Pomenind de acest ucenic al său, Sfântul Pavel scrie că Timotei cunoștea Sfintele Scripturi din pruncie și că se bucura de un nume bun între creștinii din țara lui. Aceste bunătăți și alte daruri de inimă, de minte și de zel neobosit, au îndemnat pe fericitul Pavel să ia aminte și să-l ia pe Timotei ca tovarăș de lucru apostolesc, tot timpul vieții sale, școală și slujire în care fericitul Timotei s-a dovedit tototdată și un adevărat om al lui Dumnezeu, dar și un iubit fiu duhovnicesc și apostol, ucenic al marelui Apostol.
Deci, a însoțit pe Pavel, propovăduind împreună cu el pe Hristos, în Efes, în Corint, în Macedonia, în Atena, la Roma, la Ierusalim, în Spania și în alte multe locuri și a avut partea fericită să fie închis, pentru Domnul nostru Hristos, mărturisind credința în fața unui mare număr de martori. A fost hirotonit episcop de Efes, de Sfântul Pavel, la întoarcerea acestuia de la Roma, către anul 64 și, rămânând în Efes, i s-a încredințat și grija bisericilor din Asia, măcar că era încă tânăr și nedeprins la cârmuirea Bisericii lui Dumnezeu. Drept aceea, s-a învrednicit a i se scrie două epistole, una din Macedonia, alta din Roma, unde Pavel era închis a doua oară, epistole din care se vede cât era de iubit și îndrumat de marele său dascăl, epistole care se pot citi și astăzi în șirul Epistolelor pastorale din Noul Testament: „Adu-ți aminte și înflăcărează darul lui Dumnezeu, care este întru tine, prin punerea mâinilor mele”, îi spune el îndeosebi. În cea de a doua epistolă, mai ales, Pavel, presimțind că i se apropie sfârșitul, îi mărturisi lui Timotei dorința lui de a-l vedea la Roma, înainte de a muri.
Și a păstorit acest fericit Timotei, ca episcop, marea cetate a Efesului, înainte și în vremea surghiunirii Sfântului Evanghelist Ioan, în insula Patmos. Și așa, împlinindu-și cu vrednicie lupta cea bună a sa, bine și neștirbită păzind, adică vistieria credinței și a vieții creștine și hirotonind mulți urmași, diaconi, presviteri și episcopi, Bisericii lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Timotei s-a mutat la Domnul, fiind ucis cu pietre și cu pari la sărbătoare barbară din Efes, Catagrion numită, în anul 97, în zilele împăratului Nerva-Traian. Iar sfintele lui moaște au fost aduse la Constantinopol și așezate în biserica Sfinților Apostoli, din porunca împăratului Constanțiu, fiul marelui Constantin, la anul 356.
Întru această zi, pomenirea Sfântului şi Preacuviosului Mucenic Anastasie persul (†628)
Deci, prădând perșii locurile sfintei cetăți a Ierusalimului au prins mulțime de robi și a fost luat de dânșii și cinstitul lemn al Cinstitei Cruci, pe care Iisus Hristos, Domnul, a răbdat patima cea după trup; și se dusese vestea de minunile ce făcea Sfânta Cruce în țara lor, încât se zicea: „Dumnezeul Creștinilor a venit la noi.” Deci, deodată, i s-a aprins lui Magundat sufletul în taină și, fiind biruit de Darul lui Dumnezu, încerca cu multă osârdie să cunoască taina credinței și, aflând de la un credincios toată rânduiala crucii, a crezut în Hristos.
