Această Marie, numită Magdalena, a fost ucenică și mironosiță a lui Hristos, cea dintâi și cea mai mare dintre toate ucenicele și purtătoarele de mir. Era din Galilea, din cetatea Magdala, de la hotarele Galileii cu Siria, de unde și numele ei de Magdalena.

Fiind bântuită de patimi și de necurate duhuri, ea ducea o viață de desfrâu și de ticăloșie. Auzind, însă, de Hristos și de puterea propovăduirii Lui, cea aducătoare de mântuire, pentru tot neamul omenesc, în sufletul ei s-a născut, ca o flacără sfioasă nădejdea că va fi izbăvită de Iisus. Deci, mergând la El, s-a învrednicit de milostivirea Lui și El a tămăduit-o de toată stricăciunea luminându-i cugetul cu lumina unei noi vieți, din dumnezeiască dragoste. Din clipa aceea, Maria s-a făcut ucenică și următoare a lui Hristos și, împreună cu alte sfinte femei, a slujit Domnului pe tot drumul greu al vieții Lui. Tradiția spune că Maria Magdalena ar fi păcătoasa, care a uns cu mir picioarele Domnului, în casa lui Simon Leprosul, și că era una și aceeași persoană cu Maria, sora lui Lazăr. În clipa cea mai grea, a răstignirii, când Apostolii erau departe, Maria a rămas lângă crucea Mântuitorului ei și al nostru. Iar atunci când Sfântul trup al Domnului a fost așezat în mormânt, Maria Magdalena l-a uns cu miresme, vărsând multe lacrimi. În sufletul ei ardea puternic dorința de a fi lângă Hristos, de a-I arăta, și după moarte, dragostea și recunoștința ei neclintită, împlinind toate datinile și rânduielile ce se făceau pe atunci morților. Cu nerăbdare a așteptat trecerea sâmbetei. Pentru multa ei credință, Maria Magdalena s-a învrednicit a fi cea dintâi, care a primit de la înger vestea învierii Domnului. Și tot ea a fost cea dintâi ființă omenească, ce L-a văzut pe Hristos, după dumnezeiasca Lui înviere din morți. Ea este cea dintâi vestitoare a învierii și cel dintâi martor al deplinei noastre mântuiri prin înviere.

Dupa înălțarea la cer a Domnului, Maria Magdalena a pornit alături de Sfinții Apostoli în lupta plină de primejdii, pentru răspândirea credinței semănând în suflete cuvântul dumnezeiesc, pe care-l auzise din însăși gura lui Hristos. Tradiția ne spune că în apostoleasca ei strădanie, Magdalena ar fi ajuns până la Roma, unde l-ar fi luminat și pe împăratul Tiberiu despre Domnul Iisus, iar în drumul ei de întoarcere de la Roma s-ar fi oprit la Efes, slujind Sfântului Apostol Ioan, în ostenelile lui de răspânditor al cuvântului lui Dumnezeu. Și așa, nevoindu-se aici, a adormit în Domnul.


 

Întru această zi, minunea Sfântului Foca

    Spunea un credincios din Pont că, Zinon cel tare a fost prins de dușmani, pe vremea lui Masalmia, care l-au legat în lanțuri, cu mâinile la spate. Deci, zăcând pe pământ, Zinon s-a rugat, zicând: „Sfinte Mucenice Foca miluiește-mă și mă izbăvește de primejdia aceasta și de legături.” Și, de mâhnire, îndată a adormit. Și a văzut pe Sfântul Foca, atingându-se de el și zicându-i: „Te iartă pe tine, Iisus Hristos.” Apoi, îndată, deșteptându-se, s-a aflat dezlegat din legăturile de fier și a scăpat nevătămat. Și, ducându-se la casa sa, a prăznuit minunea Sfântului Foca. Și, încă și acum, Sfântul Foca are dar de la Dumnezeu să apere pe toți cei care-l cheamă pe el, cu credință, întru ispite și în primejdii, pe pământ și pe mare. Că proslăvește Hristos, Dumnezeul nostru, pe cei ce-L proslăvesc pe El.


