Sfântul Silvestru s-a născut în Roma cea veche, fiind fiu al lui Rufin și Justa, și a trăit pe vremea împăratului Dioclețian (284-305) și a binecredinciosului împărat Constantin cel Mare (306-337). A deprins învățătura creștină de la preotul Quirinus, iar cunoașterea temeinică a credinței a primit-o de la preotul Timotei, venit la Roma din Antiohia.  Strălucind prin știință și cu evlavie, a intrat în clerul Bisericii din Roma și a fost hirotonit preot de papa Marcelin. La 314, după moartea papei Miltiade, a fost ales episcop în scaunul Romei.

 
Mărturisirea credinței în timpul prigoanei, lupta lui pentru răspândirea credinței și înțelepciunea ce a dovedit în osteneala pentru îndreptarea rătăcirilor ivite în vremea lui, l-au făcut iubit și cinstit pretutindeni. Se spune că, pe vremea când împăratul Constantin nu se botezase încă, acesta îmbolnăvindu-se, vracii păgâni l-au îndemnat pe împărat să se scalde în sânge cald de prunci, ca să scape de suferință, dar împăratul nu s-a învoit la asemenea ticăloșie. Și, chemând pe Sfântul Silvestru, acesta i-a spus: „Scăldătoarea de care ai trebuință, împărate este cu totul alta. Se cuvine, deci, să crezi fără șovăire în Hristos Dumnezeu, să postești, apoi să capeți milostivirea lui Dumnezeu, lepădându-te de păcatele ce ai săvârșit. Deci, leapădă acum haina împărătească și timp de șase zile să postești, după aceasta, poruncește să fie eliberați din temniță toți creștinii, iar, din avuțiile tale, să faci milostenie multă la săraci.” Și, făcându-se acestea, împăratul a primit Sfântul Botez. Și cereau unii împăratului să izgonească din cetate pe cei ce rămâneau la închinarea idolilor, dar împăratul, ascultând de Sfântul Silvestru, a răspuns: „Domnul nostru nu voiește să vină cineva la Dânsul cu sila. Numai cel venit la El de bună voie este primit. Nu se cade să prigonim pe nimeni, ci fiecare este liber să creadă după voia sa.”
 
Neputând, din pricina vârstei, să ia parte, în anul 325, la Sinodul cel dintâi de la Niceea, Sfântul Silvestru a trimis acolo soli și a primit întru totul hotărârile Sinodului.
 
Deci, făcându-se multora mijlocitor de mântuire, la adânci bătrâneți, în anul 335, Sfântul s-a mutat către Domnul și a fost îngropat în cimitirul Priscilei, la Roma.

.

Întru această zi, minunea Sfântului Silvestru, la întrebările despre evrei şi păgâni

 .

După ce s-a creștinat marele Constantin împăratul, veste și zvon s-a făcut printre evrei și păgâni, că se vor închide capiștele lor și în tot locul se vor zidi biserici creștinești întru slava Sfintei Treimi. Deci, au venit evreii la Sfântul Silvestru ca să-l întrebe pe dânsul despre poruncile împăratului. Și era între dânșii unul mai înțelept, un rabin, anume Zambri, iscusit nu numai în elineasca înțelepciune și în evreiasca scriptură desăvârșit, ci și în meșteșugul magiei prea mare era, în care toată nădejdea păgânească se punea, că, dacă nu va birui pe creștini cu cuvintele, atunci cu semnele cele vrăjitorești să-i dovedească.

Iar, sosind ziua înfruntării păgânilor cu creștinii, a stat împăratul pe scaunul său, cu toată curtea, și a întrat înaintea împăratului și Sfântul Silvestru cu puțini însoțitori, având câțiva episcopi ce se întâmplaseră atunci acolo și au intrat și cei o sută douăzeci de păgâni. Și s-a început vorbirea, pe care și împărăteasa Elena, dorind să o asculte, a stat după perdea, iar împăratul și curtenii luau seama la cele ce se grăiau de amândouă părțile. Deci, întru început, păgânii pe împărat l-au judecat, că ar fi fost înșelat de Silvestru, după aceea s-au pornit asupra lui Silvestru și, în sfârșit și împotriva Domnului Hristos grăiau cuvinte de defăimare. Iar Arhiereul, ca un ostaș ales, cu proorociile bărbaților celor de Dumnezeu-purtători și ale sfinților Prooroci, dovedea cele ce s-au spus despre venirea lui Mesia, și-i dovedea pe ei, pe elini, ca pe niște robi ai idolilor, iar pe evrei, ca pe cei ce au căzut din slava lui Dumnezeu. Și toți n-au putut să-i stea lui împotrivă. Iar împăratul și toată curtea au lăudat pe Silvestru și pe el l-au socotit biruitor la întrebările acelea, căci acum, păgânii nu aveau ce să zică împotriva lui Silvestru.

Atunci Zambri, rabinul a zis către împărat: „Măcar că ne dovedește pe noi Silvestru cu cuvintele sale, foarte meșter fiind la vorbire, însă noi nu ne vom depărta de legea noastră cea părintească, nici vom urma Omului pe care părinții noștri cu sfat de obște, la moarte l-au dat. Iar că unul este Dumnezeu, Acela pe care noi Îl cinstim și nu este altul, eu nu cu cuvântul, ca Silvestru, ci cu fapta sunt gata a arăta, dacă vei porunci, împărate, să se aducă aici un bou mare și neîmblânzit, și îndată va ști stăpânirea ta și toți cei ce stau de față, că nu este Dumnezeu, afară de Dumnezeul nostru.” Iar un oarecare, din cei ce stau înaintea împăratului, a zis: „Am un bou ca acela în cireada mea, nu departe de la zidurile cetății, pe care nimeni nu poate să pună jugul, nici cu mâna să-l atingă.” Și îndată a trimis împăratul să aducă boul acela.

