faptelor bune, trecându-ne ziua de astăzi cu trândăvie și amânând pe mâine începutul lucrului celui bun, ca să nu rămânem fără fapte bune, în fața Celui ce le cere de la sufletele noastre și să ne găsim afară de cămara cea de bucurie. Că în zadar și fără folos vom plânge pentru vremea cea rău petrecută a vieții noastre, tânguindu-ne atunci când aceasta tânguire de nici un ajutor nu va mai fi, celor ce se căiesc. Acum este vremea bine primită, acum este ziua mântuirii. Acesta este veacul pocăinței, iar acela al răsplătirii. Acesta este al ostenelii, iar acela al luării de plată. Acesta al răbdării, iar acela al mângâierii. Acum Dumnezeu este ajutător celor ce se întorc din calea cea rea, iar atunci va fi înfricoșat întrebător al faptelor celor omenești, al cuvintelor și al gândurilor, înaintea Căruia nimic nu este cu putință a se tăinui. Acum de îndelungă răbdarea Lui să ne îndulcim, iar atunci vom cunoaște dreapta Lui judecată, când vom învia, unii spre munca veșnică, iar alții spre viața veșnică, și vom lua fiecare, după faptele noastre. Și noi întârziem ca să ne supunem lui Hristos, Celui ce ne cheamă pe noi întru cereasca Lui Împărăție! Au nu ne trezim? Au nu ne întoarcem de la viața cea deșartă spre împlinirea Evangheliei? Cu ce ochi vom privi ziua Domnului cea înfricoșată și înspăimântătoare, întru care pe cei ce vor fi de-a dreapta lui Dumnezeu și care se vor apropia de Dânsul prin fapte bune, El îi va primi în împărăția Sa cea cerească, iar pe cei de-a stânga, goniți pentru lipsa faptelor bune, îi va mânca gheena focului, întunericul cel veșnic și scrâșnirea dinților, veșnica pierzanie? Zicem și noi că suntem dornici de Cereasca Împărăție, dar cum să o câștigăm, dacă de aceasta nu ne îngrijim. Și, neostenindu-ne la poruncile Domnului, câtuși de puțin, în deșertăciunea minții noastre, nădăjduim să câștigăm o cinste întocmai ca a celor care s-au luptat până la moarte împotriva păcatului!…” Așa Cuviosul, învățând pe ucenicii săi, îi povățuia pe ei spre cea nelenevoasă sârguință la mântuire.

Odată, iarăși, se apropia ziua cea mare a Paștilor și foarte erau lipsiți, din pricina dării și a împărțirii, nici pâine, nici unt, nici altceva nu aveau. Deci, au venit frații la Cuviosul, mâhnindu-se, că cei ce nu aveau nimic la acel sfânt praznic. Iar el, mângâindu-i pe dânșii, le zicea: „Fiilor, Dumnezeu, Cel ce a făcut minuni cu părinții noștri israeliteni în pustie, hrănindu-i, Același și cu noi, săracii, va face milă, fără numai să răbdați și Dumnezeu nu ne va părăsi, nici nu ne va lăsa pe noi.” Iar, în Sâmbăta cea Mare, apunând soarele, iată, cineva cu două cămile, a venit la mânăstire, aducându-le tot felul de bucate. Și primindu-le, au lăudat pe Dumnezeu cu mare bucurie.
Așa, sunt fraților, florile și roadele milosteniei celor credincioși. Că știe Dumnezeu să facă voia celor ce se tem de El, aici și în veacul ce va să fie. Căruia este slava, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.

 


Mai multe despre Sfintii zilei gãsiti în Vietile Sfintilor