Acesta era de neam egiptean, din satul Come, de lângă vestita cetate Heracleopolis, din Egiptul de Sus. S-a născut către 250, învățând de la părinți și de la moșii săi credința în Hristos, și a trăit pe vremea lui Diocletian și Maximian, ajungând până în zilele binecredinciosului împărat Constantin și a feciorilor lui. Și văzând el viața cea pătimașă a tinerilor ce învățau carte, în vremea lui, n-a voit a merge la școli și știa numai limba lui. Dar părinții lui, oameni cu stare fiind ei, se îngrijeau de creșterea fiului lor și de sora lui, după luminile înțelepciunii creștinești, fiind el foarte isteț la minte și priceput. Deci, n-avea douăzeci de ani când părinții lui au răposat amândoi, lăsându-l pe Antonie moștenitor al unor averi mari.
Și intrând el odată în biserică, a auzit din Evanghelie cuvintele spuse de Domnul tânărului bogat: “Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor și vei avea comoară în cer; după aceea, vino și urmează-Mă” ( Matei 19, 21). A fost ca și când numai pentru dânsul s-a făcut citirea aceasta și, întorcându-se acasă, a împărțit săracilor averile sale, neoprindu-și pentru sine și pentru sora lui, decât cele de trebuință. Încredință apoi pe sora lui unor credincioase fecioare, iar el se făcu pustnic. Deci, la început, se povățuia după viața pustnicilor din apropiere de satul lui, culegând de la toți, ca o albină din flori, toată fapta bună, avându-și chilia și el tot lângă sat, întărindu-se în viața de pustie, în rugăciune, în nemâncare, în iubirea de oameni. Și așa se silea a urma lui Hristos, urmând tuturor. Și era iubit de toți din sat.
Dar, tânăr fiind, Antonie a început lupta cu trupul său și a aprins vrăjmașul întru el ispita dulceților desfrânării. Și, arătând el atunci și mai multă sârguință, s-a mutat mai departe, locuind în niște morminte dintr-un cimitir păgânesc. Și a slobozit vrăjmașul asupra lui tot felul de năluciri, pofte și năvăliri de fiare înspăimântătoare, aproape de deznădăjduire. Și abia după multă vreme, a început a-i trimite lui Domnul raze de ușurare. “Unde erai, Doamne, când mă luptam?” “Eram lângă tine și te ajutam“, i—a răspuns Domnul. Și rugându-se a simțit întărire. Și era ca de 35 de ani.
Deci, simțind el atunci nevoie de liniște și de singurătate, s-a suit la munte, într-o cetățuie părăsită, în care, închizându-se, cineva îi aducea lui pâine uscată de două ori pe an. Și a petrecut așa, în rugăciune și pustnicie, douăzeci de ani. Și a ieșit Antonie de acolo, învățat de Dumnezeu. Și a început a veni lumea la el. Și s-a umplut pustia de colibe de monahi. Și el le vorbea ca un dascăl, din Scripturi, și din singura lui iscusință. Și le zicea: “Nimic din lume să nu cinstiți mai mult decât dragostea lui Hristos. Ostenelile de aici se vând cu pret veșnic: că puțin dai și însutit primești. Oricât ar fi de greu, să nu ne întristăm ca și cum am pieri, să îndrăznim și să ne bucurăm ca niște mântuiți, că Dumnezeu e cu noi.” Și altele asemenea.
Și venind vremea prigoanelor lui Maximian a coborât de mai multe ori și fericitul Antonie cu ucenicii lui, la Alexandria, voind a mărturisi și ei credința și a întări pe cei ce pătimeau pentru Hristos, dar Dumnezeu a rânduit pe el să fie cruțat, Sfântul împărat Constantin dând pace creștinilor. Și stând el în singurătate cu ucenicii, a început Dumnezeu a lucra vindecări minunate prin el. Deci, văzându-se el risipit peste masură de mulțimea de oameni, de bolnavi și de monahi, s-a mutat în și mai adâncă singurătate, într-un munte înalt. Și descoperiri I se arătau lui, cu darul lui Hristos. Iar din când în când se pogora la muntele cel de jos și se întâlnea cu monahii și cu oamenii din lume, care-l căutau. Și mulți se lepădau de lume și se făceau monahi.
