Dintre aceștia, Sfântul Atanasie a trăit în zilele marelui împărat Constantin (306- 337) și sub toti împărații, până în vremea lui Valens împăratul (364-378). Era din cetatea Alexandriei și, după neam, mai mult egiptean decât grec. Copil fiind, el a cunoscut vremea prigoanelor, care l-au călit pentru mărturisirea credinței. A crescut învățând carte în lumea Bisericii și a poporului de care era iubit.

Era numai diacon când, însoțind pe episcopul său, Sfântul Alexandru din Alexandria, Atanasie a fost la Sinodul cel dintâi de la Niceea (325), unde cu dovezi nezdruncinate a arătat rătăcirea lui Arie și a cerut osândirea ereziei lui. Și s-a statornicit la Niceea învățătura de totdeauna a Bisericii, că Iisus Domnul și Mântuitorul lumii este Dumnezeu ascuns în om, Dumnezeu adevărat, de o ființă cu Tatăl și nu o simplă făptură, cum zicea Arie, și credința aceasta o mărturisim noi și astăzi, când zicem Simbolul credinței, Simbol care atunci la Niceea a fost întocmit. Învățătura aceasta este piatra de temelie a Creștinătății.

Ajuns episcop și patriarh în Alexandria, toată viața Sfântului Atanasie a fost o luptă contra ereziei lui Arie și o luptă pentru mărturisirea de credință de la Niceea, o luptă de 45 de ani, trebuind să îndure 5 izgoniri de pe scaunul său, mărturisind până la capăt dreapta credință, ca un adevărat stâlp al Ortodoxiei.

A ținut tot timpul legătura frățească cu Sfântul Antonie și cu monahii din Egipt și adesea, la nevoie, se ascundea printre ei. Iar când a fost izgonit în Apus, în Galia, în Iliric și la Roma, a chemat tot Apusul la apărarea credinței de la Niceea, ca un străjer al Ortodoxiei, făcându-se una cu ea și luptând pentru mărturisirea ei prin cuvânt, cu fapta, cu cărțile pe care le-a scris.

La 77 de ani, întors la scaunul său, după a 5-a izgonire, după 45 de ani de luptă, încununat de vrednicii și de pătimiri pentru dreapta credință, Sfântul Atanasie cu pace a adormit în Domnul (373), iar Biserica, cinstindu-l ca pe un mare Părinte al Ortodoxiei, îl număra în ceata Sfinților ei.

Și Sfântul Chiril a fost tot din Alexandria, însă în zilele binecuvântatului și binecredinciosului împărat Teodosie cel Mic (403-450), fiind nepot lui Teofil, patriarhul Alexandriei și următor la scaunul acestuia (412). Și era desăvârșit învățat în cărțile Bisericii, în cărțile grecești și latinești, mai ales era iscusit în filosofie și în fapte bune.

Deci, a strălucit mai vârtos între anii 420-433, fiind reazim și ajutor celui de al treilea sinod ce s-a făcut la Efes (431), unde s-a condamnat învățătura răucredinciosului Nestorie, care înțelegând greșit taina întrupării lui Dumnezeu, nu numai că nu cinstea pe Maica Domnului, ci mai vârtos neîncetat o defăima. Și nevrând Nestorie să-și cunoască rătăcirea lui, împăratul a hotărât adunarea celui de al treilea Sinod, la Efes.

Drept, aceea, laolaltă cu toată credința creștinătății de totdeauna, Sfântul Chiril, împreună cu tot Sinodul celor peste două sute de episcopi adunați la Efes, au statornicit, contra lui Nestorie, dreapta învățătură că Domnul Hristos este nu numai Om adevărat, dar și Dumnezeu adevărat, și, de aceea, Preacurata Fecioara Maria, care L-a născut, nu este numai o Născătoare de om sau de Hristos, cum învăța Nestorie, ci merită numele de Născătoare de Dumnezeu după trup (nu după dumnezeire), ca una care a primit să dea trup de om lui Dumnezeu, ca una din care Fiul lui Dumnezeu cel veșnic a luat trupul Său de om, cu care a mântuit lumea. Ea este Născătoarea trupului lui Dumnezeu și nu Născătoarea trupului unui simplu om și trebuie cinstită după cuviință.

Strălucind, deci, cu râvna aceasta a lui pentru dreapta cinstire a lui Hristos și a Maicii Domnului în Biserică, atât la Sinod, cât și prin cărțile pe care le-a scris, și Strălucind și prin multe alte bunătăți, Sfântul patriarh Chiril din Alexandria a răposat cu pace în Domnul (444), la adânci bătrâneți, Biserica numărându-l între marii Sfinți Ierarhi și Dascăli a toată creștinătatea.