Întru acea vreme, vorbind Sfântul Silvestru, a întrebat pe Zambri: „Pentru ce-ți trebuie boul? Și când îl vor aduce, ce poți să-i faci lui?” Iar Zambri a zis: „Vreau să arăt puterea numelui Dumnezeului nostru, pe care, de-l voi șopti boului în ureche, îndată va muri. Că nu poate firea cea muritoare să sufere numele lui Dumnezeu, nici nu poate să fie viu acela, care va auzi acest nume. Iar părinții noștri, când se aduceau boii la jertfă, numele acela în urechile boilor îl grăiau și, îndată, cu mare raget, cădeau și, murind, se făceau gata pentru jertfă.”  Iar Silvestru i-a zis: „Dacă numele acela, precum zici, ucide pe toți cei ce-l aud pe el, apoi cum tu l-ai învățat și n-ai murit?” Zambri a răspuns: „Nu se cade ție ca să știi taina aceasta, de vreme ce vrășmaș al nostru ești.” Acestea zicându-le Zambri, a grăit împăratul: „Dacă episcopului nu vrei să-i descoperi taina aceea, apoi să o spui nouă, că într-adevăr, lucru de îndoire este, fără numai de va zice cineva că, citindu-se scris numele acela, poate să-l învețe.” Răspuns-a Zambri: „Nici pe piele, nici pe hârtie, nici pe lemn, nici pe piatră, nici pe orice fel de materie nu poate să fie scris numele acela, că, îndată, și scriitorii și acea materie pe care s-ar scrie, pier.” „Atunci spune-ne cum tu însuți l-ai învățat? Căci, cu neputință este a-l învăța, dacă nici nu se grăiește, nici nu se scrie.” Iar Zambri, a răspuns: „Eu, împărate, șapte zile am postit, apoi într-o spălătoare nouă de argint am turnat apă curata din izvor și m-am rugat și s-au scris cuvintele pe apa, cu un deget nevăzut, care m-a învățat numele Dumnezeu.”

Iar înțeleptul Silvestru i-a zis: „Dacă așa ai învățat numele acela, precum spui, atunci de ce, când îl grăiești pe el cuiva în ureche, și tu însuți auzi numele acela, precum îl aude și cel căruia îl grăiești, cum se face că tu însuți, auzindu-l pe el, nu mori?” Răspuns-a vrăjitorul: „Ți-am spus ție că nu se cade să știi taina aceea, vrășmaș al nostru fiind. Deci, ce nevoie este de cuvinte, când numai cu fapta se cade să arătăm ceea ce se grăiește și din două să-ți alegi una: sau tu, chemand Numele Nazarineanului tău, să omori boul, ca și noi să credem într-însul, sau eu voi zice în urechea lui numele dumnezeului nostru și va muri boul acela și datori vei fi tu să crezi în dumnezeul nostru.” Aceasta auzind-o, toți cei ce stăteau de față au lăudat judecata lui Zambri, iar creștinii se îndoiau, însă Sfântul episcop îi întărea pe ei. Iar împăratul a zis lui Zambri: „Se cade ca tu, mai întâi, să-ți împlinești făgăduința, că tu ai făgăduit că, numai cu un cuvânt, să omori boul.” Iar vrăjitorul a răspuns: „De-mi poruncești mie ca să fac aceasta, împărate, apoi vei vedea puterea dumnezeului meu.” Și, acestea zicând, s-a apropiat de bou, pe care niște oameni puternici, cu funii tari de coarne legându-l, cu anevoie și cu osteneală mare îl duceau. Deci, apropiindu-se Zambri de el, i-a șoptit ceva în urechea lui și îndată boul, răcnind foarte tare și scuturându-se, a căzut mort. Și toți, văzând aceasta, s-au mirat foarte mult, iar păgânii au strigat, bătând din mâini și zicând: „Am biruit, am biruit!”

Iar Sfântul Silvestru a rugat pe împărat să poruncească să se facă tăcere. Și, făcându-se tăcere, a zis episcopul către păgâni: „Au doară nu este scris în cărțile voastre aceasta, pe care Atotputernicul Dumnezeu a grăit: „Eu voi omorâ și voi face viu, ucide-voi și eu voi tămădui?” Iar ei au răspuns: „Asa este scris.” Iar Silvestru a grăit: „Dacă Zambri numai cu numele lui Dumnezeu a omorât boul, apoi, cu același nume să-l și învieze, pentru că Dumnezeu este binefăcător, iar nu răufăcător, și aceasta este firea Lui, adică a face bine, iar a face rău este potrivnic firii Lui, că voia Lui este totdeauna bună. Și, de se întâmplă vreodată, că și cu ceva rău pedepsește pe cineva pentru folosul altora, însă aceasta se întâmplă de nevoie și nu cu voie face unele ca acestea, ci silit fiind de ale noastre fapte rele. Deci, dacă Zambri a făcut cu înlesnire ceea ce nu este cu bunăvoirea firii lui Dumnezeu, cu  atât mai vârtos poate să facă ce este potrivit cu firea lui Dumnezeu, adică să învie boul cu același nume dumnezeiesc, nume prin care l-a omorât, și eu voi sta lângă credința lui.” Iar Zambri a zis către împărat: „Iată, împărate, voiește Silvestru ceea ce nu mai este de trebuință, acum, după ce s-a săvârșit lucrul cel minunat.” Iar către Silvestru a zis: „De ai și tu vreo putere, fă vreo minune, cu numele lui Iisus al tău.” Iar episcopul a răspuns: „Dacă asta voiești, îți voi arăta ție puterea Hristosului meu, când, prin chemarea Sfântului Său Nume, voi învia boul acesta, pe care tu l-ai omorât.” Zis-a Zambri: „În deșert te lauzi, Silvestru, pentru că nu se poate să fie aceasta, ca, adică, boul să fie din nou viu.” Iar împăratul a zis lui Zambri: „Deci, dacă ceea ce zici tu că este cu neputință, va putea episcopul să facă, atunci vei crede în Dumnezeul lui?” Răspuns-a Zambri: „Cu adevărat, împărate, mă jur ție, că de voi vedea boul înviat, voi mărturisi pe Hristos că este Dumnezeu și voi primi credința lui Silvestru; așișderea și toți ceilalți, împreună cu mine, același lucru vor face.”

