Precum nu se poate pune stavilă șuvoiului de apă ce se prăvălește, din tăriile cerului, spre pământ, pe timp de furtună, tot așa nu s-a putut pune stavilă răspândirii credinței creștine. Hulit, batjocorit, răstignit, ucis și îngropat, Hristos a născut în lume o putere de a crede în El, care, de-a lungul veacurilor a crezut neîncetat. Propovăduitorii dumnezeieștii Sale învățături au fost prinși și aruncați în temnițe, dar se ridicau alții să vestească cuvântul adevărului. Închinătorii Lui au fost surghiuniți și omorâți, dar sute de mii de alți noi credincioși mărturiseau că Hristos este Viața, și că cei ce ascultă cuvintele Lui nu vor muri în veac.

Așa s-a întâmplat și în cetatea Nicopol, din Armenia, pe timpul împăratului Licinius (308-321). Creștinii erau prinși și omorâți, dar numărul lor, în loc să scadă, creștea fără încetare. Credința în Hristos luminase, în acel oraș, și cugetele căpeteniilor între care se aflau: Leontie Mavrichie, Daniil și Antonie. Aceștia, fără vreo teamă, își arătau credința lor în Cel înviat din morți. Pentru aceea au și îndurat chinuri, pe care numai o minte rătăcită le poate scorni și, împreună cu ei, au pătimit și alti 41 de creștini. Și au primit cunune Mucenicii, sfârșindu-și, prin foc, viața lor pământească.

Întru această zi, cuvânt despre Sfânta Jertfă, din învăţăturile Sfântului Grigorie Dialogul

    Am auzit, zicea Sfântul Grigorie, despre cineva, care a fost robit de niște ostași și a fost legat cu lanțuri și ca la zile însemnate, soția lui obișnuia să aduca jertfa la Sfântul altar pentru el. Iar, după câțiva ani, acela s-a întors din robie, la soția sa. Și i-a arătat ei, spunându-i că în unele zile, nevăzut, i se dezlegau lanțurile lui. Iar ea i-a spus că chiar acelea sunt zilele, în care ea aducea jertfa la biserică, pentru el.

Tot asemenea și dintr-o altă faptă, putem cunoaște că acestea sunt adevărate. Astfel, s-a întâmplat, mai înainte cu șapte ani, precum mi-au spus mie credincioșii și mulți oameni îmbunătățiți, că cel ce, întru fericită pomenire, a fost papa, înaintea mea, dăduse o poruncă, să vie la Roma Agaton, episcopul cetății Palermo. Acesta, călătorind pe mare, a fost întâmpinat de o foarte cumplită primejdie, încât deznădăjduise că se va mai izbăvi, din acele valuri mari. Un corăbier oarecare, din cei ce călătoreau împreună cu el, anume Varac, care acum este slujitor la aceeași biserică, plutea în urma corabiei într-o luntre. Și, rupându-și funia, a fost luat cu luntrea, de valuri și nu s-a mai văzut. Iar corabia, în care era episcopul, a sosit, cu greutate, aproape sfărâmată, de furia valurilor, la insula ce se cheamă Ustica. Iar, după ce au trecut trei zile, și nevăzând luntrea, cea ruptă de corabie, în nici o parte a mării, foarte mult s-a întristat episcopul, socotind că însoțitorul său s-a înecat. Apoi împlinind rânduiala ce se face la mort, a poruncit să se aducă Atotputernicului Dumnezeu, mântuitoarea Jertfă, pentru odihna sufletului celui mort. Iar, după ce a făcut aceasta, dregându-se corabia, a mers în Italia. Și, ajungând la cetatea ce se cheamă Tupori, acolo, a aflat pe corăbierul de care credea că a murit. Deci, de această neașteptată vedere bucurându-se, episcopul, a început a-l întreba pe el cum, petrecând atâtea zile, într-o primejdie ca aceea a mării, a putut să rămână viu? Iar acela, răspunzând, le-a spus lor cum corabia se umpluse în timpul viforului aceluia de valuri, însă el o cârmuia, și, ținând-o pe ea, plutea. Și, de câte ori se răsturna, plutea totuși, cu cârma în sus. Deci, câteva zile și nopți, neîncetat pătimind acestea, puterea lui slăbise de osteneală și de foame. Iar, în ce chip l-a păzit pe el iubirea de oameni a lui Dumnezeu – lucru pe care și acum îl mărturisește mi, l-a arătat zicând că, în valuri ostenindu-se, deodată, i s-a îngreunat mintea, nici în somn nefiind afundată, dar nici trează. Și, în mijlocul mării aflându-se el, i s-a arătat lui cineva, aducându-i pâine, spre mâncare. Apoi, mâncând și săturându-se, s-a întărit. Iar, pătimind mult, a scăpat corăbioara din primejdia aceea și din urgia valurilor și a ajuns la uscat. Deci, episcopul, aceasta auzind-o cercetând zilele, a aflat că aceea era ziua întru care preotul din insula ce se cheamă Ustica a adus, pentru dânsul, Jertfa sfințită, Atotputernicului Dumnezeu, Căruia i se cuvine slava în veci! Amin.

Întru această zi, cuvânt pentru cei îngâmfaţi de trufie
      Nu te înălța, omule, ca să nu cazi și să dai pierzării sufletul tău. Urât este, înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor, tot omul cel mândru. Pentru că, începutul păcatului omenesc este mândria și cel ce se ține de ea este urât tuturor. Iar sfârșitul mândriei este căderea de la Dumnezeu, pentru că inima celui mândru nu are umilință. O, sărmane om, de ce te înalți, fiind pământ și cenușă? Că cine este mai nebun, decât cel mândru? Trufașul, cu mândria umflându-se este ca o bășică de apă ce scoate glas fățarnic. O, mărețule, cunoaște-ți firea ta, că din fire este muritor, iar tu, cu mândria, te socotești a fi veșnic. Chiar de ai zbura înalt cu gândul, ca un vultur, și de acolo te voi surpa, zice Domnul; pentru că El, mândrilor, le stă împotrivă. Atunci, cei mândri, căindu-se vor zice: „Ce ne-a folosit nouă mândria noastră și la ce ne-a ajutat nouă bogăția cea cu mândrie? Toate acelea au trecut ca o umbră și la chinurile veșnice ne vor duce.” Din care, să ne izbăvească pe noi Domnul; Dumnezeul nostru, a Căruia este slava, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.

 

 

.