Sfântul Ermolae, preotul, și cei împreună cu el, pătimitorii Mucenici Ermip și Ermocrat, făceau parte din obștea creștinilor din Nicomidia, unde 20000 (două zeci de MII!!!) de creștini fuseseră arși de vii în biserică, din porunca crudului împărat Maximian Galeriu.

Deci, aceștia trei, izbutând să se ascundă de frica păgânilor, nu încetau a învăța sfânta credință, pe cei ce o doreau, aducându-i la Hristos. Așa, văzând Sfântul Ermolae pe Sfântul Pantelimon, doctorul, și vorbind cu el cuvinte de Dumnezeu insuflate, l-a făcut creștin. Iar, când Pantelimon a fost prins și dat la chinuri, de același Maximian, fiind întrebat de la cine a învățat credința creștinească, Sfântul, neputând să mintă, a spus: „De la preotul Ermolae.” Deci, a fost prins bătrânul Ermolae și cu el, și robii lui Hristos Ermip și Ermocrat, pe care i-a adus la păgâneasca judecată. Deci, întrebați fiind, au mărturisit cu îndrăzneală pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, defăimând pe închinătorii la idoli. Pentru aceasta, au luat pedeapsă de moarte, tăindu-li-se la toți trei capetele, cu sabia. Pentru a căror pătimire, Dumnezeului nostru slavă!

Întru această zi, pătimirea Sfintei Cuvioase Mucenițe a lui Hristos, Paraschiva (†140)

    Sfânta Cuvioasă Muceniță a lui Hristos, Paraschiva, s-a născut într-un sat ce era în hotarele Romei celei vechi, din părinți creștini, cu numele Agaton și Pontia. Aceștia păzeau, fără preget, porunca Domnului, dar nu aveau copii, pentru care se rugau, cu stăruință și necontenit, lui Dumnezeu ca să le dea lor un fiu. Și, ascultându-le rugămintea, Ziditorul și Înduratul Dumnezeu le-a dăruit lor această fiică, pe care au născut-o în ziua a șasea a săptămânii și au numit-o din Sfântul Botez, Parascheva, după numele zilei întru care s-a născut, fiindcă ziua a șasea, la greci, se numește „paraschivi”. După ce a fost înțărcată și a fost dăruită lui Dumnezeu, din tânără vârstă, fiind crescută de mama sa, aceasta a învățat-o toate tainele credinței creștinești și copila se îndeletnicea necontenit cu rugăciunea și cu citirea Sfintelor cărți.

Iar, după ce s-au săvârșit părintii ei, împărțind toate averile rămase, de la părinți, săracilor și tunzându-se și îmbrăcându-se în chipul monahicesc, a ieșit, propovăduind numele adevăratului Dumnezeu și Domnului nostru Iisus Hristos, și pe mulți din păgâni i-a adus la cunoștința lui Dumnezeu. Întru acele vremi, împărățind, la Roma, Antonin (138-161), s-au dus niște păgâni și au pârât-o la împărat, zicând: „O oarecare femeie, cu numele Paraschiva, propovăduiește pe Iisus, fiul Mariei, pe care părinții noștri L-au pironit pe cruce.” Iar împăratul, auzind acestea, a poruncit să o aducă pe ea înaintea lui. Și s-a mirat împăratul, văzând priceperea și frumusețea ei. Deci, a zis către dânsa: „Dacă te vei pleca mie și vei aduce jertfă dumnezeilor noștri, te voi face moștenitoare a multor daruri, iar, dacă nu te vei pleca, la multe chinuri te voi da.” Sfânta, cu gând tare, a răspuns către dânsul: „Să nu-mi fie mie a mă lepăda de numele lui Hristos, Dumnezeul meu. Iar zeii, care n-aui făcut cerul și pământul, să piară.” Iar împăratul, aprinzându-se de mânie, a poruncit să se pună pe capul mărturisitoarei un coif de fier, înroșit în foc. Care lucru făcându-se, cu dumnezeiască rouă, s-a păzit nevătămată. Pentru o minune ca aceasta, întru acel ceas, mulți au crezut în Domnul.