Întru această zi, cuvânt din Pateric, că bine este a se osteni călugării

A venit un călugăr la egumenul Siluan, din muntele Sinai, și, văzând pe frați lucrând, a zis starețului: „Să nu lucrați lucrare pieritoare, că Maria partea cea bună și-a ales.” Iar starețul a zis ucenicului său Zaharia: „Să duci pe fratele acesta în cămara cea deșartă.” Iar când au început frații a mânca, se uita cel închis prin ferestruică și aștepta, doar îl vor chema și pe el la masă. Și fiindcă nu l-a chemat pe el nimeni, sculându-se, a venit la Stareț și a zis: „Poate nu mâncați astăzi, părinte ?” Și a răspuns starețul: „Acum noi am mâncat.” Iar fratele a zis: „Dar pentru ce nu m-ați chemat și pe mine?” Și i-a grăit lui starețul: „Tu ești om duhovnicesc și nu ai trebuință de mâncarea aceasta, iar noi trupești suntem și trebuie să mâncăm, pentru aceasta ne și ostenim lucrând, iar tu, fiindcă ți-ai ales partea cea bună, să citești cărțile și să te hrănești cu cuvintele cele duhovnicești.”

Deci, acestea auzindu-le fratele acela, a pus metanie până la pământ, cerându-și iertare. După aceea, i-a grăit lui starețul: „Frate, fiecărui om, de mare folos îi sunt ostenelile, că, până și Maria, din pricina ostenelilor Martei a fost lăudată la cină.”

Întru această zi, cuvânt despre Sfântul Chiril, patriarhul Alexandriei

Sfantul acesta Chiril, om fiind, macar ca era atat de inaintat in sfintenie, avea inca oarecare patima omeneasca, dar a indreptat-o pe aceasta in chip minunat. Ascultati care era patima si indreptarea ei: Fiind marele Chiril rudenie si nepot patriarhului Teofil, vrajmasul Sfantului Ioan Hrisostom, si crezand adevarate toate mincinoasele invinuiri care le graia unchiul sau Teofil contra Sfantului Ioan Hrisostom, nu din rautate, ci din prea mare incredere in unchiul sau, fericitul Chiril se pornise si el asupra sfintitului si dumnezeiescului Hrisostom, avand manie asupra lui, nu numai cand acesta traia, ci si dupa moartea lui. Pentru aceasta, nu voia nici sa-l pomeneasca in pomelnicele celorlaiti patriarhi, precum era si este obiceiul.

Deci, Apotic, atunci patriarh al Constantinopolului, a scris catre fericitul Chiril o scrisoare, aratand ca si el a fost o vreme vrajmasul lui Hrisostom, dar, mai pe urma, cunoscand nevinovatia si curatia acelui barbat sfant, s-a pocait din greseala lui si a pomenit numele lui Hrisostom impreuna cu ceilaiti Sfinti, si-l sfatuia frateste pe Sfantul Chiril, sa scrie numele lui Hrisostom in pomelnice si sa-l pomeneasca. Insa Chiril nu-l asculta, nevoind sa defaime sinodul tinut impotriva lui Hrisostom, pe vremea unchiului sau Teofil.

A mai scris catre Chiril patriarhul si Sfantul Isidor Pelusiotul, ca unul ce-i era rudenie si mai batran cu varsta, sfatuindu-l ca nu se cuvine a judeca pe cineva din oameni, pana nu va cerceta el singur amanuntit pricina si greseala omului aceluia. Inca si alta epistola a mai scris Sfantul Isidor catre Chiril, in care-i zicea: „Ma numesti ca sunt parintele tau si ma tem de osanda. Asculta-ma pe mine, sa nu te osandesti si tu de Dreptul Judecator, Cel ce nu cauta la fata, leapada-ti mania asupra celui mort si nu tulbura Biserica celor vii, pricinuindu-i neliniste”.

Deci, citind scrisorile Sfantului Isidor, a inceput fericitul Chiril a se indrepta si a-si cunoaste greseala. Dar s-a indreptat desavarsit, avand un vis ca acesta: I s-a aratat Sfantul, ca se afla intr-un loc de negraita frumusete si bucurie. Vedea acolo pe Avraam, Isaac si lacob si Sfinti multi din Legea veche si din cea noua a Evangheliei. Si a vazut in acel loc o biserica luminata, de neintrecuta frumusete, iar inautru popor mult, care canta o dulce cantare. Si, intrand Sfantul in biserica, s-a umplut cu totul de bucurie si de dulceata in inima sa, ca vedea pe Doamna noastra, Nascatoarea de Dumnezeu, de ingeri multi inconjurata si stralucind de negraita slava. Mai vedea acolo si pe Sfantul Ioan Hrisostom, stand aproape de Nascatoarea de Dumnezeu, cu mare cinste si stralucind cu minunata lumina, ca un inger al lui Dumnezeu, si tinand in maini cartea invataturilor sale. Si mai erau si alti barbati slaviti, multime, care stateau cu dansul ca niste slujitori, inarmati toti, ca si cand aveau de dat o lupta oarecare.