Atunci episcopul, plecându-și genunchii, cu stăruință s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi, apoi, sculându-se și mâinile ridicându-și, a grăit în auzul tuturor: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, și Dumnezeule, Căruia ușor îi este a lua viața și a învia, a răni și a tămădui, binevoiește ca, prin chemarea Preasfântului și de viață făcătorului Numelui Tău, să învieze boul acesta, pe care Zambri, prin chemarea vrăjitorească, l-a făcut mort, că vremea este să se arate minunile Tale, pentru mântuirea multora. Auzi-mă pe mine, robul Tău, în ceasul acesta, ca să se proslăvească Preasfânt Numele Tău.” Iar după rugăciune, s-a apropiat de bou și a grăit cu mare glas: „De este adevărat Dumnezeul cel propovăduit de mine, Iisus Hristos Cel născut din Fecioara Maria, scoală-te și stai pe picioarele tale și, lepădându-ți toată sălbăticia, blând să fii!” Aceasta zicând-o Sfântul, îndată boul a înviat și s-a sculat și sta blând. Iar Sfântul a poruncit să deslege funiile din coarnele lui și i-a zis: „Du-te de unde ai venit și pe nimeni să nu vatămi, ci blând să fii, așa îți poruncește ție Iisus Hristos, Dumnezeul nostru!” Și s-a dus boul cu toată liniștea, el care, mai întâi, neîmblânzit și sălbatic era. Aceasta văzând-o toți, au strigat, ca o singură gură zicând: „Mare este Dumnezeul Cel propovăduit de Silvestru!” Iar păgânii, cu Zambri, alergând la Sfântul și cuprinzându-i picioarele, cereau să se roage lui Dumnezeu pentru dânșii și să-i primească pe ei la credința creștinească. De asemenea, și fericita Elena, deschizând perdeaua după care stătea să asculte întrebările și să privească la cele ce se făceau, a ieșit și a căzut la picioarele Sfântului și, mărturisind pe Hristos că este Dumnezeu adevărat, a cerut Sfântul Botez. Și a fost botezată, atunci, Sfânta Elena, la fel și păgânii, cu Zambri, și nenumărată mulțime de popor s-a apropiat de Dumnezeu și s-a unit cu Biserica lui Hristos.

După aceasta, Sfântul Silvestru s-a dus cu Sfânta împărăteasă Elena la Ierusalim, ca să caute Crucea Domnului, care aflată fiind, mulți păgâni au crezut în Hristos Iisus și i-a botezat pe ei Sfântul Silvestru. Apoi, la Roma întorcându-se, a viețuit cealaltă vreme a vieții sale, întru obișnuitele sale osteneli și în grija cea pentru Biserica lui Hristos. Și așa bine păstorindu-și turma cea cuvântătoare, a trecut către Domnul plin de zile. Întru episcopie a petrecut douăzeci și trei de ani și zece luni. Iar acum, în viața cea nesfârșită, cu îngerii proslăvește pe Tatăl și pe Fiul, și pe Sfântul Duh, pe Unul în Treime Dumnezeu, pe Care și noi să-L mărim în veci! Amin.

.

Întru această zi, Sfântul, Părintele nostru Serafim din mănăstirea Sarov, care s-a nevoit în anii 1759-1833, săvârşindu-se cu pace

.

Acesta era din orasul Kursk, născut din părinți binecredincioși, Isidor și Agafia. A intrat în mănăstirea din Sarov la vârsta de 19 ani, iar la 27 de ani a fost hirotonit preot. Vreme de 10 ani, din 1794 până în 1804, a trăit singur în pădure, păzind în amănunt rânduiala Sfântului Pahomie din Egipt, pe care a descoperit-o în setea lui neobosită de a citi cărțile Sfinților Părinți. În pădure, Sfântul Serafim locuia în tovărășia animalelor sălbatice, urși, lupi, vulpi, care – cum spun martorii vieții lui – se obișnuiseră să ia hrană din mâna lui. La 12 septembrie 1804, Serafim a fost crunt bătut de tâlhari și a fost găsit fără cunoștință în coliba lui din pustnicie. Vindecat de răni, între anii 1804-1807 a primit rânduiala de viață a stâlpnicilor și a petrecut foarte multe zile și nopți, rugându-se în genunchi, pe o piatră, în inima pădurii, îndurând grozavele ierni.

Mulți ani a stat zăvorât în chilia lui din mănăstire, fără pat, nici încălzire, având ca rânduială de viață, rugăciunea lui Iisus, iar ca citire săptămânală, cele patru Evanghelii, împărțite într-un anume fel (luni, Sfântul Matei; marți, Sfântul Marcu, miercuri, Sfântul Luca; joi, Sfântul Ioan; vineri, Acatistul Sfintei Cruci; sâmbăta, Acatistul Tuturos Sfinților) și Duminica se împărtășea cu Sfintele Taine, pe care preotul i le aducea în chilia sa.

În urma unui vis în care a văzut pe Maica Domnului, însoțită de Sfântul Petru al Alexandriei și Clement Romanul, Sfântul Serafim a primit slujirea de părinte duhovnicesc (stareț) și a început să primească închinători la chilia sa. El îi primea numindu-i „Bucuria mea” și îi învăța, că viața creștinească desăvârșită stă în „agonisirea Duhului Sfânt„. Iisus, Fiul lui Dumnezeu, chemat în rugăciunea neîncetată, Se arată prin venirea Duhului Sfânt și amândouă ipostazele duc împreună la apropierea de Tatăl.

Mărturisirea lucrării de împărtășire din lumina dumnezeiască, așa cum a cunoscut-o și de care s-a învrednicit Sfântul Serafim, este luată din scrierea lui, Convorbire cu Motovilov. Iat-o:

„-Și totuși, eu nu înțeleg cum pot să am siguranța că sunt în Duhul Sfânt. După care semne pot eu să cunosc singur că harul Sfântului Duh se află în mine?

Părintele Serafim răspunde: Dar ți-am spus că-i foarte simplu: Iată, acum, suntem amândoi în harul Sfântului Duh… Dar de ce nu mă privești?”

– Părinte nu pot să te privesc; ochii sfinției tale aruncă fulgere de lumină. Fața sfinției tale e mai arzătoare decât soarele și mă dor ochii. Și Serafim urma: Te afli în plinătatea Sfântului Duh, altfel n-ai putea să mă vezi în starea aceasta.