Dar Sfânta, slobozită fiind și ieșind de acolo, s-a dus în alte cetăți și sate, propovăduind numele Domnului Iisus.

Deci, intrând Sfânta într-altă cetate, în care era stăpânitor un dregător cu numele Tarasie și aflând acesta despre ea, a adus-o înaintea divanului său. Deci, întrebată fiind, de el, despre credință, a mărturisit că este creștină și L-a mărturisit pe Hristos, Dumnezeu adevărat. Și, pentru aceasta, punându-se înainte o căldare de aramă, plină cu undelemn, de smoală și de plumb și, aprinzându-se foc dedesubt, a poruncit să fie aruncată Sfânta în acea căldare. Dar, prin venirea de față a unui dumnezeiesc înger, s-a stins focul și, răcorindu-se căldarea, Sfânta a rămas nevătămată. Și multe alte chinuri aducând asupra ei tiranul acesta, Sfânta tot nevătămată a rămas, și nici gândul ei cel tare n-au putut să-l clintească. Iar, mai pe urmă, cu sabia i-a tăiat capul, care lucru făcându-se duhul ei s-a înălțat la veșnicele lăcașuri. Dumnezeului nostru slavă!

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Ioan Damaschin, despre cei adormiți

    Acel cuvânt, ce s-a zis, că Tu vei răsplăti fiecăruia după faptele lui și că seceră fiecare, oricine ar fi el, ce a semănat și cele ce urmează după acestea, toate sunt spuse, cu adevărat, despre a doua venire a Ziditorului și pentru răspunsul cel înfricoșat de atunci, toate pentru sfârșitul lumii acesteia, s-au spus. Pentru că atunci nu va fi nicidecum vreme de ajutor, ci toată rugămintea va fi fără de spor și fără de folos. Pentru că, la acel înfricoșător sfârșit, nu va mai fi timp pentru neguțătorie. Unde sunt săracii atunci? Unde slujbele? Unde cântările? Unde facerile de bine? Drept aceea, mai înainte de ceasul acela, să ne ajutam unii pe alții. Că nu este nedrept Dumnezeu, ca să uite faptele, precum zice dumnezeiescul Apostol. Iar Atanasie cel Mare, în cuvântul lui cel bine alcătuit pentru cei morți, zice că, măcar deși în văzduh de ar fi risipit, cel ce s-a sfârșit întru credință, să nu încetezi, a chema pentru el, pe Hristos Dumnezeu, aprinzând undelemn și lumânare la mormânt. Că primite sunt acestea la Dumnezeu și multe răsplătiri vor aduce de la El. Pentru că undelemnul și lumânarea, pomelnicele și Jertfa cea fără de sânge, curățire sunt. Iar facerea de bine la săraci face adăugire la toată răsplătirea cea bună. Iată dar, să iei aminte, oricine ai fi tu, cel ce nu crezi cele zise, că oricare dintre oameni, care câștigă puținul aluat al faptei bune, dar n-a apucat să-l facă pâine, că el voia adică, dar, iată, n-a ajuns să aducă la îndeplinire, fie pentru lenevire, fie pentru neîngrijire, fie pentru nebărbăție, ori pentru că a amânat din zi în zi, iar, sosindu-i moartea, l-a secerat pe el, mai presus de orice nădejde, chiar și numai aceasta nu va fi uitată de Dreptul Judecător. Pentru că, Stăpânul cel milostiv va îndemna, după moarte, pe cei mai apropiați ai lui să se sârguiască spre mila și ajutorul celui răposat. Și, atingându-se Stăpânul de inimile lor, vor împlini ceea ce lipsea mortului. Iar cel ce a avut vicleană toată viața și amestecată cu spini și plină cu noroiul