Întru această zi, cuvânt despre calea cea strâmtă
.
    Viața omului este o cale de la nașterea sa până la ceasul sfârșitului și calea aceasta poate fi ori strâmtă, ori largă. Calea cea strâmtă este îngrădită prin hotarele legii lui Dumnezeu, care nu ne lasă pe noi să ne abatem nici la dreapta, nici la stânga. Calea cea largă a stricat îngrădirea legii lui Dumnezeu, și ne dă libertatea să umblăm, rătăcindu-ne după voința noastră. Calea cea strâmtă  este împresurată de întristări, nevoi, izgoniri, necinstiri și batjocuri. Cea lată, toate acestea le leapădă și se lărgește mereu, prin veseliile lumii acesteia. Chiar la intrarea căii celei strâmte, stă crucea și, împreună cu ea, smerenia, lepădarea de sine, blândețea și toată fapta bună, lucruri, care pe dinafară sunt fără strălucire, dar, pe dinăuntru, sunt pline de frumusețe. Iar pe calea cea lată stă iubirea de arginți, răutatea și tot păcatul, care, pe dinafară, este dulce și îngâmfat, iar, pe dinauntru, amar și urât mirositor. Pe calea cea strâmtă, grăiește marele Vasilie, stă înfrânarea trupului, iar pe cea lată, plăcerea trupului. Pe cea strâmtă, postul, pe cea lată, beția. Pe cea strâmtă, lacrimile, pe cea lată, dănțuirea. Pe cea strâmtă, suspinarea, pe cea lată veselia și jocul. Pe cea strâmtă, curația, pe cea lată, desfrânarea.

Înainte-călător pe calea cea strâmtă, este Însuși Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a purtat crucea și S-a răstignit. El grăiește tuturor celor ce voiesc a fi creștini: Cel ce voiește să vină dupa Mine, să se lepede de sine și, luând crucea sa, să-Mi urmeze Mie.” Pe calea aceasta merg și îi urmează toți credincioșii Lui, care s-au depărtat de lume și și-au luat crucea lor și Lui îi urmează, ca unui Povățuitor și Învățător și Începător, prin smerenie, dragoste, răbdare, blândețe și ascultare. Pe calea cea lată se află Stăpânul lumii și al întunericului și cei ce îl urmează pe el prin mândrie și slavă deșartă.

Cei ce n-au  scăpat de jugul satanei ridică război asupra celor ce călătoresc, cu evlavie, pe calea lui Hristos și rabdă necazurile, ispitindu-i pe ei în fel și chip. Și voiesc a-i smulge de la Hristos și să-i supună, iarăși, sub stăpânirea cea întunecată. Când satana nu poate să facă el însuși aceasta, atunci, prin slujitorii lui, oamenii cei răi, face rău celor drepți.