Și, apropiindu-mi-se de ureche îmi șopti: Mulțumește lui Dumnezeu pentru milostivirea Lui către noi. Vezi, n-am făcut nici măcar semnul crucii, în adâncul inimii m-am îndreptat, însă, către Dumnezeu, zicând: Doamne, fă pe omul acesta vrednic să vadă, cu ochii lui trupești, arătarea Preasfântului Duh. Și iată, Dumnezeu a auzit rugăciunea smeritului Serafim… Dar bine, de ce nu te uiți la mine? Nu-ți fie teamă, Dumnezeu este cu noi… Încurajat, încercai să ridic ochii și o spaimă sfântă îmi cuprinse toată ființa. Închipuiți-vă fața unui om care vă vorbește din mijlocul soarelui; îi vezi mișcarea buzelor, înfățișarea ochilor, îi auzi glasul, simți că te șine de umeri, dar nu-i vezi nici brațele, nu vezi nici trupul tău, nici al celui ce-ți vorbește, ci vezi numai o lumină strălucitoare, o lumină orbitoare, luminând întinsul zăpezii, până departe, împrejur, luminând fulgii de zăpadă, care nu încetau să cadă, pe mine și pe marele stareț.

Și părintele Serafim urmă: Dacă numai presimțirea, arvuna aceasta a bucuriei viitoare, umple inima noastră de atâta mângâiere și atâta înviorare, ce vom spune de bucuria însăși, care ne este pregătită în ceruri, tuturor celor ce plâng aici pe pământ? Și dumneata, dragul meu, ai plâns destul în viața pământească. Dar, iată, cu câtă bucurie te mângâie Dumnezeu… Dar acum e vremea luptelor, a strădaniilor neîncetate, e vremea dobândirii unor puteri din ce în ce mai mari, ca să creștem până la măsura deplină a înălțimii lui Hristos… și moștenitor al scaunului său, după Dânsul. Atunci, însă, bucuria aceasta, pe care o simțim acum, în parte și un timp scurt, se va arăta în toată plinătatea ei și ne va covârși toată ființa cu desfătări negrăite, pe care nimeni nu va mai putea să le ia de la noi.”

Canonizat în anul 1903, pomenirea Sfântului Serafim trăiește în evlavia credincioșilor, ca un mare stâlp al sfințeniei creștine, ca un înger păzitor al creștinătății. Dumnezeului nostru, mărire!

Proorocirile Sfântului Serafim de Sarov

Dintre toți sfinții ruși, Serafim de Sarov pare a avea o strălucire aparte, de o statură duhovnicească necomparabilă cu nimeni și nimic. Ascet, apostol și prooroc al neamului său, în 1902, când a fost canonizat, toată Rusia s-a adunat în Pustia Sarovului, la Diveevo, însoțind procesiunea celor 24 de arhimandriți și preoți îmbrăcați în veșminte de aur și nestemate, dăruite chiar de Împărat. Cei care au participat la procesiune povestesc că la miezul nopții, din piepturile celor de față au izbucnit, pline de bucurie, în plină vară, imnurile Paștilor: “Hristos a înviat din morți”. Sfântul însuși proorocise toate acestea, cu 100 de ani în urmă. “În plină vară, se vor cânta imnurile de Paști, spre pomenirea mea, dar această bucurie vă va fi de scurtă durată. Lacrimile și prigoana vor fi pâinea voastră vreme de aproape un veac. Viața va va fi scurta atunci si ingerii abia vor avea timp sa adune sufletele din inchisori si razboaie.” Plin de neliniște profetică, Sfântul prevăzuse deslușit, încă de la 1800, zilele înfricoșătoare care urmau să vină asupra rușilor. “Va curge mult sânge, din cauză că unii se vor răscula împotriva Țarului și a familiei sale (…) Va trece mai mult de jumătate de veac și atunci răufăcătorii își vor ridica sus capul. Asta se va întâmpla negreșit. Râuri de sânge vor înroși pământul rusesc. Vor fi omorâți mulți nobili pentru Împărat, dar Domnul nu se va mânia până la capăt și nu va îngădui ca pământul rusesc să fie nimicit cu desăvârșire.” Unui apropiat, mireanul Motovilov, părintele Serafim i-a zis: “Cred, tătucule, că a opta mie de ani va trece. Cred că va trece! Și iată ce-ți voi mai spune: toate vor trece și se vor sfârși. Și toate mănăstirile vor fi distruse, dar pentru sărmanul Serafim, la Diveevo, va continua să se săvârșească Jertfa cea fără de sânge și imnurile Învierii”.
Blând și smerit, Sfântul Serafim de Sarov nu voia să înspăimânte pe nimeni. Anunța doar vremurile ce va să vină, pentru a da oamenilor timp de pocăință și de îndreptare a păcatelor.

“Dă tot ce ai și, dacă n-ai, roagă-te”

O anume ironie a întâmplării face ca Sfântul Serafim să fie astăzi cinstit, așa cum se întâmplă la mănăstirea Rusicon din Athos, în icoane fățuite cu prea mult aur și argint, migălite într-o puzderie de flori și ornamente minuscule, stropite din belșug cu agate și rubine purpurii. Pustnic și ascet, părintele a trăit mult timp în singurătatea pădurii, la adăpostul unei case modeste din bârne, cu o icoană într-un colț și un trunchi de lemn retezat în loc de scaun.

Născut în 19 iulie 1759, într-o familie de negustori bogați din orasul Kursk, Sfântul Serafim s-a apropiat de Dumnezeu prin câteva întâmplări care l-au salvat miraculos de la moarte. Prima s-a petrecut la 7 ani, când copilul de atunci a căzut de pe o schelă ce înconjura clopotnița bisericii, fără să pătimească nimic. La 10 ani, o boală necunoscută l-a adus la un pas de moarte. Rugându-se, mama Sfântului a primit în vis cuvintele Maicii Domnului. Și într-adevăr, peste câteva zile, icoana Maicii Domnului a trecut într-o procesiune pe străzile orașului Kursk. În momentul în care icoana ajunsese în dreptul casei, s-a dezlănțuit o ploaie torențială și procesiunea s-a oprit. Atunci mama a ieșit cu copilul bolnav, care, atingând icoana, s-a tămăduit pe loc.