necurăției, care niciodată nu și-a venit în fire, ci, fără de frică și fără de simțire a zăcut în patimi, făcându-și toate poftele trupești și neavând nici o grijă pentru suflet, ci, având toată socotirea numai trupească, dacă așa va ajunge la sfârșitul său și va ieși din viață, aceluia nimeni nu-i va putea ajuta. Și așa sunt toate cele ce se fac de el, încât de la nimeni nu poate să afle nici un ajutor, nici de la soție, nici de la fii, nici de la frați, nici de la rudenii, nici de la prieteni, căci nici Dumnezeu nu-l mai numără printre robii Săi. Deci, mai bine și mai plăcut lui Dumnezeu și întru tot bine primit lucru este că, adică, fiecare din oamenii credincioși și de Hristos iubitori, să se curățe pe sine, prin tot felul de faceri de bine, ferindu-se de toată necurăția și ținându-se de poruncile cele luminoase ale lui Dumnezeu. Ca, ajungând la sfârșitul său, cu îndrăzneală, să zică Stăpânului: „Gata este inima mea Dumnezeule, gata este inima mea.” (Ps.107,1). Și așa, cu dulceață, să întâmpine el pe îngerii cei ce vin la dânsul. Dar aceasta  se întâmplă la puțini, și de puține ori, după cum a zis Stăpânul, că puțini sunt cei ce se mântuiesc. Dar și aceasta nu se spune fără de tâlc, de Cel ce este tuturor înțelepciune, ci ca și cum cineva ar zice, minunându-se: „O, cât sunt de puțini cei ce se mântuiesc.” Iată, de acum știți că foarte mare osteneală este ca cineva să fie dintre cei dintâi, și este nevoie să venim la cei din al doilea rând, urmând hotărârile Apostolilor. Iar, de-ar pomeni cineva de cei străini și săraci, care nu au pe nimeni, ca să se ostenească pentru dânșii, și nu pot lăsa vreo moștenire, pentru slujbe sau pentru daruri, deci, ce vom zice de aceștia? Oare, fiindcă nu au ei pe nimeni și sunt străini și neașezați, neavând cine să se ostenească pentru ei, nu se vor putea mântui? Au, oare, nedrept este Dumnezeu, ca adică, celui ce are, să-i ierte, iar celui ce nu are nimic, să nu-i dăruiască iertare? Leapădă această socotire de la tine, oricine ai fi tu, pentru că drept este Dumnezeu, sau adevărat este că Dumnezeu este dreptate, înțelepciune, bunătate și puterea cea tot alcătuitoare. Și, ca un Drept ce este, va măsura bogăția celui ce nu are, iar, ca un înțelept, din lipsă va face belșug. Ca un puternic, va strica pe cel tare și va întări pe cel slab, iar, ca un Bun, va mântui făptura mâinilor Sale. Iar, dacă cineva este vădit vinovat și s-a lepădat de credința cea dreaptă, acela atârnă greu spre partea cea de-a stânga. Dar, după cum zic bărbații cei luminați de Dumnezeu, că faptele omenești sunt cercate, ca într-o cumpănă, la suflarea cea mai de pe urmă, dacă partea cea de-a dreapta covârșește pe cealaltă, vădit lucru este că, spre îngeri pleacă cel ce moare, iar, dacă părțile sunt amândouă asemenea, atunci biruiește iubirea de oameni a lui Dumnezeu, iar, după cum zic grăitorii de Dumnezeu Părinți, de s-ar și pleca puțin cumpăna, spre partea cea de-a stânga, chiar și atunci, mila lui Dumnezeu le împlinește pe toate. Dumnezeului nostru slavă!

Întru această zi, învățătură de la Isus Sirah, despre creșterea copiilor

.