Și avea Magundat un frate după trup și erau amândoi în ceata aceluiași conducător, trimis cu oastea sa, de împăratul Persiei, la război în împărăția grecească. Deci, aflând că la Calcedon, împăratul Eraclie a înfrânt armatele perșilor, Magundat s-a despărțit de fratele său și a mers la Ierapolis și, aflând un argintar, de același meșteșug cu el, a rămas o vreme lucrând acolo, iar, mai apoi, s-a dus la Ierusalim și, botezându-se în sfânta cetate, s-a numit Anastasie. Deci, alegând el viața monahicească, a mers la mănăstirea Sfântului Sava și a luat sfânta schimă a monahilor. Și a străbătut acolo toată calea cea sfântă ce duce pe om la fapta cea bună, că, învățând sfintele cărți și psaltirea pe de rost, dar, mai vârtos, pornindu-și și mai înfierbântat dorul ce avea către Dumnezeu, se ruga să-și săvârșească viața prin mucenicie și prin sânge, iar, văzând pe pereții bisericilor chipurile sfinților și citind din cărți, ca și cum ar fi fost aievea, mult se aprindea spre urmarea acestora.
Iar când s-au împlinit șapte ani de la venirea lui în mănăstire, i s-a arătat lui în vis, că s-a apropiat de el un bărbat luminat, ținând un pahar de aur plin de vin zicându-i: „Primește și bea.” Și, luându-l el, l-a băut tot. Și încă în somn fiind, înțelegea că acesta era semnul cel dorit de el, al poftei ce avea sădită în inima sa, ca să mărturisească pentru Hristos. Și, încă praznicul Sfintei învieri fiind, împărtășindu-se cu Sfintele Taine, a ieșit din mânăstire și s-a dus în Cezareea Palestinei. Și, în aceea vreme, perșii stăpâneau Palestina și locuiau acolo.
Deci, mergând el pe ulițe și văzând pe vrăjitorii perși și vrăjile lor, și mult batjocorind cele ce făceau ei, iar pe sine numindu-se că este creștin, a fost prins de dânșii și adus la Marzavan, domnul lor. Și stând cu îndrăzneală în fața lui și mărturisindu-se că este creștin, acela a poruncit să fie pus în lanțuri și să care pietre. Și, mergând la osândă, mulți din neamul lui își băteau joc de el, smulgându-i barba, rupându-i haina, și tot felul de batjocuri aruncând asupra lui, că socoteau credința în Hristos o ocară adusă neamului lor. Și, bătut fiind foarte rău, a fost adus în fața lui Cosroes, împăratul perșilor. Și, mărturisind pe Hristos și neprimind a se întoarce, iarăși, spre legea lor cea păgânească, după ce a fost bătut cu toiege fără milă, l-au spânzurat de o mână, atârnându-i o piatră dedesupt. Deci, rămânând neclintit în credință, i-au pus un laț de grumaz și, abia răsuflând, i-au tăiat capul.
Și așa s-a săvârșit în Domnul Sfântul Mucenic Anastasie persul, la 22 ianuarie anul 628.
Întru această zi, cuvânt din Pateric, despre un stareţ şi un demon
.
S-a suit odinioară un stareț, din Schit în Ternuf, unde locuia singur; și i-au adus lui, pentru osteneala postului, puțin vin. Însă oarecine, auzind de dânsul, a adus la el pe un îndrăcit. Deci, a început demonul a cleveti pe bătrân și a zice: „Au la acest băutor de vin m-ați adus adus pe mine?” Iar starețul, smerindu-se nu voia ca să-l scoată pe el deodată. Însă, pentru că-l ocăra demonul, i-a zis: „Cred lui Hristos, că nu voi sfârși să beau paharul acesta, până ce nu vei ieși tu, demone.” Și cum a început starețul a bea, a strigat demonul tare și a zis: „Mă gonești pe mine, o bătrânule!” Și mai înainte până a nu sfârși paharul de băut, a ieșit dracul, prin voia lui Hristos.
Întru această zi, cuvânt al Preacuviosului Părintelui nostru Efrem Sirul, de suflet folositor
.