Lumea aceasta, care este ca o mare, ne învăluiește cu ispitele. Pe cei ce au înfrânt poftele trupești, poftele ochilor și mândria lumească, și se află încă în lume, îi prigonește. Cei buni, cu cei răi, nu stau împreună căci, cei buni, prin a lor sfântă viețuire, mustră răutatea celor răi. Pentru aceasta, cei răi, pe cei buni îi prigonesc. Și de aici, se întâmplă ca, într-o casă, bărbatul cel rău urăște și prigonește pe femeia cea bună; tatăl cel rău, pe fiul cel bun, fratele cel rău, pe fratele cel bun; sora cea rea, pe sora cea bună. Că despre aceasta grăiește Hristos când zice: Vi se pare că am venit pe pământ să dau pace? Vă spun că nu, ci dezbinare. Căci de acum înainte, cinci dintr-o casă vor fi dezbinati; trei împotriva a doi, și doi împotriva a trei. Dezbinați vor fi: tatăl împotriva fiului și fiul împotriva tatălui, mama împotriva fiicei și fiica împotriva mamei, soacra împotriva nurorii sale și nora împotriva soacrei (Luca 12, 51-53). Dumnezeu lasă, asupra celor buni, încercări, pentru ca ei să înțeleagă că sunt, aici, străini și trecători, că patria lor nu este din lumea aceasta ci, dincolo. Și așa, să poată să se depărteze de deșertăciuni: Că pe cine iubește, Domnul îl ceartă (Evr. 12,6). Prin aceste ispite ei se smeresc și își cunosc neputințele lor. Că, precum fericirea înalță, așa ispita smerește pe om și îl aduce la cunoștință. Așa se deprind cei aleși și îmbunătățiți cu răbdarea, care este cununa evlaviei și pe care nu este cu putință a o învăța, fără de ispite și de necazuri, după cum zice și Apostolul, că suferința aduce răbdare, și răbdarea, încercare și încercarea nădejde iar nădejdea nu rușinează (Rom.5,3-5) Că, zice marele Vasilie: Ia seama la ce te duce necazul:  el te duce spre nădejde care nu rușinează. De ești neputincios bucură-te, pentru că pe cel care îl iubește, Dumnezeu îl ceartă. De ești sărac, veselește-te, că, împreună cu Lazăr, vei moșteni cele bune. De rabzi ocara pentru numele lui Hristos, ești fericit, pentru că această ocară, se va întoarce ție ca slavă îngerească.”

Că și Apostolul zice: Socotesc că patimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi (Rom, 8,18). Astfel, cei buni vor face asemenea cu Fiul lui Dumnezeu, ca niște mădulare duhovnicești ale Capului, Care este Hristos, și Care, pentru mântuirea noastră, a răbdat toate necazurile, nevoile și patimile. Așa vor „cunoaște puterea păcatului și vor cunoaște boldul morții, care este plata păcatului, și cât de mare este răutatea păcatului, care atâtea primejdii și nevoi a adus asupra lumii, și se vor deprinde a se păzi de păcate. Așa vor cunoaște mânia lui Dumnezeu. Care este împotriva păcatului și vor mărturisi dreptatea lui Dumnezeu, precum grăiește David: „Drept ești, Doamne, și drepte sunt judecățile Tale” (Ps. 118, 137). Așa se vor învăța să cunoască, din fapte, patimile lui Hristos, și, pe El, cu înălțime și scumpătate, să-L cinstească. Și după cum dulceața păcatului o cunoaștem bine, când gustăm din ea, așa și amărăciunile necazurilor le simțim mai bine, când înșine suntem ispitiți. Asemenea, și amărăciunea patimirilor lui Hristos atunci o cunoaștem mai bine, când vom cunoaște noi înșine amărăciunile ispitelor și ale nenorocirilor. Că, dintr-aceasta ne învățăm să cunoaștem și să vedem cât de bun este Domnul, Care atâta amărăciune, din paharul amărăciunilor a băut, pentru netrebnicii Săi robi. Primejdiile și necazurile ne ridică și ne deșteaptă pe noi, spre adevărata pocăință și spre întoarcerea de la înșelăciunile lumii, și spre căutarea adevăratei fericiri, de la Dumnezeu.

Calea cea strâmtă, pentru că este strâmtă, cu adevărat, puțini călători are pe ea, după cuvântul lui Hristos, și puțini o află. Pentru că poftele și desfătările lumii acesteia ne fac plăcere și sunt aproape de simțurile trupului nostru. Iar fericirea cea veșnică, spre care ne duce calea cea strâmtă, fiindcă e nevăzută, nu cu ochi trupești, ci cu oschii sufletești, care sunt luminați prin credință, nu oricine o vede, ci numai cel luminat prin credință. Și, cel ce nu o vede, acela nici nu o caută și răbdarea unor necazuri, pentru ea, este o amărăciune pentru trupul acestuia. Pentru aceasta, mulți, urmând pătimașului și poftitorului lor trup, lasă calea cea strâmtă și merg pe calea cea largă și călătoresc pe ea, pentru plăcerea trupului lor. Calea cea strâmtă, chiar de este strâmtă și nu călătoresc mulți pe ea, ne duce, totuși, la lărgimea veșnicei veselii și mângâieri. Cea largă, măcar că este largă și mulți călătoresc pe ea, ne duce, însă, la strâmtorarea veșnicei suferințe, la întristări și suspinuri.