Pedepsiți pe fiii voștri din tinerețile lor și vă vor odihni la bătrânețele voastre și vor da frumusețe sufletului vostru. Și să nu slăbești, mustrând pe copil; că de-l vei mustra pe el cu toiagul, nu va muri, ci sănătos va fi, pentru că tu, bătându-i trupul lui, îi izbăvești din moarte sufletul. Sau, de ai vreo fiică, înspăimânt-o pe ea și păzește-o între cele trupești, ca să nu-ți rușinezi fața ta, pentru că, dacă vei da vieții pe fiică, fără de prihană, vei fi ca un sâvârșitor de mare lucru și, vei fi lăudat de oameni și, la sfârșit, nu vei suspina din pricina ei. De-ți iubești pe fiul tău, îndesește-i lui mustrările pentru ca, la urmă, să te veselești de dânsul. Pedepsește-l pe el din tinerețe și te vei bucura de el în vremea vârstei și, între cei cunoscuți, vei fi lăudat, pentru el, și se va teme vrăjmașul tău. Crește-ți copilul în asprime și învățătură, ca să afle odihnă și binecuvântare. Să nu râzi, făcând jocuri înaintea lui, pentru că, puțin de vei zâmbi, mult te vei necăji, mâhnindu-te, mai târziu, și va fi o suferință pentru sufletul tău. Să nu-i dai frâu liber, la tinerețea lui, ca nu cândva, îndărătnicindu-se, să nu ți se supună și să fie, pentru tine, ocară și durere sufletului, pagubă casei, pierdere averilor și necinste de la vecini, și râs din partea vrăjmașilor și a stăpânitorilor și cădere și batjocură. Și iarăși, zic că toate cele mai sus să le faci cu adevărat, pentru ca în veci, să te bucuri. Dumnezeului nostru slavă, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.

 

Întru această zi, viaţa şi acatistul Cuviosului Moise Ungurul

(26 iulie/8 august)

Cuviosul era de loc din Ungaria şi un apropiat al binecredinciosului cneaz – „purtător de pătimiri” – Boris; şi îi slujea acestuia împreună cu fratele său, Gheorghe. Acesta a fost ucis împreună cu Sfântul Boris la râul Alt, când a vrut să-l apere cu trupul său de ucigaşi. Scăpând de la moarte, fericitul Moise a venit la Kiev, ascunzându-se acolo de neruşinatul Sviatopolk, până când cucernicul cneaz laroslav l-a biruit. Când Sviatopolk, care a fugise în Polonia, s-a întors împreună cu cneazul Poloţki Boleslav şi l-a alungat pe laroslav, instalându-se la Kiev, Boleslav se retrage în ţara sa, luând ostatice două surori ale lui laroslav şi mulţi boieri ai acestuia; printre ei se afla şi fericitul Moise, încătuşat la mâini şi la picioare cu lanţuri grele de fier. Pentru că era puternic la trup şi frumos la chip, îl păzeau foarte.

În Polonia, fericitul a fost văzut de o femeie frumoasă, tânără, cu faimă şi foarte bogată. Soţul său a fost ucis în atacul asupra Kievului. Minunându-se de frumuseţea lui Moise, stârnindu-şi pofta trupească către cuvios, a început a-l îndupleca cu cuvinte de linguşire: „De ce suferi aceste chinuri, când ai minte pe care o poţi folosi pentru a te elibera din aceste cătuşe şi suferinţe?” Moise îi răspunse: „Aşa a fost voia Domnului!” Ea i-a răspuns atunci: „Dacă mi te supui, te voi slobozi şi te voi face om mare în Polonia, şi vei avea stăpânire asupra mea şi asupra ţinutului meu”.

Cunoscând gândurile sale rele, fericitul i-a spus: „Care bărbat, ascultând de soţia lui, a făcut vreun lucru bun? Primul zidit, Adam, ascultând de femeia lui a fost izgonit din rai. Cum voi fi eu liber, când mă voi face rob femeii? Căci nu am cunoscut femeie de la naştere”.