Deci, dorea fericitul Chiril sa se inchine Stapanei, Nascatoarei de Dumnezeu si, pornind, a alergat spre ea ca sa-i faca inchinaciune, dar indata Sfantul Ioan, impreuna cu purtatorii sai de suliti, au alergat cu manie impotriva lui si nu numai ca l-au oprit de a se apropia de Maica Domnului, dar si din biserica aceea l-au izgonit. Si cum sta Sfantul Chiril, framantand intru sine mania sa contra Sfantului Ioan Hrisostom, care-l izgonise din biserica, iata, a auzit pe Stapana noastra, Nascatoarea de Dumnezeu, mijlocind catre Sfantul Ioan, ca sa-l ierte si sa nu-l goneasca din biserica aceea, zicand: „Iarta pe Chiril, a zis Preasfanta catre Ioan, ca din necunostinta a luat pornirea lui cea rea impotriva ta si vei vedea, cand isi va da seama, ca din nestiinta, a ajuns la aceea pornire rea”. Dar Ioan se arata ca nu primea sa-l ierte. Atunci, Preasfanta Nascatoarea de Dumnezeu, a zis catre sfantul Ioan: „Pentru dragostea mea, iarta-l, ca mult s-a nevoit pentru cinstirea mea, rusinand si infruntand pe Nestorie, ocaratorul meu, iar pe mine, Nascatoarea de Dumnezeu, propovaduindu-ma oamenilor. Iata-l ca mult s-a ostenit pentru mine.” Acestea auzindu-le Hrisostom de la Nascatoarea de Dumnezeu, indata s-a imblanzit si, chemandu-l inlauntru a imbratisat pe Sfantul Chiril, ca un prieten pe prietenul sau, si cu dragoste il saruta. Si astfel, s-au impacat si s-au imprietenit Sfintii amandoi, in visul acela, prin mijlocirea Nascatoarei de Dumnezeu.

Deci, Sfantul Chiril, desteptandu-se si socotind in amanunt acest vis, s-a pocait mult si singur se certa pe sine, pentru o patima desarta si nesocotita impotriva unui barbat sfant si bineplacut lui Dumnezeu. Si, adunand indata pe toti episcopii Egiptului, a facut mare sarbatoare lui Hrisostom, a scris numele lui in diptice si-l pomenea impreuna cu Sfintii cei mai mari si in fiecare an il fericea pe el cu cuvinte de lauda. Si asa s-a ridicat pata aceasta de pe sfintenia Sfantului Chiril.

Întru această zi, învăţătură despre Împărăţia Cerurilor

Împărăția Cerurilor, pe care o așteaptă cei ce slujesc lui Dumnezeu, este veșnică și fără de moarte. Pentru ea s-au lepădat ei de lumea aceasta și de toate poftirile ei și nu ni se cade nouă să le mai pomenim. Că, iată, le-am lăsat, pentru porunca lui Dumnezeu, ca să nu iubim cele vremelnice și să pierdem cele veșnice. Că nemincinos este Cuvântul Celui ce a zis: „Tot cela ce-și va lăsa casa și țarina, sau pe tată, sau pe mamă, sau femeie, sau copii, sau frați sau surori, însutit va lua, iar în veacul ce va să fie, viața veșnică va moșteni !” Însă, nu este, precum unii tâlcuiesc, că acestea le-a zis Domnul doar pentru cei ce, în vremea prigonirii, au pătimit pentru Numele Lui. Căci El nu zice numai pentru aceia, ci despre toți care, pentru Numele Lui, de răutățile lumii acesteia și de toate poftele ei și de toate averile lepădându-se, despre toți aceștia, zice că viața veșnică, împreună cu Mucenicii, vor moșteni. Și pe toți cei săraci cu duhul și curați cu inima și pe cei blânzi și pe cei ce se tem de El, fericindu-i, Mântuitorul le zice: „A voastră este Împărăția Cerurilor.” Căci Mucenicii, numai în puțină vreme nevoindu-se, s-au săvârșit, iar cel din viața călugărească, pătimind în toate zilele și în toată vremea pentru Hristos, mucenic se face. Dând război nu numai împotriva trupului și a sângelui, ci și împotriva stăpâniilor și a puterilor și a domnitorilor întunericului din lume și împotriva, duhurilor vicleșugului, până la suflarea lui cea mai de pe urmă, arma dumnezeiască având, și, pătimind el, se încununează de la Hrisotos, Cel ce ne ajută și ne desăvârșește pe noi. A Căruia este slava acum și pururea și în vecii vecilor ! Amin.

 

 

 

.