Lazăr, cel pomenit în Evanghelie, cu strâmtorarea durerilor și pe drumul sărăciei a călătorit, dar, după moarte, a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. Și, dimpotrivă, bogatul acela îmbrăcat în porfiră și în vison, care în toate zilele se veselea luminat, și n-a voit să arate milă lui Lazăr, cel sărac, după ce a fost îngropat, din iad și-a ridicat ochii săi, și fiind în chinuri, după benchetuirile cele multe din viață, multă durere a răbdat și după băuturile cele scumpe, o picătură de apă a cerut și nu a putut afla. Precum Hristos grăiește: Intrați prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta și lată este calea care duce la pieire și mulți sunt cei care o află. Și strâmtă este calea care duce la viață și puțini sunt aceia care o află (Matei, 7,13-14).

Înfricoșat lucru este calea aceasta pentru trupul nostru, pentru că el vrea să fie întru toată desfătarea și veselia, care slujesc simțurilor lui. El iubește să fie lăudat de toți și de toți cinstit. El vrea ca întru toate, după a sa voință, să viețuiască. Dar, cel ce vrea să meargă pe calea aceasta strâmtă este dator să-și taie voia sa, dator este să se lase de poftele sale, dator este să nu se sperie de necinstire, de batjocură, de sărăcie, de prigonire și de celelalte împotriviri, dator este să nu se gândească la răzbunare. La toate acestea trupul privește cu nedumerire și nu vede ceea ce simțurile și înțelegerea lui nu pot ajunge, nici să priceapă.

Precum bolnavul neștiutor se teme să primească leacuri, neștiind folosul ce este într-însele sau precum pruncii fug de scăldătoare și plâng, când mamele lor îi scaldă, pentru că ei văd numai cele de față iar cele de departe nu le văd, așa și neputinciosul nostru trup privește numai spre ceea ce stă aproape de simțurile lui și nu vede ceea ce stă mai departe. El vede crucea și amărăciunea ei, dar folosul și mângâierea care îndulcesc amărăciunile ei, nu le vede pentru aceasta, se tulbură și se înfricoșează. Dar, cei ce vor să intre prin ușa cea strâmtă și să meargă pe calea cea dreaptă și îngustă, datori sunt a-și micșora această frică și tulburare și să privească, nu numai la împrejurările cele văzute, ci și la cele nevăzute. Să ne întoarcem luarea aminte, nu numai la durerile și la ispitele pe care le arată simțurile și prin care ne tulbură pe noi, ci și la ceea ce ne pune înainte Legea creștinească. Că ea, adică credința, ne arată pe Dumnezeu, ca pe un Părinte, Care pune înaintea fiilor Săi crucea, din dragoste și nu din mânie. Că pe cine îl iubește, Domnul îl cearta și biciuește pe tot fiul, pe care îl primește. Răbdați, spre înțelepțire, Dumnezeu se poartă cu voi, ca față de fii (Evr.12,6-7). Ea ne mângâie, pentru că același părinte îndurător stă de față și ajută fiilor Săi, celor ce se află sub cruce și suspină. Că zice Dumnezeu, prin Proorocul: Cu dânsul sunt în necaz și-l voi scoate pe el (Ps.90,15). Că de vei trece prin mijlocul apei, cu tine sunt și râurile nu te vor acoperi. Și de vei merge prin mijlocul focului, nu te vei arde și para focului nu te va atinge pe tine. Crucea îți arată pe începătorul și înainte-purtătorul ei Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care pe drumul crucii a călătorit și, cu ale sale frumoase picioare, a netezit asprimea căii și a făcut-o lesnicioasă, celor care Îi urmează. Ea ne arată fericitul sfârșit, spre care duce calea crucii. Ea adeverează că, după această amărăciune, urmează dulceața și veselia cea veșnică și, după vremelnica necinste și ocară, primim veșnica slavă, și că, după moartea cea trecătoare, va fi fericirea și viața cea veșnică. Și așa, puterea crucii îndulcește și preface durerile. Dumnezeului nostru slavă!