Ea îi răspunse însă: „Te voi răscumpăra şi te voi face mie bărbat; împlineşte doar voia mea, căci mi-e milă să văd cum nebuneşte piere frumuseţea ta”. Fericitul Moise îi răspunse: „Află, dar, că nu-ţi voi împlini voia; nu doresc nici puterea ta, nici bogăţia. Mai de preţ este pentru mine curăţia sufletească şi trupească. Fiind neascultător, nu vreau să-mi pierd truda de cinci ani, în care mi-a dăruit Dumnezeu răbdare să port fiarele acestea; pentru aceste munci, nădăjduiesc să fiu izbăvit de muncile cele veşnice”.

Atunci femeia a luat o altă hotărâre diavolească: „Dacă îl voi răscumpăra, mi se va supune şi fără voie”. Stăpânul lui Moise, folosindu-se de prilej, i-a cerut 1000 de galbeni şi i l-a dat pe Moise. Luând stăpânire asupra lui, îl ademenea cu neruşinare la lucruri ticăloase. L-a îmbrăcat în haine scumpe şi-l hrănea cu mâncări dulci, iar cu braţele sale necurate îl cuprindea şi îl silea la mângâieri trupeşti. Fericitul Moise, văzând turbarea ei, mai mult se dădea rugăciunii şi postului. Şi-a scos hainele frumoase, ca oarecând Iosif – şi a fugit de păcat, nesocotind fericirea acestei vieţi.

Femeia, însă, ruşinată, s-a umplut de mânie şi a pus la cale să-l omoare pe fericit cu foametea, aruncându-l în temniţă. Dumnezeu, Care dăruieşte hrană la toată făptura şi Care, oarecând, l-a hrănit pe Ilie în pustie, nu l-a lăsat nici pe acest fericit. A plecat către milă inima unui rob al acelei femei şi acela îi aducea în taină mâncare.

Unii încercau sa-l înduplece: „Frate Moise, ce-ţi strică să te însori? Eşti tânăr, iar această văduvă a trăit cu soţul său doar un an şi este mai frumoasă ca alte femei; are o avere mare şi multă putere; dacă ea ar dori, chiar şi cneazul ar lua-o în seamă. Tu eşti rob în temniţă şi nu vrei să fii domnul ei. Dacă vei zice: „Nu pot să calc poruncile lui Hristos”, – nu spune, oare, Hristos în Evanghelie: Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup? (Matei 19:5). Tu, însă, nu eşti legat cu cinul monahicesc, ci liber de el, de ce voieşti relele şi amarele chinuri şi aşa, suferi? Dacă se va întâmpla să mori în acest necaz, ce laudă vei avea? Cine se scârbea de femei din primii drepţi? Avraam? Isaac? Iacov? Dar tu, dacă vei scăpa viu de această femeie, după aceea – aşa credem noi – vei căuta femeie; şi cine nu va râde atunci de nebunia ta? Mai bine ar fi să te supui acestei femei.”

Fericitul Moise le răspundea: „Vai, fraţilor, dacă mulţi drepţi s-au mântuit cu femei, eu unul sunt păcătos şi nu mă pot mântui cu femeie. Dar, dacă Iosif ar fi ascultat mai devreme de femeia lui Putifar, nu ar fi împărăţit mai târziu, când şi-a luat soţie în Egipt (Facere 39 şi 40). Dumnezeu, văzând răbdarea lui, i-a dăruit împărăţia Egiptului, de aceea s-a şi proslăvit din neam în neam pentru curăţie, deşi avea copii. Eu, însă, nu doresc nici împărăţia Egiptului, nici domnia în Polonia, nici slava de pe tot întinsul pamântului rusesc, ci toate acestea le urăsc, pentru împărăţia cerească. De aceea, dacă voi ieşi viu din mâinile acestei femei, niciodată nu voi căuta o altă femeie, ci cu ajutorul Domnului, mă voi face monah. Căci scris este: “Şi oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femei, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică.” (Matei19:29) Deci, să vă ascult pe voi mai mult, sau pe Hristos? Apostolul spune: “Cel necăsătorit se îngrijeşte de cele ale Domnului, cum să placă Domnului, iar cel ce s-a căsătorit se îngrijeşte de cele ale lumii, cum să placă femeii (1 Cor. 7:32, 33). Vă întreb: pentru cine se cade să muncim: pentru Hristos, sau pentru femeie? Deci, înţelegeţi voi, care mă ţineţi întemniţat, că niciodată nu mă va linguşi frumuseţea femeiască şi nu mă va smulge de la dragostea lui Hristos!”

