Sfânta Macrina a fost sora, mai mare, a Sfântului Vasilie cel Mare, al lui Petru al Sevastiei și a lui Grigorie de Nyssa. Din tinerețe, și-a închinat viața slujirii lui Dumnezeu și ajutorării săracilor. Fiind împodobită cu frumusețea trupului și cu fire bună, a fost logodită cu un mire asemenea ei, dar le-a fost logodna prea scurtă, de vreme ce  logodnicul ei s-a întâmplat de a murit. Au venit mulți alții să o ia, însă Fericita și-a ales fecioria, ajutând-o pe mama sa Emilia, la treburile gospodărești și la creșterea fraților mai mici, ca o a doua mamă, de vreme ce cu toții erau zece frați și surori. Și se nevoia și cu dumnezeieștile Scripturi, ca una ce se sârguia să îndrume pe frații ei pe calea urmării lui Hristos, făcând casa părintească „o școală de fapte bune.”

Împreună cu fratele său, Sfântul Vasilie, au întemeiat, apoi, două mănăstiri în Pont, una pentru femei și alta pentru bărbați, condusă, una, de Sfântul Vasilie cel Mare, iar alta, de femei, unde era egumenă Macrina, care, după moartea mamei sale, și-a împărțit averea săracilor. Și a trăit fericită așa, cu multă cuviință și sihăstrește, în rugăciuni și câștigându-și, prin muncă, cele de trebuință, până la cea din urmă suflare a ei.

Cercetând pe sora sa, în boala ei cea de pe urmă, Sfântul Grigorie de Nyssa, a găsit-o cu totul slăbită de friguri și culcată pe o scândură. Și săracia în mănăstirea fecioarelor era așa de mare, încât deabia s-a găsit un văl învechit, spre acoperirea trupului Macrinei, când au dus-o la mormânt. Atunci, Sfântul Grigorie a pus deasupra ei mantia sa de episcop. În viața ei, Sfânta Macrina a făcut și multe minuni, dând tămăduire bolnavilor și îndrăciților, cu rugăciunile ei. Și a murit Fericita, în anul 380, și a fost îngropată în biserica „Celor patruzeci de Mucenici”, alături de mormântul maicii sale, iar pomenirea ei se face, în toți anii, la 19 iulie. Dumnezeului nostru slavă!


Întru această zi, cuvânt al monahului Petru
    Să fim următori Sfinților, adică trăind precum au petrecut ei în viața aceasta, în foame și sete, în frig și sărăcie. Și s-au sfârșit prin foc și prin sabie și s-au nevoit cu tot felul de ispite. Așa și noi, până la moarte, să ne asemănăm lor. Orice voiți, totdeauna cu credință să cereți. Aceasta este voia lui Dumnezeu, ca neîncetat să vă rugați, fără mânie și îndoială. Pentru că fiecare gând străin desparte mintea de Dumnezeu. Că toată nevoința diavolului este să despartă și să surpe mintea de la Dumnezeu și să o împreuneze și să o întocmească cu gânduri spurcate (distracție – n.m.), dar să ne ferim de gândurile pe care le strecoară el în inima oamenilor. Pentru că măscăriciul și vechiul zugrav, diavolul, pe toate le preface: uneori, adică, în străluciri, iar, alteori, arătând chipuri, fețe și fapte necuvioase. Și ticălosul de om, stând într-un loc, i se pare amăgindu-se, că este în altă parte și că vede pe cineva și că ar vorbi cu el de față și că pune la cale fapte care sunt, toate, înșelăciune diavolească. Deci, dator este omul să-și întărească și să-și păzească mintea și s-o înfrâneze și tot gândul și toată lucrarea să-și cerceteze, în numele Domnului nostru Iisus Hristos, Care a ridicat păcatul lumii,  că unde sta trupul, acolo să-i fie și mintea, că, între inimă oamenilor și Dumnezeu, să nu se afle nimic altceva, ca un zid sau gard, care ar întuneca inima. Ci, numai cu însuși Domnul să vorbească. Că nu este cu putință ciuva să câștige Împărăția Cerului, dacă nu se va lepăda, mai întâi, de voia sa, și de nu va face, în frica lui Dumnezeu, cele poruncite lui. Precum și Hristos zice: N-am venit să fac voia Mea și voia Tatălui Meu, Celui ce M-a trimis. De care voie, cineva, dorind și pătimind și răbdând, i se socotește lui răstignire și se face fiu al învierii și al vieții veșnice. Fericit este omul cel ce rabdă ispite, pentru ca, destoinic făcându-se, va lua neveștejită cunună a măririi. Deci, astfel de făgăduințe auzind, îndeletniciți-vă de-a pururea și vă sârguiți spre Domnul Dumnezeul nostru, până ce se va milostivi spre noi. Și nimic alta să nu cereți în afară de milă de la Domnul slavei, căci aceasta vă este destul vouă. Însă, căutând milă, cu smerită inimă să o cereți și, încă, să vă rugați de dimineața până seara, iar, de este cu putință, și toată noaptea să ziceți neîncetat: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!