Deci, a ajuns vestea despre el la împărăție și Constantin Augustul și feciorii lui doreau un cuvânt de la el. Iar el, răspunzându-le, îi ruga să fie iubitori de oameni, de dreptate și de cei săraci. Și tuturor le spunea: “Păziți predania părinților și credința cea dreaptă în Domnul Hristos!”
Cu 15 ani înainte de sfârșitul său, fericitul Antonie a luat cu sine, în munte, pe doi din ucenicii săi, Macarie și Plutin. Și-i povățuia, zicând: “Nu pierdeți pustnicia și pomeniți învățătura și sfatuirile mele!” Și a rânduit să dea Sfântului Atanasie din Alexandria haina sa, și cojocul său fericitului episcop Serapion, iar mormântul său nimeni să nu-l știe.
Deci, trăind el o sută cinci ani, s-a mutat către Domnul. Și viața lui a scris-o Sfântul Atanasie cel Mare, ca unul ce cunoștea pe Sfântul Antonie de aproape. Și a ajuns acest minunat om al lui Dumnezeu, Antonie, a fi socotit în toată lumea ca Patriarhul și Dascălul cel adevărat al pustniciei creștinești. Dumnezeului nostru, slavă! Amin.
Mai multe despre Cuviosul Parintele nostru Antonie cel Mare se gasesc în Vietile Sfintilor.
Întru această zi, povestire despre Sfântul Antonie
Marele între părinții cei desăvârșiți, Cuviosul Antonie era înainte văzător și, fiind trecut prin ispitele drăcești, socotea de nimic meșteșugirile lor, ca și când nu era supărat de ei. Și de multe ori vedea cu ochii cei trupești chiar îngeri și diavoli, cum iau aminte la viața omenească, nevoindu-se fiecare din ei să tragă de partea sa pe oameni. Și atât de mare era la fapte bune, încât certa și batjocorea duhurile cele necurate și de multe ori le izgonea pe ele, aducându-le aminte de surparea lor cea din cer și de chinul lor, în focul cel veșnic.
Deci, s-a întâmplat odată un lucru ca acesta: Doi diavoli s-au sfătuit să vie la starețul Antonie, fericindu-l pe el, de vreme ce nimeni dintre ei nu mai cutezau să se apropie de el cu gând rău, temându-se ca nu cumva să fie rănit de dânsul, că ajunsese starețul la nepătimire și la viața cea desăvârșită și era dăruit cu Preasfântul Duh. Deci, unul din diavoli a zis către celălalt: „Zerefere (că așa era numele acelui diavol), oare de s-ar pocăi cineva de noi, l-ar primi pe el Dumnezeu la pocăință? Se poate una ca aceasta, sau nu?” Răspuns-a celălalt: „Și cine poate să știe aceasta?” Iar Zerefer a zis: „Îmi vei da voie să merg la bătrânul Antonie, care nu se teme de noi, și să mă încredințez de aceasta de la dânsul?” Răspuns-a lui celălalt: „Du-te, dar te ferește cu dinadinsul, că bătrânul este înainte văzător și va cunoaște ispitirea ta și nu va voi să întrebe de aceasta pe Dumnezeu, însă, du-te, poate, cumva vei avea răspuns.”