Auzind acestea, văduva a poruncit să pună pe fericit pe un cal şi, cu alai de multe slugi să-l poarte prin oraşele şi satele sale, spunând: „Toate acestea sunt ale tale, dacă vrei”. Şi a dat poruncă: „Acesta este domnul vostru şi soţul meu. Întâlnindu-l, închinaţi-vă lui”. Fericitul, râzându-şi de nebunia femeii, i-a spus: „În zadar te trudeşti, nu poţi să mă îndupleci cu lucrurile vremelnice ale acestei lumi, nu-mi vei fura bogăţia nepieritoare. Înţelege şi nu te osteni fără rost”.

Femeia, mânioasă, i-a spus: „Au nu ştii că-mi eşti vândut? Nu te voi lăsa viu, ci şi după multe chinuri te voi da morţii”. Fericitul i-a răspuns cu îndrăzneală: „Nu mă tem de nici un necaz, căci cu mine este Dumnezeu, Căruia de acum, după voia Lui, doresc să-l slujesc prin viaţa monahicească”.

În acest timp, din Pronia Dumnezeiască, a venit la fericitul Moise un ieromonah din Sfântul Munte şi l-a tuns în sfântul cin îngeresc; l-a învăţat multe despre feciorie, cum să nu se lase biruit de vrăjmaşul şi să nu aibă teamă de această femeie stricată; apoi, a plecat. L-au căutat peste tot, dar nu l-au mai găsit.

Femeia, deznădăjduindu-se, a chinuit tare pe monahul Moise: întinzându-l, a poruncit să-l bată cu fiare, iar pământul s-a îmbibat de sângele lui.

Călăii îi spuneau: „Supune-te doamnei tale, fă voia ei. Dacă nu asculţi, îţi vom zdrobi trupul în bucăţi”. Le răspundea Moise cu vitejie: „Fraţilor, grabnic faceţi ce vi s-a poruncit. Iar eu nicicum nu mă pot lepăda de călugărie, de monahism şi de dragostea Domnului”. Femeia, îngrijindu-se cum să se răzbune pe cuvios, l-a dus, în sfârşit, la judecată la cneazul Boleslav. Acela îl îndemnă pe Moise să asculte de stăpâna sa şi să-i devină soţ, să fie un domn cunoscut şi slăvit în pământul Poloniei. Cuviosul Moise îi răspunse: „Şi ce folos are omul, dacă toată lumea o va dobândi, dar îşi va pierde sufletul? De ce îmi făgăduieşti slava şi cinstea de care, în curând, te vei lipsi chiar tu şi te va primi mormântul neavând nimic? Aşa şi această femeie stricată, va fi omorâtă cu cruzime”.

După aceasta, dobândind şi mai multă putere asupra lui Moise, femeia, cu neruşinare îl ademenea la păcat tot mai mult şi a poruncit să fie pus cu de-a sila în aşternutul ei; îl cuprindea, îl săruta, dar nici aşa nu-l putea ispiti cu pofta sa. De aceea, a poruncit să i se dea în fiecare zi câte o sută de lovituri, după care, a poruncit să i se taie părţile tainice ale trupului. Cuviosul Moise stătea întins ca şi mort, Din pricina sângelui curs, abia mai sufla.

Fiind părtaş şi dorind să placă mai mult acestei femei, Boleslav a pornit o prigoană mare asupra monahilor şi i-a alungat pe toţi din ţinutul său. Într-o noapte, Boleslav a murit în chip neaşteptat, iar în Polonia a avut loc o răscoală. Poporul s-a răzvrătit, a bătut mulţi boieri, iar printre aceştia a fost ucisă şi acea femeie neruşinată.