Să nu-ți cheltuiești toată vremea vieții tale întru grija trupului tău. Ci, când va flămânzi trupul și hrană va cere, adu-ți aminte că și sufletul tău de aceeași hrană are trebuință. Și, precum trupul, dacă nu se va împărtăși de hrana cea trupească, moare, așa și sufletul, dacă nu se va împărtăși de cea duhovnicească. Că îndoit este omul: și cu suflet și cu trup. Și pentru aceasta zicea Iisus: „Deci, tu, iconomule, dă pe cele ale sufletului, sufletului, și pe cele ale trupului, trupului.” Nu numai pe trupul tău să-l hrănești, iar pe suflet să-l lași lipsit și mort de foame. Pentru acest fel suflet zice Apostolul: „Iar văduva care se ospătează numai cu trupul, moartă este de vie.” (Tim. 5, 6). Deci, să nu lași sufletul tău să moară de foame deci hrănește-l pe el cu cuvintele lui Dumnezeu, cu psalmi și cu laude și cu cântări duhovnicești, cu citirile dumnezeieștilor scripturi, cu ajunări și cu privegheri, cu lacrimi și cu milostenii; cu nădejdea și cugetarea bunătăților celor ce vor să fie, celor veșnice și nestricăcioase. Acestea și cele asemenea acestora sunt hrana și viața sufletului.
Pentru care și marele Prooroc zicea: „Făcutu-mi-s-au lacrimile mele pâinea ziua și noaptea” (Psalm 41, 3). O, fericit suflet al Proorocului David, încăperea și sălașul Sfântului Duh ! În fiecare zi și noapte plângea. Iar noi nici măcar un ceas nu voim să ne umilim și să ne pocăim. O, câtă bucurie se face în cer, când omul păcătos pe pământ va lăcrima și va lepăda obiceiul cel rău și va urî păcatul și va zice: „Spre toate poruncile Tale m-am îndreptat, toată calea nedreaptă am urât.” (Psalm 118, 128). Să nu fii obraznic, ca să nu fii urât de toți să nu-ți pricinuiești semeție, să nu dai odihnă niciodată trupului tău, ca să nu se facă greutate sufletului tău, defăimarea să nu-ți răpească dorința ta, deznădajduirea să nu-ți încuie pocăința ta, trufia să nu te tragă în jos de la ceruri, să nu vădească grăirea cele ascunse ale tale, invidia ta, să nu întunece pe cineva. Nebunia să nu orbească priceperea ta. Să nu întunece trândăvia înțelepciunea ta, să nu domnească prostia peste mintea ta, nesocotința să nu schimbe chibzuința ta, nici altceva din cele oprite, tăinuindu-se de minte, să intre pe ascuns în inima ta și să te fure de la Împărăția lui Dumnezeu. Ci, trezește-te, după cum este scris, cugetând ziua și noaptea, ca nu cumva cel rău să afle mintea ta deșartă de cugetarea cuvintelor lui Dumnezeu și să-și semene, întru dânsa, sămânța sa.
Vrednic de jale și ticălos este cela ce este departe de dragoste, căci visând și batjocorind, își trece zilele lui. Cine nu va plânge pe omul acela, care este departe de Dumnezeu ? Că zic voua, fraților, că cela ce nu are dragoste de Dumnezeu, vrășmaș al lui este. Că nemincinos este cela ce a zis: „Oricine urăște pe fratele său, este ucigaș de oameni.” (loan 3, 15). Căci cela ce nu are dragoste este prieten al diavolului, vas al trufiei, împreună vorbitor al celor ce grăiesc de rău, al mândriei lucrător și, pe scurt, unealtă este a diavolului. Vrednic de jale și ticălos este acela ce nu a câștigat răbdare, căci el se vântură de vânt, ocară nu suferă, în necazuri este leneș, la supunere cârtitor, la ascultare împotrivitor, la rugăciune trândav, la întrebări pregetător, la schimb de cuvinte viteaz. Cela ce nu are răbdare, multe pagube pătimește și a se apuca de fapta cea bună, unul ca acesta nu poate. Ci, mai vârtos, se împotrivește și pe cei ce sporesc îi pizmuiește. Iar fericit este omul acela care nu se mânie cu înlesnire, și mânia n-o primește, cela ce duhul iuțimii nu-l are și pe Duhul cel Sfânt nu-l întărâtă. Unul ca acesta de toți se slăvește, este lăudat de îngeri și de Hristos iubit este. Trupul acestuia și sufletul lui totdeaua sunt sănătoase. Iar cela ce de duhul iuțimii este ținut, de multe ori, din lucru de nimic, se mânie și cu adevărat vrednic de jale și ticălos este. Cela ce se mânie își ucide sufletul.