Înclinarea către credință s-a manifestat timpuriu. Încă din anii adolescenței, Prohor – cum îi era numele de botez – trăiește mai mult retras, în singurătate, adâncit în lectura cărților sfinte. La 19 ani, cu binecuvântarea mamei sale, se duce la mânăstirea Sarov, unde intră în călugărie, fiind repede acceptat și iubit de monahi, datorită blândeții și bunătății sale. La 28 de ani, este primit în obștea sihăstriei, iar un an mai târziu este sfințit ierodiacon. Urmează șase ani de slujbe neîntrerupte, în cadrul cărora vedea adesea îngeri cântând. Într-o zi, în timpul unei liturghii, după ce a binecuvântat asistența și a rostit numele “și-n vecii vecilor”, în loc de a se retrage așa cum cerea rânduiala slujbei, părintele Serafim a rămas țintuit pe loc, nemișcat, cu totul absent. Înțelegând că s-a petrecut ceva neobișnuit, doi ierodiaconi l-au apucat de braș și l-au dus în spatele iconostasului. Serafim a rămas nemișcat trei ore. Revenindu-și i-a explicat duhovnicului: “M-a copleșit o lumină orbitoare, asemănătoare unei raze de soare. Când mi-am întors ochii către această lumină nespus de frumoasă, l-am văzut pe Domnul nostru Iisus Hristos în slava Sa, având înfățișarea unui fiu al omului, înconjurat de oștile cerești: îngeri, arhangheli, heruvimi și serafimi. Cât despre mine, am primit o binecuvântare specială”. Setea de Dumnezeu îl îndeamnă însă să se retragă în pustie, pentru a fi singur cu rugăciunile lui. Cu aprobarea starețului, pleacă într-o pădure apropiată, unde va trăi ca sihastru mulți ani. Dar cu cât se adâncea în inima pădurii, cu atât credincioșii veneau peste el. Nimic nu-i era de folos, nici măcar gestul de a acoperi cu ramuri de copac urmele cărării ce ducea la coliba sa. Oamenii găsiseră o viclenie mult mai puternică, îi puneau în față pe copii, care strigau: “Părinte Serafim, miluiește-ne!”. Auzind glas de copil, părintele nu rezista și, ieșind din mărăcinișurile dese ale pădurii, se arăta oamenilor.

Ursii, lupii si iarba caprei

A trăit mulți ani în pădure, în nesfârșita Siberie, printre brazi groși de câțiva metri și înalți precum catargele celor mai mari corăbii. Cum scrie cărturarul bisericesc și biograful său, prof. Serghei Nil, Sfântul Îl găsea pe Dumnezeu în simplitatea florilor, în animalele și în păsăretul pădurii, cu care știa să discute în limba lor. Blând și răbdător, îmblânzea lupi și urși, șerpi și jivine, iepuri și vulpi, toate adunate în jurul colibei, ca în vremurile cele adamice, după cum dau mărturie cei care l-au vizitat pe anahoret. “La miezul nopții”, povestește părintele Iosif, “vedeai la ușa lui tot felul de urși și alte animale. Terminându-și rugăciunile, nevoitorul ieșea din chilie și începea să le hrănească.” Părintele Alexandru, un alt martor ocular, l-a întrebat din curiozitate cum se poate ca acea bucată de pâine uscată, ce se afla mereu în traista părintelui Serafim, să sature atâta mulțime de animale. Zâmbind, părintele i-a răspuns că tot ce e de preț e puțin și tot ce e puțin e mult, moment în care s-a apropiat de el, ca o confirmare, un urs imens care ținea în labe un fagure cu miere. Părintele i-a mulțumit, după care a întins fagurele musafirului, așa cum cere legea ospitalității țărănești. Ca Isaac Sirul, Sfântul Serafim credea cu toată forța lui că dragostea nu poate fi rânduită și măsurată. “O inimă adevărată se aprinde de dragoste pentru toată făptura, pentru oameni, pentru păsări, pentru animale și chiar pentru demoni. Cu alte cuvinte, pentru toate făpturile.” Ca orice sfânt, nimic rău nu-l atingea. Nici viperele care dădeau ocol casei, nici colții sălbăticiunilor.
Mare postitor, Sfântul Serafim se hrănea doar cu pâine uscată. Cu timpul, a renunțat și la ea, cultivând în grădina din spatele chiliei sfeclă și cartofi pentru animale, iar pentru sine o iarbă numită iarba-caprei. “O culeg și o pun într-o oală mică”, zice el zâmbind, “adaug puțină apă și o așez pe plită. Dintr-însa se face ciorbiță bună. O usuc apoi și iarna mă hrănesc cu ea, iar frații se întreabă ce bunătați mănânc. Eu îmi bucur trupul cu iarba caprei, dar nu spun nimănui de mâncarea mea.”

O mie de zile în genunchi pe o piatră

Întărit de rugăciune și post, Sfântul Serafim a petrecut trei ani precum stâlpnicii de odinioară. Timp de o mie de zile s-a rugat în genunchi pe o piatră de granit, iar când, spre sfârșitul vieții, cineva a găsit piatra și i-a adus-o, Sfântul a zis: “Simeon Stâlpnicul a stat 47 de ani în picioare pe un stâlp. În comparație cu el, ce-am făcut eu?”.
Nimeni nu va ști vreodată cum a trăit el ani de zile în postul mâncării și, mai ales, al tăcerii. Își tăiase cu bună știință orice legătură cu lumea. Când i se întâmpla să întâlnească pe cineva în pădure, cădea în genunchi, cu fața la pământ, și rămânea așa, în această poziție, până când trecătorul se îndepărta. O dată pe săptămână, duminica, un călugăr îi aducea puțină hrană. Atunci, părintele deschidea ușa și, cu ochii plecati, scotea o tavă pe care pustnicul așezase o bucățică de pâine sau puțină varză, pentru a-i arăta călugărului ce să aducă duminica următoare.

Răbdarea de care a dat dovadă și puterea cutremurătoare a aspirației sale nesfârșite către Divin i-a făcut pe unii din frații săi să afirme că fapta sa întrece puterile omenești. El a atins acea stare de îndumnezeire pe care puțini sihaștri au dobândit-o în întreaga istorie a Bisericii creștine. În timpul rugăciunii, concentrarea sa devenea atât de intensă, încât rămânea timp îndelungat nemișcat în fața icoanelor și cărților duhovnicești, doar contemplând extaziat slava lui Dumnezeu.

