În cetatea Iconiei, din țara Licaoniei, era o femeie tânără, de bun neam, anume Iulita, care se trăgea  din seminția împăraților celor mai vechi ai Romei, fiind, cu credința creștină. Și, petrecând, cu un legiuit bărbat, putin timp și, de la el primind și zămislind și născând un prunc, de parte bărbătească, a rămas văduvă. Și, născând pruncul, cu Sfântul Botez l-a luminat și l-a numit pe el Chiric. Întru acea vreme, Dioclețian, păgânul, ținând sceptrul împărăției Romei, a ridicat prigoană asupra creștinilor, în toate țările stăpânirii sale. Și era pus demn de dânsul, în țara Licaoniei, dregătorul Domețian, om sălbatic și fără de omenie, cu chip și cu nărav de fiară, bucurându-se de vărsarea sângelui creștinesc. Deci, acela, venind în Iconia, a început a chinui cumplit pe cei ce credeau în Hristos, și îi căuta, cu înverșunare, pe cei ce țineau, în taină, creștineasca credință. Văzând aceasta și știind că nu se va putea tăinui credința ei, de acest tiran, credincioasa roaba lui Hristos Iulita, s-a gândit să fugă, că se temea ca nu cumva, neputând suferi chinurile cele cumplite, să se lepede de Hristos. Deci, și-a lăsat toate averile sale și casa și rudeniile și robii și toată frumusețea lumii acesteia pentru dragostea lui Hristos și, luându-și pe fiul său Chiric, fiind prunc de trei ani, și două slugi credincioase, a ieșit noaptea din cetatea Icoanei, și a purces printre străini aducându-și aminte de ceea ce a zis Scriptura: Nu avem aici cetate stătătoare, ci pe cea viitoare o căutăm. Și a mers în Seleucia, ca o străină, și ca una din cele sărace, tăinuindu-și neamul său, însă a aflat și acolo aceeași prigoană asupra creștinilor. Că un oarecare Alexandru, luând stăpânirea de dregător, de la împărat, a mers în Seleucia și ucidea fără milă pe toți cei ce mărturiseau numele lui Iisus Hristos.

Deci, fericita Iulita, aducându-și aminte de ceea ce se scrie: Fugiți de mânie și iarăși: Când vă vor goni pe voi din cetatea aceasta, fugiți în cealaltă, a ieșit din Seleucia și s-a dus în Tars, cetatea Ciliciei, și petrecea acolo, între cei săraci. Dar, după o vreme, același dregător, Alexandru, a venit și în Tars, ca să chinuiască pe creștini. Și s-a făcut cunoscută Sfânta Iulita unora și au vorbit, despre ea, cu dregătorul. Iar acela îndată a poruncit să o prindă și a stat la judecată, înaintea poporului. Și prinzând-o pe ea ostașii, cu fiul ei, amândouă slugile au fugit, dar priveau de departe, ca să vadă pătimirea și sfârșitul ei. Și dusă a fost, înaintea dregătorului. Mucenița, având în brațe pe Sfântul Chiric, pruncul cel de trei ani. Și, fiind întrebată, de dregător despre nume, despre neam, de moșie, răspundea, cu îndrăzneală, mărturisind numele Domnului nostru Iisus Hristos, numindu-se pe sine creștină, și spunând că patria ei este cereasca Împărăție a lui Hristos. Deci, mâniindu-se dregătorul, a poruncit să ia de la dânsa pruncul și, dezbrăcând-o și întinzând-o, să o bată fără de cruțare. Și bătută fiind Mucenița, pruncul plângea și se trăgea din mâinile celor ce-l țineau pe el, ca să alerge la mama lui. Iar dregătorul, văzând pruncul că este frumos, a poruncit să-l aducă la el. Și, luându-l pe el, l-a pus pe genunchii săi. Și-l mângâia pe el, ca să nu plângă, și netezea capul copilului și-l săruta pe el și cuvinte dulci îi zicea. Dar copilașul se apăra, trăgându-se din mâinile lui și, ferindu-și capul de dregător, nelăsându-se mângâiat, nici sărutat de buzele acelea spurcate. Iar, privind spre mama sa, care era bătută, plângând, pruncul striga: Creștin sunt, lasă-mă la mama mea„. Și zgâria fața dregătorului unghiile sale. Și, umplându-se de mânie, dregătorul l-a aruncat jos pe prunc și l-a izbit cu piciorul în coaste, trântindu-l jos de pe scaunul său cel înalt. Iar pruncul căzând pe treptele cele de piatră și izbindu-se cu capul de colțurile cele ascuțite ale treptelor, tot locul acela l-a umplut de sânge și și-a dat sufletul său fără de prihană în mâinile lui Dumnezeu. Și așa s-a încununat cu mucenicie Sfântul prunc Chiric.