Și mergând Zerefer la Antonie, s-a închipuit ca om și a început a plânge și a se tângui înaintea lui. Iar Dumnezeu – vrând să se știe că El nu-Și întoarce fața de la nici unul din cei ce vor să se pocăiască, ci primește pe toți cei ce aleargă la El, și dând pildă și omului cu păcate grele, că El, nu s-ar întoarce chiar și de la diavolul, începătorul răutății, de ar voi aceasta cu adevărat să se pocăiască – a tăinuit, o vreme, sfatul drăcesc bătrânului, ca să nu-l cunoască. Drept aceea, Cuviosul îl vedea pe cel ce venise la dânsul curat, ca pe un om, iar nu ca pe un diavol, și i-a zis: „Ce plângi așa, tânguindu-te din inimă, omule, sfărâmându-mi inima și sufletul cu lacrimile tale cele multe?” Iar diavolul cel viclean a răspuns: „Eu, o Sfinte Părinte, nu sunt om ci diavol, pentru mulțimea fărădelegilor mele.” Iar bătrânul l-a întrebat: „Și ce voiești să-ți fac frate?” (Că socotea Cuviosul, că pentru multă smerenie se numește el pe sine diavol, Dumnezeu nearătându-i lui ceea ce se făcea). Și a zis diavolul: „De nimic alta nu mă rog ție, Sfinte Părinte, fără numai să te rogi lui Dumnezeu cu dinadinsul, ca să-ți arate ție, adică, de ar primi pe diavol la pocăință, sau pocăința lui cu totul n-o ia în seamă? Pentru că dacă va primi pe diavol, apoi mă va primi și pe mine, acela ce am făcut lucruri asemenea cu el.” Iar bătrânul i-a răspuns: „Precum voiești voi face, însă să te duci astăzi la casa ta, iar dimineață să vii aici și-ți voi spune ce va porunci Domnul despre aceasta.”
Deci, ducându-se diavolul și sosind noaptea, și-a ridicat bătrânul cuvioasele sale mâini spre cer și s-a rugat lui Dumnezeu, iubitorul de oameni, ca să-i arate lui de ar primi pe diavolul, dacă s-ar întoarce la pocăință. Și îndată, îngerul Domnului, stând înaintea lui, i-a zis: „Așa grăiește Domnul Dumnezeul nostru: pentru ce rogi a Mea stăpânire pentru diavol? Pentru că el este acela care a venit cu vicleșug să te ispitească.” Și a zis bătrânul către înger: „De ce nu mi-a descoperit Domnul Dumnezeu, ci a ascuns aceasta de la mine, încât să nu cunosc vicleșugul drăcesc?” Iar îngerul i-a zis: „Să nu te tulburi de aceasta, căci este o minunată rânduială a lui Dumnezeu, spre folosul celor ce greșesc, că, adică, să nu se deznădăjduiască păcătoșii, care fac multe fărădelegi, ci să vină la pocăință, știind că de la nici unul, care vine la El, nu se va întoarce Preabunul Dumnezeu, chiar când ar veni însuși diavolul vrășmaș, cu adevărat. Drept aceea, când va veni la tine să te ispitească și te va întreba, să nu te smintești de el, ci să-i zici astfel: „Iată că iubitorul de oameni Dumnezeu, niciodată nu se întoarce de la cel ce vine la El, chiar când diavolul ar veni. Iată, El făgăduiește a te primi pe tine, numai de vei păzi cele poruncite de El. Iar, când te va întreba: Care sunt cele poruncite de El?, să-i zici, astfel grăiește Domnul Dumnezeul: Te știu pe tine cine ești și de unde ai venit ispitindu-ne, că tu răutatea cea veche ești și nu poți să fii bunătate nouă, și începător al răului de demult fiind, nu vei începe acum a face binele. Că, deprinzându-te cu mândria, cum vei putea a te smeri la pocăință și a afla milă? Dar, ca să nu ai acest răspuns în ziua judecății, că voiai să te pocăiești și nu te-a primit Dumnezeu, iată și ție îți pune pocăință bunul și milostivul Dumnezeu – numai dacă vei voi – poruncindu-ți ție aceasta: Să stai într-un loc, vreme de trei ani, și, întorcându-te spre răsărit, să strigi cu glas mare, ziua și noaptea, și să zici astfel: Dumnezeule, miluiește-mă pe mine, răutatea cea veche. Iar aceasta să o zici de o sută de ori. Și iarăși altă rugăciune: Dumnezeule, mântuiește-mă pe mine, înșelăciunea cea întunecată, la fel, de o sută de ori să o zici. Și iarăși: Dumnezeule, miluiește-mă pe mine, urâciunea pustiirii, să o zici de o sută de ori și așa să strigi către Domnul neîncetat, că nu ai trupească alcătuire, ca să obosești ori să slăbești. Și, după ce vei săvârși aceasta cu gând smerit, atunci vei fi în rânduiala ta cea dintâi și te vei număra cu îngerii lui Dumnezeu. Și de va făgădui să facă aceasta să-l primești pe el la pocăință. Dar știu că răutatea veche nu poate a fi bunătate nouă. Și să se scrie aceasta pentru neamurile viitoare, că dintru, această întâmplare oamenii foarte lesne se vor încredința să nu mai deznădăjduiască de a lor mântuire.” Și îngerul, acestea zicând, către Cuviosul Antonie, s-a suit la cer.