De ce și în ce împrejurare a întrerupt Sfântul acest canon al tăcerii, asta nu vom afla niciodată. Trebuie să fi avut poruncă de Sus. Oamenii aveau nevoie de cuvânt și de întărire. Proorocirile lui trebuiau să ajungă la urechile și sufletul celor încercați. Trebuia să străbată veacurile și să anunțe vremea cea din urmă a îndreptării, a lacrimilor și a mântuirii. Ostenit pe dinafară de post și rugăciune, părintele arăta la 50 de ani ca un bătrân gârbovit. Nevrând să se trufească, a ascultat îndemnul călugărului tânăr, care îi aducea mâncarea. Nu a vrut să-l lase fără răspuns. Sprijinindu-se în toiag, târându-și cu greu picioarele bolnave de varice, părintele mergea în întâmpinarea unei nevoințe din cele mai împovărătoare – să revină în lume și să renunțe la liniștea pădurii, la aerul îmbălsămat de rășină, la vietățile cele mărunte și cântătoare din sălașul copacilor, în schimbul misiunii divine de îndrumare spirituală a oamenilor pe calea mântuirii. La 60 de ani, Serafim e numit stareț. Încărcat cu darurile sfinte ale marilor puteri dumnezeiești, numele său se răspândește cu repeziciune în întreaga Rusie și astfel mii de pelerini încep să-l viziteze, căutând sfatul înțelept al sfântului. Puterea înțelegerii sale pătrundea până în adâncul inimii celor care-l vizitau, care primeau răspunsul înainte de a-i mărturisi nevoința. Toți plecau cu o mare bucurie și ușurare sufletească după întrevederea cu Sfântul Serafim, care mărturisea cu umilință: “Când vine cineva la mine, vine ca la un slujitor al lui Dumnezeu. Ce-mi poruncește Domnul ca unui rob al Său, aceea eu îi transmit celui care dorește să se folosească. Lucrez cum vrea El. N-am voință proprie”.

Pe mulți, sfântul îi vindeca prin puterile sale spirituale, așa cum istorisește principesa Sahaeva despre fiul ei grav bolnav. Părintele Serafim, înainte de a începe să se roage pentru sănătatea lui, i-a spus: “Tu, bucuria mea, roagă-te și mă voi ruga și eu pentru tine, însă stai așa, fără să te întorci și să te uiți în altă parte”. Bolnavul a stat așa mult timp, dar după o bucată de vreme n-a mai putut răbda și s-a uitat să vadă ce face părintele. Uitându-se, l-a văzut pe Părintele Serafim stând în văzduh, rugându-se și, speriindu-se de neobișnuita vedere, a strigat. După ce și-a terminat rugăciunea, Părintele Serafim s-a apropiat de copil și i-a spus: “Iată, acum tu vei spune tuturor că Părintele Serafim se roagă în văzduh. Domnul te va milui, dar tu să nu spui despre aceasta nimănui, până în ziua morții mele”.

Părintele Serafim cunoștea ceasul morții sale și se pregătea pentru marea trecere. “Viața mea se scurtează. Trupul meu este mort în toate, dar duhul meu e ca și cum s-ar fi născut ieri”, spunea el. Încă o dată, sfântul se va învrednici de vizita Fecioarei Maria, care a fost o prevestire a fericitului său sfârșit: “În curând, alesule al Meu, vei fi cu noi”. Bucuros peste fire că i s-a ridicat ascultarea, și-a părăsit închisoarea benevolă a chiliei și a plecat în pădure, raiul și viața lui. Într-o dimineață, în jurul orei șase, Părintele Serafim a fost găsit în chilia sa în genunchi, în fața icoanei Maicii Domnului, cu capul descoperit și cu Evanghelia, pe care obișnuia s-o citească, în fața lui. Își avea mâinile încrucișate pe piept, iar fața lui era liniștită și senină. Dormea? Încetișor, frații au vrut să-l trezească. Dar ochii lui nu s-au mai deschis. În genunchi, în fața Împărătesei sale din ceruri, adormise pentru totdeauna.

Părintele Serafim a cerut să i se pună pe piatra de mormânt următoarea inscripție: “După ce nu voi mai fi printre cei vii, veniți la mormântul meu: cu cât mai des, cu atât mai bine. Orice ați avea pe suflet, orice vi s-ar întâmpla,veniți la mine ca și când aș fi viu și, îngenunchind pe pământ, vărsați-vă tot amarul pe mormântul meu. Spuneți-mi totul și vă voi asculta. Așa cum îmi vorbeați în viață, la fel să o faceti și acum. Pentru că eu trăiesc și pururea voi fi”.

.

Întru această zi, Cuvânt despre Sfântul Vasile cel Mare, cum a izbăvit cu rugăciunile sale pe un tânăr înşelat de draci

.

Eladie, cel ce a fost unceic marelui Vasilie și martor apropiat al minunilor lui, bărbat îmbunătățit și sfânt, a spus nemincinos un lucru ca acesta: „Un curtean dreptcredincios, anume Proterie, cercetând Sfintele locuri, a gândit ca să dea pe fiica sa într-una din mănăstiri, spre slujba lui Dumnezeu. Iar diavolul, cel ce din început urăște binele, a pornit pe o slugă a lui Proterie, spre poftirea fiicei stăpânului său. Și văzând sluga că este lucru nelesnicios, și nici îndrăznind a zice ceva pentru aceasta, știindu-se pe sine nevrednic, a mers la un vrăjitor ce locuia în  cetatea aceea și toată dorirea sa i-a spus-o, și i-a făgăduit să-i dea lui aur mult, de va face ca să poată lua de soție pe fiica stăpânului său. Iar vrăjitorul, la început se lepăda, dar mai pe urmă a zis: Dacă primești, te voi trimite la stăpânul meu diavolul și el îți va ajuta ție la una ca aceasta, de vei face și tu voia lui. Iar ticălosul acela rob a zis: Pe toate cele ce-mi va porunci, făgăduiesc că le voi face. Iar fermecătorul i-a zis: Dar te vei lepăda de Hristos al tău și vei da scrisoare pentru aceasta? Iar el a zis: Gata sunt, numai să-mi câștig dorirea mea. Răspuns-a vrăjitorul: De făgăduiești așa, apoi și eu îți voi fi ajutător.