 

Tot în această zi, pomenirea Sfântului PĂRINTE ILIE LĂCĂTUȘU, sfântul cu trup neputrezit din Giulești

Rasofor Eftimie, Man. Petru Voda, in revista Rost, numărul 23, ianuarie 2005:

Sfinţi contemporani

“Sfinţii, aceşti prieteni ai lui Dumnezeu, jertfindu-se şi rugându-se pentru lume, s-au învrednicit de slava lui Dumnezeu. Ei sunt “zidiţi pe temelia apostolilor şi a proorocilor”şi vor fi pãrtaşi la judecata lumii. Biserica ne învaţã sã-i luãm pe sfinţi ca modele de viaţã. În vieţile lor, vedem cum plãcuţii lui Dumnezeu au petrecut în curãţenie şi rugãciune, în pace şi armonie cu tot ce este în aceastã lume. Vă dăm în continuare exemplul unui sfânt, care s-a dovedit astfel, dar care nu este cinstit cum binemerită: părintele Ilie Lăcătuşu.

Gãsim nenumãrate exemple de sfinţi care, nedorind a se închina idolilor şi a se lepãda de Hristos, au fost chinuiţi şi omorâţi. Biserica îi cinsteşte şi astãzi pe toţi aceştia şi le acordã o prãznuire în calendar.

Sfintele moaşte sunt trupurile sfinţilor pãstrate de-a lungul timpului (dupã moartea biologicã a acestora), fãrã a fi atinse de stricãciune, bine mirositoare şi înzestrate cu darul facerii de bine, cãci trupurile lor s-au fãcut, încã din viaţa pãmânteascã, Bisericã a Duhului Sfânt. Sfinţenia moaştelor este strâns legatã de învãţãtura despre lucrarea energiilor divine necreate asupra omului, de legãtura realã şi esenţialã dintre harul dumnezeiesc şi firea umanã, de lucrarea sfinţitoare a Sfintelor Taine asupra primitorilor şi de Trupul înviat al Mântuitorului. Legãtura sufletului cu trupul (a duhului cu materia) stã la temelia caracterului incoruptibil al sfintelor moaşte. Taina sfinţirii moaştelor reprezintã posibilitatea duhului de a pãtrunde şi înduhovnici materia, acţiune ce depãşeşte logica şi limitele intelectului uman. Sfântul Irineu al Lionului spune: “Cum pot oamenii sã spunã cã este incapabilã carnea de a primi darul lui Dumnezeu, constând în viaţã veşnicã, atunci când ea este hrãnitã de Trupul şi Sângele lui Hristos?“. Biserica, prin al VII-lea Sinod Ecumenic, a hotãrât cã, la sfinţirea unei biserici, episcopul are obligaţia de a pune în Sfânta Masã pãrţi din sfintele moaşte, iar “cei care defaimã moaştele sfinţilor care stau temelia vieţii bisericeşti se caterisesc şi se afurisesc.”