Întru această zi, cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, despre milostenie, care este bună și după moarte
    Cu putință este a plăcea lui Dumnezeu prin milostenie, încă și la suflarea cea mai de pe urmă, dar nu așa cum este în viață. Dar se poate oare? Cu adevărat, se poate. Cum, și în ce fel? Dacă și atunci, la moarte, împreună cu toți moștenitorii tăi, vei scrie, în testament și pe Hristos și-I vei da și Lui, parte din averea ta. De nu L-ai hrănit pe El când trăiai, măcar acum când, pleci din viață să faci aceasta. Și când, iată, nu mai ești stăpân pe averea ta, dă-i Lui partea ta, măcar atunci. Desleagă-ți vătămarea neomeniei. Căci ce fel de milă vei dobândi tu, care, când trăiai, nu L-ai hrănit? Și vrând, iată, să te duci la El, oare, nu voiești, nici cu puține lucruri măcar, să-L dăruiesti pe El? Voiești să te faci vrăjmaș al Lui și pizmaș, pentru că nu-i dai Lui nici pe acelea pe care El ți le-a dat și cu care tu, acum, nu mai ai trebuință? Că mulți oameni au murit napraznic, iar ție ți-a dăruit Dumnezeu zile, ca să-ți rânduiești averea ta și, ale casei tale, toate, să le îndreptezi. Ce răspuns vei lua de vreme ce, nici măcar prin acest dar, primit de la El, și nici silit de moarte, nu voiești să fii iubitor de oameni? Dacă n-ai făcut, în viața ta vreun folos sufletului tău, măcar acum la moarte, să-ți faci ție vreun bine, iar dacă nici acuma, nu-ți vei face, apoi, cine va putea  să-ți ajute ție, când vei fi judecat? Când erai în viață, ca un nemuritor te țineai de averea ta; deci, măcar acum, să te lepezi de năravul cel rău, că, iată mori. Încă mai vreau să-ți spun, deși greu îți este a auzi și te cutremuri, însă, este nevrednic să-ți spun, că, adică, între slugile tale să numeri pe Stăpânul. Când, acum, vei ierta pe slugile tale, iartă și pe Hristos; și din foamete și din nevoi, din temniță și din toată golătatea, slobozește-L. Oare, nu te înspăimântezi, auzind, aici, cele ce s-au zis? Iar când te vei duce acolo, mult  mai amare, decât acestea, vei auzi și osânda cea nesuferita vei lua. Ce vei zice și la cine vei scăpa și pe cine vei chema în ajutorul tău? Oare, pe Avraam? El nu te va asculta. Pe moșul tău, sau pe tatăl tău? Nici aceștia nu vor putea să te izbăvească pe tine, chiar sfinți de ar fi. Chiar dacă, până acum, ai fost crud și nemilos, măcar acum, fie-ți milă de ceata celor ce cer și te roagă pe tine; și vei câștiga milă de la Dumnezeu. Iar, dacă nici de aceia nu ți-e jale, măcar pentru bunătățile cele făgăduite ție, să dai milostenie. Ce mila vei lua, dacă, după atâtea sfătuiri, treci cu vederea pe cel ce are trebuință? Cu adevărat, îți zic ție, miluiește, ca și tu să fii miluit de Dumnezeu, a Căruia este slava în veci! Amin.