Și luând o hârtie, vrăjitorul a scris diavolului așa: De vreme ce mi se cade a mă sârgui, stăpânul meu, ca rupând de la creștineasca credință să aduc la a ta stăpânire, pentru înmulțirea părții tale, iată, trimis-am la tine pe tânărul ce va aduce scrisoarea mea, aprins de pofta pentru o fecioară și te rog de aceea, să-i dai lui ajutor ca să-și câștige dorirea sa, ca și eu, întru aceasta, să mă proslăvesc și cu mai mare sârguință să câștig pe mulți, care îți vor fi ție plăcuți. O scrisoare ca aceasta scriind vrăjitorul către diavolul, i-a dat-o tânărului aceluia și l-a trimis, zicându-i:  Să mergi în ceasul acesta al nopții și să stai la mormintele păgânești și să ridici hârtia în văzduh și-ți vor sta de față cei ce te vor duce la diavolul. Iar el, ticălosul, degrabă s-a dus și, stând la morminte, a început a chema pe draci spre ajutor. Și îndată în fața lui au stat viclenele duhuri și cu bucurie au dus la căpetenia lor pe cel înșelat. Și, văzându-l că ședea pe scaun înalt și mulțime de duhuri viclene înconjurându-l pe el, i-a dat lui scrisoarea cea de la vrăjitor, pe care, luând-o căpetenia diavolilor, a zis către tânăr: Crezi în mine? Iar el a zis: Cred. Și diavolul a zis: Oare te lepezi de Hristos al tău? Iar ticălosul a zis: Mă lepad. Grăit-a lui Satana: De multe ori mă înșelați voi creștinii, că atunci când vă trebuie ajutorul meu, veniți la mine, iar după ce vă împliniți dorirea voastră, iarăși vă lepădați de mine. Ci, să-mi faci mie în scris că te lepezi de credința ta de bună voie și făgăduiești ca să fii al meu pe veci și să rabzi cu mine, în ziua judecății, veșnica osândă, și așa eu, îndată, voi împlini dorirea ta. Iar tânărul i-a făcut înscris, precum diavolul a voit.

Atunci pierzătorul de suflete balaur a trimis pe dracii desfrânării și au aprins pe acea fecioară, cu nesățioasă dragoste către tânăr, atât de mult, încât nerăbdând patima cea trupească, a cazut la pământ și a început a striga către tatăl său: Miluiește-mă, miluiește-mă pe mine, fiica ta, și mă dă de soție tânărului acestuia al nostru, pe care l-am îndrăgit foarte. Iar de nu-mi vei face mie aceasta, mie fiicei tale, cea una născută, atunci, cu amară moarte, degrabă voi muri și vei da pentru mine răspuns în ziua Judecății. Aceasta auzind, tatăl s-a înspăimântat și se tânguia zicând: Vai mie, păcătosului, din ce a venit aceasta asupra fiicei mele? Cine a amăgit pe fiica mea? Cine mi-a întunecat lumina ochilor mei? Eu pe tine, fiica mea, doream să te logodesc cu Mirele ceresc, ca să fii viețuitoare împreună cu îngerii și ca totdeauna în psalmi și în cântări duhovnicești să proslăvești pe Dumnezeu și prin tine nădăjduiam să fiu mântuit. Iar tu, fără de rușine, de nuntă îmi vorbești? Să nu mă pogori pe mine cu mâhnirea în iad, fiică, să nu-ți rușinezi neamul tău, însoțindu-te cu un om de nimic. Iar ea, nesocotind cuvintele tatălui său, zicea: De nu vei face după dorirea mea, apoi singură mă voi ucide. Iar tatăl ei, neștiind ce să facă, după sfatul rudeniilor și al prietenilor săi, a lăsat ca, mai bine să fie voia ei, decât cu moarte năpraznică să o vadă prierind. Și, chemând pe sluga sa, i-a dat lui, ca soție, pe fiica sa și averi multe și a zis către ea: Mergi, fiică ticăloasă și pătimașă, după bărbat, însă mult te vei căi, pe urmă, și nu-ți va fi ție de folos.

Și, săvârșindu-se nedreapta însoțire și diavoleasca lucrare împlinindu-se, după câtăva vreme, l-au văzut și bine l-au insemnat alții pe tânărul acela, că nu intra în biserică și nu se împărtășește cu Sfintele Taine. Și au spus aceasta femeii lui: Nu știi că bărbatul tău, pe care l-au ales, nu este creștin, ci străin de credința lui Hristos? Iar ea, auzind aceasta, s-a umplut de mâhnire și s-a aruncat la pământ și a început a-și rupe obrazul și să-și bată pieptul și a striga zicând: Nimeni nu s-a mâhnit vreodată ascultând de părinții săi; cine va spune rușinea tatălui meu; vai mie, ticăloasei, în câtă pierzare am căzut? La ce m-am născut și, născându-mă, de ce n-am pierit? Așa tânguindu-se ea, a auzit bărbatul ei și a alergat la dânsa, întrebând-o de pricina tânguirii sale. Și, aflând pricina, a început a o mângâia, zicându-i că nu sunt adevărate cele zise despre dânsul și o întărea, spunându-i că el este creștin. Iar ea, mângâinu-se puțin cu acele cuvinte ale lui, a zis către dânsul: De vei voi ca să mă încredintezi pe mine cu adevărat și fără de grijă să-mi faci ticălosul meu suflet, apoi mâine dimineață să mergi cu mine la biserică și înaintea mea să te împărtășești cu Preacuratele Taine și atunci te voi crede.