Iar, a doua zi, a venit diavolul și a început să se tânguiască de departe, în chip de om, ca și cum plângea și, venind la bătrânul, i-a făcut plecăciunea. Iar bătrânul, mai întâi nu l-a vădit pe el, ci numai în mintea sa îl ocăra. Apoi Sfântul i-a zis: „M-am rugat Domnului Dumnezeului meu, precum ți-am făgăduit și te primește la pocăință, de vei plini cele ce prin mine îți poruncește Stăpânul și Atotputernicul.” Iar diavolul a zis: „Și care sunt cele ce a poruncit Dumnezeu să le fac?” Iar bătrânul a răspuns: „Ți-a poruncit Dumnezeu acestea: Să stai într-un loc trei ani nemișcat, privind spre răsărit și strigând, ziua și noaptea, Dumnezeule, miluiește-mă pe mine, răutatea cea veche, zicând aceasta de o sută de ori. Și, iarăși, de o sută de ori, să zici: Dumnezeule, miluiește-mă pe mine, urâciunea pustiirii, și, iarăși, de același număr de ori: Dumnezeule, miluiește-mă, pe mine înșelăciunea cea întunecată. Și când le vei face acestea, atunci te vei număra a fi cu îngerii lui Dumnezeu, întru aceeași slujbă în care ai fost și mai înainte.”
Iar Zerefer, lepădând îndată acel înșelător chip al pocăinței, a râs tare și a zis bătrânului: „O, călugăre, de-aș fi voit a mă numi eu însumi răutatea veche, urâciune a pustiirii și înșelăciune întuneacată, apoi aș fi făcut aceasta de la început, ca să mă fi mântuit. Acum, să mă numesc eu însumi răutate veche? Nicidecum. Și cine ar zice aceasta? Pentru că, până acum, eu sunt minunat în isprăvi și toți, de teamă, se supun mie: cum, dar, aș putea să mă numesc eu singur urâciune a pustiiri, ori înșelăciune întunecată? Nicidecum călugăre, nu, că încă stăpânesc pe păcătoși și ei mă iubesc, eu sunt în inimile lor și ei umblă după voia mea, iar a fi rob netrebnic și prost în pocăință, asta nu voiesc, bătrâne, nu, nu asta să nu fie, ca, adică, din cinstea cea mare, să ajung întru atâta necinste.” Și, zicând acestea, și strigând, diavolul s-a făcut nevăzut. Iar bătrânul, sculându-se la rugăciune, a multumit lui Dumnezeu, zicând: „Adevărat ai zis, Doamne, că răutatea veche nu poate fi bunătate nouă și începătorul răutăților nu se face făcător de bunătăți noi.”
Și aceasta, fraților, nu în deșert nu am sârguit a le spune vouă, ci ca să cunoașteți bunătatea Stăpânului și milostivirea Sa, că dacă El este gata, ca și pe diavolul să-l primească la pocăință, apoi, cu cât mai mult pe om, pentru care Și-a vărsat și sângele. Ești păcătos? Pocăiește-te, că de nu, în primejdie ești a merge cu diavolul, în veșnica pierzare a gheenii, nu că ai greșit, că toți greșim și nu-i nimeni fără de păcat, decât numai unul Dumnezeu, ci pentru că n-ai voit a te pocăi și a te ruga Judecătorului înainte de sfârșitul tău. Iar dacă, fugind de păcat, vei plăcea Domnului, o, de câte bunătăți te vei îndulci! Pentru ca, întorcându-te la El înainte de sfârșit, vei afla pe Judecătorul milostiv și te vei învrednici fericirii și cu îngerii cei luminați te vei slașui, unde este frumusețea cea negrăită a tuturor celor împăcați cu Dumnezeu și veselia cea pururi fiitoare. Pe care și nouă tuturor fie a le dobândi, prin Hristos Domnul nostru, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, acum și pururi și în vecii vecilor! Amin.