Întru această zi, cuvânt din Pateric

Zicea ava Foca, din chinovia lui ava Teogniu cel dintâi, Ierusalimiteanul: „Șezând eu în Schit a venit la chilii un ava Iacov, mai tânăr, care avea, ca tată trupesc și sufletesc un același avă. Dar chiliile au două biserici, una a ortodocșilor, unde se și împărtășea, și una a dezbinaților. Deci, fiindcă ava Iacov avea darul smeritei cugetări, era iubit de toți, și de cei ortodocși și de cei dezbinați. Pentru aceea, îi ziceau lui ortodocșii: „Vezi ava Iacov, să nu te amăgească cei dezbinați și să te tragă la împărtășirea lor. Asemenea, încă, și dezbinații îi ziceau lui: Să știi, ava Iacov că, împărtășindu-te cu cei ce cred în două firi îți pierzi sufletul tău, că sunt nestorieni și asupresc adevărul. Iar ava Iacov, fără de răutate fiind, temându-se de cele zise lui din amândouă părțile și nedumirindu-se, a ales a se ruga lui Dumnezeu. Deci, s-a ascuns în chilia sa, care era afară de lavră, la loc liniștit, îmbrăcându-se cu hainele cele de îngropare ale lui, ca și cum voia să moară.  Că părinții egipteni au obiceiul să păstreze, până la moarte, levitonul și culionul, cu care iau sfântul chip, și se îngroapă cu ele, îmbrăcându-le numai Duminica la Sfânta Împărtășanie, și strângându-le îndată, aceea. Mergând, dar, la chilia sa, se ruga lui Dumnezeu și, slăbind de post, a căzut la pământ și a rămas zăcând.  Și multe, zicea, că a pătimit, în zilele acelea, de la draci, mai ales cu mintea. Iar, după ce au trecut patruzeci de zile, a văzut un copil, care a intrat la el vesel, și i-a zis: Ava Iacov, ce faci aici? Și, îndată, luminându-se și luând putere din vederea aceea, i-a zis: „Stăpâne, Tu cunoști ce am. Unii îmi zic: Nu lasă Biserica, iar ceilalți îmi zic: Te înșeală cei ce cred în două firi. Și eu nedumerindu-mă și neștiind ce să fac, am ales lucrul acesta. Și, i-a răspuns lui Domnul: Unde ești, bine ești. Și, îndată, după cuvântul acesta, s-a aflat ava Iacov înaintea ușilor sfintei biserici a ortodocșilor celor sobornicești.”

Zis-a, iarăși, ava Foca: „Mutându-se în Schit, ava Iacov a fost mult ispitit de demonul desfrânării. Și, fiind aproape de a se primejdui a venit la mine și mi-a spus cele despre sine. Și mi-a zis: De luni, mă duc la cutare peșteră. Dar, te rog, pentru Domnul, să nu spui nimănui, nici tatălui meu. Ci numără patruzeci de zile și, când se vor împlini te rog să vii la mine, aducând  Sfânta Împărtășanie. Și de ma voi afla mort, îngroapă-mă. Iar, dacă încă viu voi fi, să mă împărtășești cu Sfintele Taine. Deci, auzind eu acestea de la dânsul, după ce s-au împlinit patruzeci de zile, luând Sfânta Împărtășanie și pâine curată și puțin vin m-am dus la el. Și, numai cât m-am apropiat de peșteră, am simțit un miros urât. Și am zis, în sinea mea, că s-a odihnit, fericitul. Și, intrând la el, l-am găsit aproape mort. Și, dacă m-a văzut, făcând puțin semn cu mâna dreaptă, pe cât putea, arăta, prin clătinarea mâinii, că întreabă de Sfânta Împărtășanie. Iar eu am zis: O am. Deci, am vrut să-i deschid gura, dar îi era încleștată. Și, nepricepându-mă ce să fac, am ieșit în pustie. Și am găsit un lemnisor, din crâng, și, mult ostenindu-mă, am putut să-i deschid gura puțin. Și am turnat din Cinstitul Trup și Sânge, pe cât s-a putut, fărâmându-L, mărunt. Și a luat el putere din împărtășania cu Sfintele Taine. Peste puțin, înmuind câteva firimituri, din pâinea cea de obște, i le-am adus la gură. Și, după puțin, iarăși altele, pe câte putea să ia. Și așa, prin darul lui Dumnezeu, după o zi, a venit cu mine, mergând la chilia lui și scăpând, cu ajutorul lui Dumnezeu, de patima cea prăpăditoare a desfrânării. Dumnezeului nostru slavă, acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.

 

 

 

.