Iar mama lui, Iulita, cumplit bătută fiind, ca într-un trup străin pătimea, și ca un stâlp neînsuflețit; și nimic altceva nu striga, fără numai aceasta: Creștină sunt, și nu voi jertfi idolilor.” Iar, dacă au încetat a o bate și a ridicat-o de la pământ, a văzut pe fiul său iubit mort, înaintea divanului, și zăcând în sânge. Drept aceea, s-a umplut de bucurie și a zis: Îți mulțumesc Ție, Doamne, că ai învrednicit, pe fiul meu, de un dar ca acesta, ca să pătimească mucenicește, el mai înainte de mine, pentru numele Tău cel sfânt și să primească cununa cea nevestejită a slavei Tale.” După aceasta, a poruncit dregătorul să o spânzure pe lemnul de chinuire și cu piepteni de fier să-i strujească trupul și să arunce cu smoală fiartă peste rănile ei. Și, așa, chinuită fiind Sfânta, dregătorul striga: „Miluiește-te Iulita, pe tine însăți. Închină-te zeilor ca să te izbăvești din chinuri.” Iar Mucenița răspundea:Nu mă voi închina dracilor și idolilor celor surzi și muți„. Și dregătorul văzând răbdarea și mărirea de suflet a Muceniței, a osândit-o la tăiere cu sabia. Și slujitorii, luând-o pe ea, au dus-o afară din cetate, la locul cel de moarte. Și mergea Sfânta, bucurându-se, ca la o încununare de nuntă. Și, ajungând la locul acela, a cerut puțin timp, pentru rugăciune. Și ea, plecându-și genunchii, s-a rugat, zicând: „Îți mulțumesc, Ție, Doamne, Dumnezeul meu, Iisuse Hristoase, că ai chemat pe fiul meu mai înainte de mine, învrednicindu-l pe el a pătimi, pentru numele Tău cel sfânt și înfricoșător. Primește-mă, dar, și pe mine, nevrednica roaba Ta, și mă învrednicește să dobândesc dar înaintea ta, ca să fiu numărată cu fecioarele cele înțelepte, care au intrat în cămara ta cea nestricăcioasă. Ca bine să Te cuvânteze duhul meu pe Tine, Ziditorul său și pe Tatăl Tău, cel fără de început, și pe Duhul Sfânt, cel împreună de o Ființă, în veci. Amin.”

Așa rugându-se Sfânta, după ce călăul și-a ascuțit sabia, i-a lovit grumajii și i-a tăiat cinstitul ei cap, lăsând-o la acel loc fără de îngropare, spre mâncare câinilor și fiarelor. Asemenea și trupul Sfântului Chiric, afară din cetate trăgându-l, l-au aruncat lângă trupul mamei sale și s-au dus. Și, sosind noaptea, cele două slujnice venind, au luat trupul stăpânei lor și al fiului ei și, ducându-le departe, le-au îngropat în pământ. Dintre aceste slujnice, una a viețuit până în anii marelui Constantin, întâiul împărat al creștinilor, când Bisericile lui Dumnezeu au luat îndrăzneală, cu darul lui Hristos. Atunci, slujnica aceea a arătat credincioșilor locul unde erau îngropate cinstitele moaște ale Sfinților Mucenici Chiric și Iulita și a povestit pătimirea lor. Și au scos sfintele moaște, întregi și pline de bună mireasmă și dând tămăduiri. Iar pătimirea lor a fost scrisă, spre pomenirea Sfinților Mucenici, spre folosul credincioșilor și spre slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Celui împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh slăvit în veci! Amin.

.

Întru această zi, cuvânt din Pateric, despre înţelesul Scripturii

.

Un frate a întrebat pe un stareț, despre anumite cuvinte din Scriptură. Și i-a grăit lui starețul: De acelea nu întreba încă, ci leapădă, mai întâi, de la tine, răutatea, și Dumnezeu îți va descoperi ție și cele de sus și cele de jos.”

.

Întru această zi, cuvânt duhovnicesc

.

Când biserica lui Dumnezeu te cheamă la rugăciune, să lași lucrările cele pământești și să te sui la cerul cel pământesc, cu tragere de inimă. Să mergi la hrana cea sufletească, ca Petru și Ioan, la mormântul Domnului. Iar, după ce vei merge în sfânta biserică, să te gândești, oare, n-ai mâniat pe cineva, în mersul tău la vreun lucru oarecare? Apoi, în tot chipul, să te sârguiești, ca să gonești ceata mâniei și, așa, frumusețea rugăciunii va lumina, ca soarele, sufletul tău. Să nu zici: „Am greșit mult și sunt nelegiuit și nu pot să cad înaintea lui Dumnezeu.” Nu deznădăjdui, adică, ci încetează de mai greși, de acum înainte, și, cu puterea Milostivului Dumnezeu, nu vei fi rușinat. Dacă vrei să ai pocăință adevărată, apoi, s-o arăți pe ea și cu fapta. Adică, de te căiești de mândrie, arată smerenie, de te căiești de beție, arată păzire, de te căiești de desfrânare, arată curăție.zice Scriptura: „Ferește-te de rău și fă bine” (Ps. 33, 13). Preoților lui Hristos, propovăduitorilor Cinei Lui celei de taină și împărțitorilor Trupului Său, cinste să le dai. Episcopilor și păstorilor turmei oilor Lui, celor cuvântătoare, să-ți pleci capul și să-i rogi să-ți dea ție binecuvântarea lor. Să iubești pe Domnul tău, din tot sufletul pentru ca frica Lui să vie în inima ta. Drept să fii și adevărat blând și smerit, supus și plecat. Iar mintea îndreptându-ți la cer, fii umil față de Dumnezeu, fii cinstitor de oameni, celui mâhnit, mângâietor, răbdător să fii în ispite, milostiv și îndurat, spre săraci, hrănitor și primitor de străini, cu grijă față de Dumnezeu, flămând și însetat de dreptate și liniștit, neiubitor de slavă, nici iubitor de aur, nici mândru, ci de Dumnezeu temător, gata la poruncile Lui, ca înaintea Împăratului, blând la răspunsuri, deseori rugător către Dumnezeu, ostenitor la cunoaștere, neosândind pe nici un om, ajutător celor năpăstuiți și nefățarnic să fii. Și, așa, vei fi viu al Evangheliei și fiu al Învierii și moștenitor al vieții ce va să fie. Dumnezeului nostru slavă!

 

 

 

.