8.jpg

Viaţă de martir, sfîrşit de sfînt

Pãrintele Ilie s-a nãscut pe 6 decembrie 1909 în satul Crãpãturile, judeţul Vâlcea, din pãrinţi binecredincioşi. Şi-a dorit de mic copil sã-i slujeascã lui Dumnezeu şi astfel, în 1934, a absolvit Facultatea de Teologie din Bucureşti. La puţin timp dupã aceea a fost hirotonit. Slujirea preoţeascã i-a adus multe satisfacţii duhovniceşti. Pentru mãrturisirea lui Hristos, a fost ca un ghimpe pentru regimul ateu al veacului trecut şi, din acest motiv, a avut mult de suferit. Aceasta nu l-a împiedicat deloc în propovãduirea “Cuvântului Adevãrului”, cãci el mai mult se temea de Dumnezeu decât de oameni. A suferit pentru biserica şi neamul sãu, pe care l-a iubit, ducându-şi crucea grea prin închisori, asemenea pãrintelui Dumitru Stãniloae, a ieroschimonahului Daniil (Sandu) Tudor-mort la închisoarea Aiud, a preotului Dimitrie Bejan, a protosinghelilor Nicodim Mãndiţã, Arsenie Boca, Benedict Ghiuş, tânãrului Constantin Oprişan – mort la închisoarea Piteşti, a studentului Valeriu Gafencu şi a multor altora.

Părintele Ilie Lăcătuşu a fost arestat în anul 1952 şi dus în judeţul Constanţa, la coloniile Galeş şi Peninsula. În 1954 a fost eliberat, iar din 1959 pânã în 1964, a fost arestat şi condamnat la muncã silnicã în Deltã, la Periprava, unde l-a întâlnit pe pãrintele Iustin Pârvu (stareţ la mănăstirea Petru Vodă din Neamţ, unul dintre puţinii mari duhovnici pe care îi mai avem printre noi). Acolo s-au petrecut fapte demne de vieţile sfinţilor. Dupã ce a fost eliberat, s-a stabilit forţat la Bolintin, unde a lucrat ca zidar. Între anii 1965-2970, pãrintele Ilie a slujit într-o parohie din judeţul Teleorman, iar în 1970, a fost transferat în judeţul Ilfov la Cucuruz, unde, în ianuarie 1978, este pensionat. Suferinţele din timpul vieţii i-au afectat foarte mult sãnãtatea şi din acest motiv şi-a petrecut sfârşitul vieţii în spital, unde a spus cã, dacă nu va muri pânã la 22 iulie, va mai trãi încã doi ani. Tot atunci, a mai spus cã, dacã soţia sa va înceta din viaţã peste 15 ani, sã fie îngropatã lângã el, ceea ce s-a împlinit. Dupã cum a spus, pãrintele Ilie a trecut la cele veşnice exact la 22 iulie, acelaşi an (1983). Pe 22 septembrie 1998, la înmormântarea soţiei pãrintelui Ilie, cei prezenţi s-au aflat în faţa unui fapt neaşteptat: trupul pãrintelui era neputrezit, uscat şi plãcut mirositor. Părintele şi-a ştiut ziua morţii şi a mai ştiut că Dumnezeu l-a umplut de har, ca pe un sfânt ce este.

La aflarea sfintelor moaşte, fiica pãrintelui Ilie, Maria Sabina Spirache, singurul urmaş încã în viaţã, a sesizat descoperirea Arhiepiscopiei Bucureştilor, care a primit cu bucurie aceastã veste. Câteva luni mai târziu, pe postul naţional de televiziune, a fost difuza filmul documentar “Semne”, realizat de regizorul Cornel Ciomâzgã, în care este prezentatã descoperirea.

Moaştele pãrintelui Ilie Lãcãtuşu au fost descoperite în data de 29 septembrie 1998. Trupul neputred al sfântului, în greutate de 7-8 kg, a fost gãsit la 15 ani dupã moartea sa, în condiţiile corespunzãtoare sfintelor moaşte: nestricãcios, frumos mirositor, uscat şi uşor, pielea de culoarea alunului, pãstrându-şi dimensiunile şi aspectul, pe care privindul nu provoacã spaimã, ci bucurie duhovniceascã, dând impresia unui om care doarme.

ilielacatusu_80930.jpg

Omul rugăciunii neîncetate

O altã minune de acest fel este descoperirea, în aceleaşi condiţii, în anul 1980, a moaştelor Sfântului Ioan Iacob de la Neamţ, care a vieţuit în pustia Hozevei, din Ţara Sfântã, şi care a fost canonizat în anul 1992. Asemenea moaştelor Sfântului Ilie Lãcãtuşu, în România mai sunt moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iaşi, Sfântului Ioan cel Nou de la Suveava, Sfântului Dimitrie Basarabov din Bucureşti, Sfintei Filofteia de la Curtea de Argeş, Sfântului Iosif de la Partoş.