Cuvânt din Istoria Bisericească a lui Socrat, Cartea 4, cap.23.
Au venit unii din cei înțelepți la dreptul Antonie și au zis către dânsul: „Cum rabzi, o Părinte, lipsit fiind de mângâierea de la citirea cea din cărți?” Și a răspuns Antonie către dânșii: „Cartea mea, o filosofilor, este firea celor nevăzute și deschisă îmi este, oricând voiesc să citesc într-însa.”
Trebuie să știți, de asemenea, că se află și alte isprăvi ale Cuviosului Antonie, precum și folositoare istorii despre dânsul, de pildă: Cum a aflat pe Pavel Tebeul; Cum a primit pe alt Pavel, ce se numea „cel Simplu”, și cum l-a povățuit la calea mântuirii; Cum a văzut pe înger în chip de monah împletind coșnițe, sculându-se la rugăciune, și iarăși lucrând, apoi iarăși rugându-se; Cum a văzut pe diavolul, întinzându-și cursele sale prin lume și a auzit un glas că numai smerenia scapă de cursele acelea. Și altele veți afla în Pateric despre Cuviosul acesta, ca și în viața sa, cea pe larg scrisă de marele Atanasie.
În această zi, cuvânt despre, un călugăr Martirie, care a purtat pe Hristos.
In pamantul Savoriei a fost un calugar Martirie, iubitor de Hristos, iubitor de saraci si milostiv, tanar cu vârsta, dar batran cu mintea si viata curata avand. Deci, acesta avea un obicei de mergea, de la manastirea sa, in alta, la un parinte duhovnicesc, pentru rugaciune. Si, odata mergand el, a aflat pe un sarac zacand in cale si plin de rani, vrand sa mearga si el tot acolo, dar nu putea pentru slabiciunea sa. Si fiindu-i mila fericitului Martirie de el, si-a intins mantia sa, si luandu-l cu dragoste, l-a dus pe el in spate. Iar cand s-a apropiat de manastire, parintele lui cel duhovnicesc, care cu ochi proorocesti il vazuse pe el, indata a strigat catre calugarii sai, zicand: „Alergati de graba si deschideti portile manastirii ca, fratele Martirie vine, aducand pe Dumnezeu”. Si ajungand fratele la poarta manastirii, s-a pogorat saracul din spatele lui si i s-a aratat lui avand chipul precum este zugravit pe icoana Izbavitorul neamului omenesc, Dumnezeu si Omul, Mantuitorul Iisus Hristos, si se ridica la cer sub privirea lui Martirie. Iar pe cand se inalta, a zis catre dansul: “O, Martirie, tu nu M-ai trecut pe Mine cu vederea pe pamant, nici Eu pe tine la cer nu te voi trece cu vederea. Tu acum ai cautat cu mila spre Mine, si eu in veci te voi milui pe tine.” Si, aceasta zicand, S-a facut nevazut.
Deci, intrand el in manastire, I-a zis lui parintele cel duhovnicesc: “Frate Martirie, unde este acela pe care l-ai adus?” A raspuns zicand: “De as fi stiut, parinte, cine este, m-as fi tinut tare de picioarele Lui.” Atunci a spus tuturor calugarilor ceea ce se facuse. Si l-a intrebat pe el parintele, zicandu-i: „Oare el ti se parea greu tie, fiule?” Iar el a raspuns: „Nu, parinte, cand il duceam nu simteam nici o greutate. Ca duceam pe Cela ce ma poarta El pe mine, Care poarta pe toata lumea cu neosteneala si numai prin Cuvant pe toate le tine. A Caruia este slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.
.