Cuviosul Părintele nostru Moise, prinzând putere, a venit la Kiev, în peştera cuviosului Antonie, purtând asupra sa rănile muceniceşti, ca un viteaz ostaş al lui Hristos; şi a trăit bineplăcând lui Dumnezeu în post, rugăciune, sărăcie şi în toate faptele bune ale unui monah. Zece ani a petrecut cuviosul în mănăstirea Pecerska – Kiev, în peşteră – şi s-a dus la Domnul.

Pentru multele biruinţe asupra patimii desfrânării, i-a dăruit Dumnezeu puterea să dea ajutor celor care se află în aceleaşi încercări. Un frate, fiind luptat de patima desfrânării, a venit la cuvios şi i-a cerut ajutorul. „Făgăduiesc să ţin până la moarte – i-a spus el – ceea ce îmi vei porunci.” Cuviosul i-a spus: „Niciodată în viaţa ta să nu spui un cuvânt vreunei femei”. Acela a făgăduit cu tărie. Atunci, cuviosul s-a atins de el cu toiagull lui, fără de care nu putea umbla, din pricina durerii de la rănile primite mai înainte şi, dintr-o dată, au murit toată patima în trupul acelui frate. De atunci, nu au mai fost pentru el acest fel de ispite.

Sfântul Moise Ungurul, râvnind să păzească fecioria, a îndurat jigniri, suferinţe şi chinuri. Lui se roagă pentru a fi apăraţi de siluire cei feciorelnici, sau pentru păzirea curăţia cei căsătoriţi, precum şi pentru ajutor în toată lupta cu trupul.

Sfintele lui moaşte împreună cu moaştele sfinţilor de la Pecerska – Kiev se odihnesc în peşterile Lavrei Sfintei Adormiri Pecerska – Kiev. Adresa: Ucraina, or. Kiev, str. Ianvarskovo vostania, nr. 25. Tel.: (8-10-38044-290-46-27).

O părticică din moaştele sfântului Moise se află în Biserica Pogorârii Sfântului Duh în cimitirul Lazarevsk, din Moscova. Adresa: str. Sovietskoi Armii, nr.12. Biserica se află în parcul de copii „Festivalinîi”. Tel. (095)289-24-75, 289-23-09. e-mail: lazarevskoe@mail.ru .

Tot întru această zi, pomenirea Cuviosului Ioanichie cel Nou de la Muscel
Sfântul Ioanichie a fost schimonah în Valea Chiliilor din Munții Făgăraș și a pustnicit în primele decenii ale secolului al XVII-lea. Timp de 30 de ani s-a nevoit într-o peșteră pe care a săpat-o singur într-un perete abrupt al muntelui.
O singură dată pe săptămână un ucenic îi aducea sfântului cuvios o pâine și puțină apă, pe care le cobora până la gura peșterii cu o frânghie. Din timp în timp, egumenul Mănăstirii „Negru Vodă” îi trimitea, pe aceeași cale, Sfintele Taine.
Pentru multa sa nevoință și rugăciune, Dumnezeu l-a învrednicit să-și cunoască timpul mutării la Domnul, timp pe care l-a săpat în piatra de deasupra mormântului, „Ioanichie Schimonah, 1638”.
Moaștele sfântului au rămas neatinse până în 1944, când arhimandritul Pimen, de la Mănăstirea „Negru Vodă”, s-a coborât cu o frânghie în peșteră și a descoperit pe un pat de piatră osemintele întregi, galbene și bine mirositoare ale marelui sihastru din Valea Chiliilor.
Din 1990, odoarele sfinte au fost păstrate în biserica rupestră a Mănăstirii Cetățuia. În 20 ianuarie 2013, sfintele moaște au fost mutate la Mănăstirea „Negru Vodă” din Câmpulung Muscel.
În ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din zilele de 18-19 iunie 2009 s-a aprobat canonizarea Cuviosului Ioanichie cel Nou de la Muscel (Argeș), cu ziua de prăznuire la 26 iulie.

.