Mai înaltă decât toate lucrurile cele bune și decât toate faptele bune, este dragostea, tot așa, decât toate păcatele mai grea este ura de frate. Căci, cela ce urăște pe fratele său, petrece în moarte. Și cela ce oprește plata și cela ce urăște pe fratele său se vor osândi în locul cel cumplit de chin al ucigașilor. Deci, când vei păcătui, să nu aștepți învinuirea și mustrarea de la altul, ci, înainte de a fi învinuit și certat, prihănește-te tu însuți de cele făcute de tine. Și la mărturisire aleargă și să nu te rușinezi, căci ai lucrat cele ce te rușinează, și nu te-ai rușinat, și acum te rușinezi de graiurile, care te îndreptează pe tine? Spunele aici, ca să nu le spui acolo, nevrând. Că mărturisirea păcatelor se face piezare greșelilor. Că, oare, pentru că nu le știe, vrea Dumnezeu să le cunoască? Nu. Ci vrând ca noi, întru simțirea celor greșite să venim, prin mărturisire. Oare, vreun lucru greu și împovărător cere de la noi Dumnezeu? El cere zdrobirea inimii, umilința gândurilor, mărturisirea greșelilor, stăruința dureroasă și cu toată puterea, iar după mărturisire și iertarea păcatelor, îți cere și păzirea de păcate, de aici înainte. Că mai bun lucru este, adică, a plânge și a te tângui, aici, în această scurtă și vremelnică viață, decât, aici, să râzi și apoi să te duci acolo și să fii chinuit în veacul veacului. Te rușinezi, însă, și te înroșești să-ți spui păcatele ? Dar rușine este, mai vârtos, a păcătui și a nu mărturisi. Zii gândului tău că, dacă acum nu se va mărturisi, atunci și acolo le vei mărturisi toate în mijlocul priveliștii a toată lumea, când mai multă este osânda, când mai mare este vădirea și mustrarea; deci, când este trebuință de mărturisire, să nu ne rușinăm; nici să întârziem. Că nu este rușine când ne mărturisim păcatele, ci îndreptare și faptă bună, că de n-ar fi așa, n-ar avea plată mărturisirea. Ascultă ce se zice: „Spune-ți, dar, tu întâi păcatele, ca să te îndreptezi, că nu pentru a te chinui îți poruncește ție să te mărturisești, ci ca să fii iertat.”
Deci, să facem mărturisirea cu tot dinadinsul, nu pentru fapte numai, ci și pentru graiuri și gânduri. Și să ne sârguim după asemănarea greșelilor și pocăința să o arătăm. Să întrebăm cugetul și mult să îl certăm ca să nu îndrăznească, după îndreptare, să cadă, iarăși, în acea prăpastie a păcatului, temându-se de osânda rănii celei dintâi. Deci să ai o carte a cugetului, în care să scrii păcatele cele din fiecare zi, și, în fiecare zi, pune-ți înainte cartea și socotește lucrul cel bun și cel rău, pe care l-ai lucrat. Și adu-ți aminte de răul cel de foc, de viermele cel neadormit, de iadul cel amar, ca prin frica muncilor, lucrul cel bun să-l adaugi, iar pe cel rău să-l scazi. Să lăcrimăm mai înainte de vreme, ca să nu scrâșnim din dinți, întru acea vreme. Să plângem vremelnic, ca prin această jertfă să fim plăcuți lui Dumnezeu. Cu apa aceasta adăpându-se, omul aduce roadă. Cu apa aceasta țarina se spală, cu apa aceasta focul se stinge, întunericul se luminează, legăturile se dezleagă, cei rătăciți se întorc, toți se mântuiesc, Dumnezeu se proslăvește. Cu apa aceasta și Petru și-a spălat întinăciunile făcute de dânsul, că, ieșind afară, a plâns cu amar. Dumnezeului nostru, slavă!
.