Pãrintele Ilie era un om al rugãciunii. Indiferent de ce se întâmpla în jurul sãu, era mereu cu mintea la Dumnezeu. Rugãciunea lui era profundã şi neîncetatã, ceea ce-l fãcea sã vadã lucrurile mai clare, în profunzimea lor, mai aproape de Adevãr. Era un bun sfãtuitor şi nu se implica decât în probleme de ordin duhovnicesc. Stãtea mereu retras şi medita, iar de câte ori apãrea câte o problemã în cadrul închisorii, mereu gãsea soluţia duhovniceascã spre salvarea colegilor de suferinţã. Mulţi dintre deţinuţi nu rezistau presiunilor psihice şi fizice la care erau supuşi, de aceea unii încercau sã evadeze, alţii intenţionau sã se sinucidã, iar alţii sã se lepede de Hristos, pentru a scãpa de chinurile la care îi supuneau călăii. Foamea şi suferinţa atinseserã culmi maxime. În aceste împrejurãri, pãrintele Lãcãtuşu pe mulţi îi îmbãrbãta, altora le era alinare, fãcând ca sfaturile sale sã fie un bun leac pentru cei închişi împreunã cu el. Cu toate presiunile ce se fãceau asupra lor, rugãciunea şi rãbdarea, iubirea, nãdejdea sau mai ales credinţa, îl ajutau pe pãrintele Ilie sã-şi menţinã pacea interioarã, rãmânând astfel neclintit în faţa urii şi a rãutãţii, a violenţei şi a tuturor lucrãrilor cu adevãrat demonice ce se exercitau asupra celor întemniţaţi. Mereu gãsea soluţii pacificatoare, iar împotriva “ighemonii” închisorii nu avea nimic de obiectat. Singura lui vinã era cã nu putea fi reeducat.

Cazul pãrintelui Lãcãtuşu a stârnit o vie şi fireascã senzaţie în mass-media, dar mai ales în rândul credincioşilor. Mai multe asociaţii non-guvernamentale au cerut Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române deschiderea unui dosar de canonizare, ceea ce înseamnã trecerea pãrintelui Ilie în rândul sfinţilor Bisericii Ortodoxe Romane, în calendar şi la sfintele slujbe.

Vestea aflãrii moaştelor pãrintelui Ilie Lãcãtuşu s-a rãspândit în toate colţurile ţãrii. Credincioşi, cãlugãri şi preoţi îl cinstesc pe pãrintele Ilie ca pe un sfânt şi se roagã pentru grabnica sa canonizare. Astfel, prima icoanã a Sfântului Ilie Mãrturisitorul a fost pictatã pe peretele exterior al bisericii Mânãstirii Petru Vodã. Stareţul mânãstirii, protos. Iustin Pârvu, este unul dintre aceia care a petrecut ani grei de închisoare (17 ani) şi, cunoscându-l pe pãrintele Ilie, a rãmas profund impresionat de viaţa sa duhovniceascã. În prezent, moaştele pãrintelui Ilie se aflã în cripta de la cimitirul “Adormirea Maicii Domnului” din cartierul Giuleşti (Bucureşti), unde a fost înmormântat, într-un sicriu nou, din sticlã, pentru a putea fi vãzut de oricine. Mulţi credincioşi, preoţi, cãlugãri şi chiar unii arhierei au fost şi merg în continuare sã se închine şi sã-i cearã ajutorul sfântului mãrturisitor. Este foarte important de înţeles ce înseamnã pãrintele Ilie pentru fiecare dintre noi, un exemplu de trãire creştinã a acestor vremuri, în care ni se aratã cã încã se mai poate dobândi Harul Duhului Sfânt“.

220px-ilie_lacatusu2.jpg

 

 

 

 

.