Iar ticălosul acela, văzând că nu se poate păzi taina lui, i-a spus ei cum s-a dat diavolului. Iar ea, lepădându-și slăbiciunea femeiască și bun sfat luând, a alergat la Sfântul Vasile și a strigat: Miluiește-mă, ucenice al lui Hristos, miluiește-mă pe mine, care n-am ascultat pe tatăl meu și m-am supus drăcescului sfat. Și i-a spus lui cu de-amănuntul, cele despre bărbatul ei. Iar Sfântul, chemând pe bărbatul ei, l-a întrebat de este așa, precum spune femeia lui despre el. Iar el a zis cu lacrimi: Așa, Sfinte al lui Dumnezeu, așa este, că de voi tăcea, apoi faptele mele vor striga. Și  i-a spus lui toate pe rând, cum s-a dat dracilor. Iar Sfântul i-a zis: Dar voiești să te întorci iarăși, la Domnul nostru Iisus Hristos? Răspuns-a tânărul: Așa, voiesc, dar nu pot. Și i-a zis Vasile: De ce? Răspuns-a: Pentru că m-am lepădat de Hristos cu înscris, și m-am încredințat diavolului. Zis-a Vasilie lui: Nu te mâhni de aceasta, că iubitor de oameni este Dumnezeu și primește pe cei ce se pocăiesc. Iar femeia lui, aruncându-se la picioarele Sfântului, îl ruga zicându-i: Ucenice al lui Hristos, pe cât poți, ajută-ne nouă! Grăit-a Sfântul către tânăr: Dar crezi că te vei mântui? Iar el a zis: Cred Doamne, ajuta necredinței mele. Și luându-l pe el Sfântul de mână, a făcut spre dânsul semnul crucii și l-a dus pe el în biserică și i-a poruncit lui ca neîncetat să se roage lui Dumnezeu. Și a petrecut în rugăciune, singur, trei zile. După aceea, l-a cercetat pe el și l-a întrebat: Cum ești, fiule? Răspuns-a tânărul: Întru mare primejdie sunt, Stăpâne, nu pot răbda chiotul drăcesc, înfricoșările, săgetăturile și bătaia cu pietre. Pentru că, ținându-mi înscrisul meu, mă ocărăsc, zicându-mi: Tu ai venit la noi, și nu noi la tine. Iar Sfântul i-a zis: Nu te teme, fiule, dacă crezi cu adevărat. Și dându-i puțină hrană, l-a însemnat cu semnul crucii și iarăși l-a lăsat, pe el tot acolo.

Apoi, după puține zile, iarăși l-a cercetat. Și i-a zis: Cum esti, fiule? Zis-a tânărul: De departe îngrozirile și chiotul lor îl aud, dar pe dânșii nu-i văd. Și dându-i lui puțină mâncare și rugându-se pentru dânsul, l-a lăsat iarăși și s-a dus. După aceasta, la patruzeci de zile, a venit la dânsul și l-a întrebat: Cum te afli fiule? Iar el a zis: Bine, acum, Sfinte Părinte, pentru că te-am văzut pe tine în vis, luptându-te pentru mine și biruind pe diavolul. Deci, făcând Sfântul rugăciune, l-a scos pe el din biserică și l-a dus în chilia sa. Iar, a doua zi, a chemat tot clerul bisericii și pe monahi și tot poporul cel iubitor de Hristos și le-a zis: Să proslăvim, fraților, pe iubitorul de oameni Dumnezeu, că, iată, pe oaia cea pierdută, Bunul Păstor voiește să o ia pe umeri și să o aducă în biserică; deci, se cade și nouă să ne rugăm în noaptea aceasta bunătății Lui, ca să biruiască și să rușineze pe vrășmașul sufletelor noastre. Deci, s-a adunat poporul în biserică și a făcut rugăciuni de toată noaptea, pentru tânărul ce se pocăia, strigând: Doamne miluiește! Iar, făcându-se ziuă, Vasilie a luat pe tânăr de mână și l-a dus cu tot poporul în biserică, psalmi și laude cântând. Și iată, diavolul, fără de rușine, a venit cu toată pierzătoarea sa putere, nevăzut, vrând ca să răpească pe tânărul din mâinile Sfântului. Iar tânărul a început a striga: Sfinte al lui Dumnezeu, ajută-mă! Și cu atâta îndrăzneală și nerușinare tăbărâse diavolul asupra tânărului, încât și pe Sfântul Vasile îl zgâria, trăgând la sine pe tânăr. Și întorcându-se fericitul a zis către diavolul: Nerușinatule, pierzătorule de suflete, începătorule al întunericului și al pierzării, au nu-ți ajunge ție a ta pierzare, pe care ai făcut-o ție și celor cu tine? Nu încetezi a prigoni zidirea Dumnezeului meu? Iar diavolul a strigat către dânsul: Mă nedreptățești, Vasilie. Și pe acest glas diavolesc mulți l-au auzit. Și a zis arhiereul: Să te certe pe tine Domnul, diavole! Iar diavolul, iarăși, a zis către dânsul: Vasile, mă nedreptățești, că nu eu am mers la dânsul, ci el la mine, și s-a lepădat de Stăpânul tău, dându-mi mie înscris, pe care îl am în mâinile mele, și în ziua Judecății, îl voi aduce pe el înaintea Celui de obște Judecător.

Și Vasilie a zis: Bine este cuvântat Domnul Dumnezeul meu, că nu-și va slobozi poporul măinile sale rugându-se, până ce vei da înscrisul. Și întorcându-se Sfântul către  popor a zis: Înălțați-vă mâinile voastre și strigați: Doamne miluiește! Iar poporul, înălțându-și spre cer mâinile, cu lacrimi, multă vreme strigă: Doamne miluiește! Și iată înscrisul tânărului aceluia a venit, purtându-se prin văzduh, toți văzându-l și s-a dat fericitului Vasilie în mâini. Și, luând Sfântul înscrisul în mâini, s-a bucurat și a dat mulțumită lui Dumnezeu. Apoi, înaintea tuturor, a zis către tânăr: Oare cunoști, frate, zapisul acesta?  Iar tânărul a răspuns: Așa Sfinte al lui Dumnezeu, al meu este, că l-am scris cu însăși mâna mea. Iar marele Vasile, îndată l-a rupt în bucăți, înaintea tuturor, și l-a ars. Și, luând în biserică pe tânăr, l-a împărtășit cu dumnezeieștile Taine. Iar pe tânăr, mult învățându-l, și canon cuviincios dându-i lui, l-a dat femeii sale, care cu netăcut glas preamărea și mulțumea lui Dumnezeu. A Căruia este slava, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.

 

 

.